ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6007/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6007/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta S.M. a

chemat în judecată pe pârâtul Procurorul Șef al Direcției Naționale

Anticorupție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție solicitând suspendarea executării ordinului nr. 101/2012 prin care

pârâtul a dispus revocarea sa din funcția de procuror la DNA - Structura

Centrală.

Prin Sentința civilă

nr. 5501 din 3 octombrie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta

S.M., în contradictoriu cu pârâtul Procurorul Șef al Direcției Naționale

Anticorupție din Cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut, că reclamanta nu a invocat niciun

prejudiciu de ordin material.

Prin urmare,

aspectele invocate de reclamantă în susținerea faptului că este îndeplinită

condiția necesității prevenirii unei pagube iminente nu au fost reținute de

instanța de fond.

Curtea de Apel a mai

reținut că prejudiciile de natură morală nu intră în definiția legală a pagubei

iminente, iar în lipsa îndeplinirii uneia din condițiile prevăzute la art. 14

din Legea nr. 554/2004 nu se poate dispune suspendarea ordinului atacat, fiind

de prisos analizarea îndeplinirii și celeilalte condiții a cazului bine

justificat.

Împotriva hotărârii

instanței de fond a declarat recurs reclamanta S.M., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că sentința este nelegală și netemeinică, fiind rezultatul

unei greșite aprecieri a probelor și unei interpretări și aplicări eronate a

legii. De asemenea, recurenta consideră că hotărârea este nelegală pentru că

judecătorul primei instanțe nu s-a pronunțat asupra unor motive invocate prin

cererea formulată.

Recurenta mai susține

că în mod nelegal, prima instanță a luat în considerare o hotărâre de

suspendare din funcția de procuror, deși acea hotărâre a Consiliului Superior

al Magistraturii nu este definitivă, a fost atacată cu contestație, iar

contestația nici măcar nu a fost pusă pe rolul Plenului Consiliului. Hotărârea

de suspendare fiind o hotărâre care privește cariera magistratului nu este un

simplu act administrativ, așadar nu se bucură de prezumția de legalitate până

la desființarea ei. O asemenea hotărâre se poate executa abia după ce s-au

epuizat căile de atac.

Recurenta mai

consideră că instanța de fond în mod greșit a stabilit că avizul de revocare

din funcție are natura unui act administrativ de drept comun sau a unui act premergător

unui act administrativ. Avizul de revocare emis de către Secția pentru

procurori a Consiliului Superior al Magistraturii este un act administrativ cu

o natură juridică specială, se supune regulilor specifice din Legile nr.

304/2004 și 317/2004. Regimul său juridic este deopotrivă al unui act care

privește cariera magistraților, efectele sale fiind supuse normelor speciale.

Astfel, avizul poate fi atacat la Plenul C.S.M., nu se bucură de prezumția de

legalitate și își produce efectele după ce au fost epuizate căile de atac.

Examinând cauza și

sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri

bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea

în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată

poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ până la pronunțarea instanței de fond”.

Suspendarea actelor

juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora,

ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există,

iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument

procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de

judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât

autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din

punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca

acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Legiuitorul național

a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării

actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a

acestora cu normele juridice aplicabile în speță. Măsura cu caracter provizoriu

anterior individualizată determină punerea în balanță a interesului social cu

cel personal, preeminența unuia dintre ele fiind subsumată principiului

legalității.

Conform art. 2 alin.

(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007,

cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de

drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

La modul concret,

conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat

este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent

valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că principiul legalității activității administrative

presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile

legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune,

în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în

mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în

cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după

verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ

cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv

cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul

cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de

legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație

revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului

„bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea

judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității

actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie

evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului,

respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura,

chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor

administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea

unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și

care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de

legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța

având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței

dreptului.

Înalta Curte

apreciază că, în cauză, recurenta-reclamantă nu a prezentat suficiente elemente

care să conducă la existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește

legalitatea ordinului a cărui suspendare se solicită.

