ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 311/2016

Decizia nr. 311/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei;

Cererea de chemare în judecată;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2013, reclamantul A., în contradictoriu, cu pârâtul B., D. - U.M. x, a solicitat anularea Deciziei Administrativ - Jurisdicționale nr. 125/CJ/699/2012 din data de 12 septembrie 2012, pronunțată de C. și, în consecință, anularea actelor subsecvente emise de pârât în vederea impunerii plătii contravalorii materialelor folosite de reclamant pe timpul instruirii/întreținerii.

Totodată, a solicitat suspendarea demersurilor de imputare până la soluționarea definitiva și irevocabilă a prezentei cereri precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond;

Prin sentința nr. 2795 din 25 septembrie 2013, Curtea de

Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a D. și a lipsei capacității procesuale de exercițiu a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor și a admis excepția inadmisibilității invocată de B.

Totodată, a respins acțiunea formulată de reclamantul A.,în contradictoriu cu pârâții B., D. - U.M. x și C., ca inadmisibilă.

Cererea de recurs;

Împotriva sentinței nr. 2795 din 25 septembrie 2013 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul

A.

, în condițiile art. 483 din

N.C.P.C., solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin argumentele prezentate în susținerea recursului, în principal, recurentul a făcut trimitere la normele de drept prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Reluând împrejurările de fapt expuse și în fața primei instanțe recurentul - reclamant a arătat că soluția pronunțată este greșită, având în vedere că nu se poate aprecia ca inadmisibil demersul judiciar în condițiile în care a existat manifestare de voință în sensul contestării deciziei de repunere în termen al contestării legalității tuturor actelor ulterioare cel mult prematur din perspectiva deciziilor de imputare pronunțate în cadrul celui de al doilea demers administrativ.

Conchide recurentul, susținând că ar trebui să se rețină aspectul foarte relevant că, în toate înscrisurilor depuse se invocă nelegalitatea deciziilor de imputare ulterioare repunerii în termen, prin urmare, și din perspectiva acestora apreciază ca efectuată procedura plângerii prealabile.

Apărările formulate în cauză;

Intimata-pârâtă D. depus întâmpinare, în termen, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului;

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru;

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 27 octombrie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din 8 decembrie 2015, completul filtru a constatat, față de conținutul raportului întocmit în cauză, recursul declarat de reclamantul A. îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat și a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea acesteia.

Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate, în condițiile art. 33, art. 43 din O.G. nr. 121/1998, coroborat cu pct. 120 și 121 din Instrucțiunile privind răspunderea materială a militarilor și salariaților civili din B. și prevederile Legii nr. 554/2004, anularea Deciziei Administrativ - Jurisdicționale nr. 125/CJ/699/2012 din data de 12 septembrie 2012, pronunțată de C. precum și anularea actelor subsecvente emise de pârât în vederea impunerii plătii contravalorii materialelor folosite de reclamant pe timpul instruirii/întreținerii.

Prin Decizia de imputare nr. A/10926 din 15 decembrie 2011 s-a dispus obligarea sa la plata sumei de 15.391,07 lei.

Împotriva acestei dispoziții a formulat Contestația înregistrată la 26 ianuarie 2012 care a fost soluționată prin Hotărârea nr. A/1462 din 24 februarie 2012 în sensul respingerii atât a petitului de anulare a deciziei de imputare și exonerare de la plată cât și a celui de diminuare a sumei imputate.

Plângerea a fost soluționată prin Decizia administrativ jurisdictională nr. 51/CK/269/2012 din 16 mai 2012, în sensul admiterii și constatării nulității deciziei de imputare pentru nerespectarea prevederilor art. 25 din O.G. nr. 121/1998. Ulterior, în temeiul prevederilor O.G. nr. 121/1998 comandantul/rectorul UM x București/E. a solicitat repunerea in termenul de executare a cercetării administrative pentru refacerea actelor administrative, cu îndeplinirea formelor legale, iar prin Decizia Administrativ - Jurisdicțională nr. 125/CJ/699/2012 a fost admisă cererea de repunere în termen, conform art. 33 și art. 50 din O.G. nr. 121/1998.

Soluția curții de apel reflectă interpretarea și aplicarea judicioasă a cadrului normativ la situația de fapt relevată de înscrisurile administrate.

Înalta Curte reține că toate criticile formulate de recurent nu sunt fondate, având în vedere că, reclamantul a introdus acțiunea

la data de 3 aprilie 2013, iar decizia administrativ jurisdicțională a fost emisă ulterior, nefiind în mod evident formulate și epuizate căile de atac prevăzute de art. 30 și 31 din O.G. nr. 121/1998.

Mai mult decât atât, reclamantul înainte de a se adresa instanței ar fi trebuit să se adreseze cu o cerere prin care să solicite anularea Deciziei nr. 125/CJ699/2012 din 12 septembrie 2012, decizie pe care însuși reclamantul o contestă în prezenta acțiune.

Așadar, instanța, soluționând cererea, a constatat lipsa îndeplinirii, de către titularul cererii, A., a procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Aceste dispoziții arată că, „înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”, iar potrivit art. 11 alin. (1) din același act normativ, „cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, (...), recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii.”

Dispozițiile legale indicate mai sus impun imperativ persoanei vătămate atât condiția solicitării adresate autorității publice de a reexamina actul administrativ, cât și sesizarea instanței de judecată numai după primirea unui răspuns sau expirarea unui termen de la depunerea cererii de reexaminare, termen prevăzut pentru a da autorității emitente posibilitatea revenirii asupra deciziei contestate.

Orice sesizare a instanței de judecată anterior sau în lipsa parcurgerii acestei etape prealabile, în integralitatea sa, este neavenită, întrucât lipsește textul legal de finalitatea sa legitimă, urmând a fi respinsă.

Însăși recurentul-reclamant admite că nu a îndeplinit procedura prealabilă, dar invocă, pe de o parte, faptul că aceste dispoziții nu sunt incidente în speță, și, pe de altă parte, că aplicarea acestora ar încălca dreptul său de acces la justiție.

În primul rând, se constată că regula constă în îndeplinirea procedurii prealabile anterior oricărei învestiri a unei instanțe de judecată cu examinarea legalității unui act administrativ, fără a se face distincție între căile procesuale urmate în acest scop.

Faptul că recurentul a omis să dea curs procedurii imperative instituite de norma sus-citată și, ca rezultat, în situația sa concretă, este privată de posibilitatea de a solicita desființarea unui act administrativ considerat de aceasta nelegal, nu poate fi invocat ca argument în favoarea admiterii cererii sale.

Legiuitorul a prevăzut căile pe care poate fi solicitată anularea unui act administrativ, justițiabilului revenindu-i obligația de a exercita aceste căi exclusiv în condițiile și limitele stabilite de lege, în caz contrar expunându-se sancțiunilor specifice.

Cum recurentul-reclamant nu a respectat această obligație, în mod corect instanța de fond a constatat cererea sa inadmisibilă și a respins-o ca atare.

În aceste condiții, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2795 din 25 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 februarie 2016.