ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 556/2013

Decizia nr. 556/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., anularea Hotărârii Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor nr. 114 din 08 decembrie 2011, anularea Hotărârii Comisiei de Soluționare a Contestațiilor nr. 113782 din 06 septembrie 2011, anularea Hotărârii Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor nr. 58 din 04 august 2009 și a Deciziei de imputare nr. 34448 din 08 octombrie 2009.

Totodată, a solicitat suspendarea executării Deciziei de imputare nr. 34448/08 octombrie 2009 până la soluționarea definitivă și irevocabilă.

Hotărârea Curții de Apel;

Prin Încheierea pronunțată în ședința publică de la 6 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a Deciziei de imputare nr. 34448 din 08 octombrie 2009.

Pentru soluționarea fondului cauzei s-a acordat termen la data de 05 septembrie 2012.

În ceea ce privește cererea de suspendare s-a indicat calea de atac a recursului în termen de 5 zile de la comunicare.

Calea de atac exercitată.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâtul B., criticând-o exclusiv sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții.

Cererea de recurs este întemeiată pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul - pârât susține că instituția nu poate avea calitate procesuală pasivă în ceea ce privește cererea de suspendare a executării Deciziei de imputare nr. 34448 din 08 octombrie 2009, având în vederea că aceasta a fost emisă de C., și nu de ministerul pârât.

Considerentele și soluția instanței de recurs;

Examinând încheierea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile procedurale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil, după cum se va arăta în continuare.

Prin încheierea recurată, Curtea de Apel București a înțeles să soluționeze atât cererea de suspendare a executării, precum și excepțiile de procedură invocate de pârâți, printre care și cea a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.

Având în vedere situația, potrivit căreia, reclamantul a înțeles să formuleze în același dosar atât cererea de anulare a actelor administrative considerate vătămătoare, cât și cererea de suspendare a executării, în mod corect, prima instanță a soluționat cererea de suspendare în același cadru procesual stabilit de reclamant.

Potrivit prevederilor art. 316 C. proc. civ. dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în materia recursului. Or, conform dispozițiilor art. 282 alin. (2) din același cod „ împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul (…).”

Din coroborarea celor două texte legale rezultă că exercitarea căii de atac împotriva unei încheieri premergătoare, cum este și cea atacată în cauză, este limitată de două condiții și anume: 1) o astfel de încheiere nu poate fi atacată separat și doar odată cu hotărârea prin care instanța s-a pronunțat asupra fondului cauzei și 2) hotărârea judecătorească pronunțată în cauză să fie susceptibilă de o cale de atac, adică să nu fie irevocabilă.

În cauză, se constată că susceptibilă de recurs este doar partea de încheiere prin care s-a soluționat cererea de suspendare a executării, astfel cum, în mod corect a menționat și judecătorul fondului.

Astfel, încheierile de ședință preced, în mod firesc, hotărârea finală, motiv pentru care art. 268 alin. (1) C. proc. civ. le numește „încheieri premergătoare”, iar în alin. (2) al aceluiași articol se prevede că „Judecătorii nu sunt legați prin aceste încheieri”.

Art. 268 alin. (3) C. proc. civ., stabilește că judecăroii “sunt legați de acele încheieri care, fără a hotărî în totul pricina, pregătesc dezlegarea ei”.

Interpretând dispozițiile art. 268 alin. (1)-(4) C. proc. civ., doctrina a distins între două categorii de încheieri premergătoare: încheierile preparatorii și încheierile interlocutorii. Primele sunt acelea prin care instanța adoptă măsuri necesare soluționării cauzei, fără ca prin acestea să anticipeze asupra soluției finale, în timp ce prin încheierile interlocutorii se adoptă măsuri decisive pentru soarta procesului asupra acestora instanța nemaiputând reveni.

Analizând conținutul încheierii atacate cu prezentul recurs, în raport de dispozițiile legale și interpretarea doctrinară expusă mai sus, Înalta Curte constată că această încheiere are caracter premergător, fiind interlocutorie, în ceea ce privește soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Administrației și Internelor.

Fiind stabilită natura încheierii atacate, urmează să analizăm dacă acest act procedural poate face obiectul unei căi de atac, în speță a recursului.

Potrivit dispozițiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ. „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului”.

Din enumerarea limitativă a textului legal, rezultă că pot face obiectul recursului hotărârile judecătorești pentru care legea nu prevede calea de atac a apelului, dar o prevede pe cea a recursului, precum și cele pronunțate în apel. Or, încheierea din 6 iunie 2012 a Curții de Apel București nu se încadrează în nici una dintre ipoteze, în partea privitoare la soluționarea excepției lipsie calității procesuale pasive.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 316 C. proc. civ., dispozițiile procedurale privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul recursului.

În acest context, dispozițiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ. sunt pe deplin aplicabile în speță, prin acestea stabilindu-se că „Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel (n.r. recurs) decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății”.

Cum încheierea recurată nu face parte din categoria de excepție a celor care întrerup cursul judecății și pentru care există dispoziții procedurale exprese în ceea ce privește atacarea lor, rezultă că aceasta urmează regimul juridic comun al tuturor încheierilor premergătoare, care ca regulă, nu pot fi atacate decât odată cu fondul cauzei.

Prin urmare, textul art. 282 alin. (2) C. proc. civ. consacră regula inadmisibilității atacării separate cu apel sau recurs a încheierilor premergătoare cum este și cea recurată în acest dosar.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este inadmisibil și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B., împotriva Încheierii din 6 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2013.