Ordinul nr. 101 din

15 iunie 2012 emis de Procurorul Șef al Direcției Naționale Anticorupție prin

care a fost revocată din funcția de procuror la Direcția Națională Anticorupție

- Structura Centrală recurenta-reclamantă a avut în vedere următoarele:

- reclamanta și-a

îndeplinit defectuos sarcinile de serviciu și a avut o conduită morală și

profesională neconformă cu prevederile codului deontologic, fiind apreciată cu

calificativul „Bine" pentru activitatea profesională desfășurată în

perioada 2008 - 2010;

- din cercetarea

disciplinară a acesteia a reieșit faptul că reclamanta a oferit sfaturi

juridice unei persoane cercetate într-o cauză aflată pe rolul Direcției

Naționale Anticorupție cu privire la atitudinea procesuală pe care urma să o

adopte și modalitatea de exercitare de către parte a dreptului la apărare,

aspecte pentru care a fost cercetată în Dosarul penal 112/P/2011 al Secției de

combatere a corupției, dosar finalizat în ceea ce o privește pe reclamantă cu

soluție de neîncepere a urmăririi penale în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen.

- deși fapta

săvârșită de reclamantă nu a întrunit elementele constitutive ale unei

infracțiuni, recurenta-reclamantă a fost cercetată disciplinar, fiindu-i

aplicată sancțiunea disciplinară a excluderii din magistratură, conform

Hotărârii CSM, secția pentru procurori nr. 2P/04.04.2012,

- prin Hotărârea nr.

176 din 14 iunie 2012 Secția pentru procurori a CSM s-a avizat favorabil

solicitarea de revocare din funcția de procuror la Direcția Națională

Anticorupție - nivel central a recurentei-reclamante.

Având în vedere toate

aceste aspecte, s-a considerat că reclamanta nu mai îndeplinește condițiile

prevăzute de lege pentru a funcționa în cadrul Direcției Naționale

Anticorupție, respectiv buna pregătire profesională și conduita morală

ireproșabilă, care au fost avute în vedere la momentul numirii sale în funcție.

Pentru că

recurenta-reclamantă a fost sancționată disciplinar pentru săvârșirea

abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) teza a II-a din Legea nr.

303/2004 prin Hotărârea nr. 2P din 4 aprilie 2012 a Secției pentru Procurori a

CSM care a admis acțiunea disciplinară formulată de Comisia de Disciplină

pentru procurori, în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, s-a aplicat

sancțiunea excluderii din magistratură.

Înalta Curte constată

că și condiția pagubei iminente invocată de recurenta-reclamantă nu este

susținută, întrucât potrivit art. 65

1

alin. (2) din Legea nr.

303/2004 în cazul în care împotriva hotărârii de eliberare din funcție a

judecătorului sau procurorului se exercită calea de atac a recursului, acesta

va fi suspendat din funcție până la soluționarea irevocabilă a cauzei de către

instanța competentă.

Suspendarea

recurentei-reclamante a fost dispusă prin Hotărârea nr. 264 din 6 iulie 2012 a

Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.

Deci, nu există

suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără

însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a

conținutului și legalității actului administrativ contestat.

Astfel fiind,

instanța de control judiciar consideră că cerința pagubei iminente ce s-ar

produce reclamantei în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin.

(1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba

iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui

act administrativ.

Se poate aprecia că

există urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere

gravă și imediată unui interes public, situației reclamantului sau intereselor

pe care acesta înțelege să le apere.

Revine judecătorului

de contencios administrativ, învestit cu soluționarea unei cereri de

suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate

de reclamant, dacă efectele actului aflat în discuție sunt de natură să

justifice urgența. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a

suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere

hotărârii judecătorești ce urmează a se pronunța cu privire la cererea de

anulare a actului.

Soluția suspendării

actului administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de

protecție provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de

autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor

autorităților administrative prin care se impun particularilor o serie de

obligații.

Suspendarea

pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al

actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea

justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor

jurisdicționale.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar

instanța de fond în mod corect a respins cererea de suspendare.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta S.M. împotriva Sentinței civile nr. 5501 din 3 octombrie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2013.

Procesat de GGC - LM