ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2195/2015

Decizia nr. 2195/2015

Asupra contestației de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin contestația înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de Contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/1/2014, contestatoarea A. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, anularea Hotărârii nr. 696 din 18 iunie 2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și a Hotărârii nr. 224 din 3 iunie 2013 a Secției pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu consecința punerii în executare a Deciziei nr. 3270 din 27 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În motivare, contestatoarea a arătat că hotărârile atacate sunt nelegale și netemeinice, întrucât nu s-a procedat la punerea în executare a Deciziei nr. 3270 din 27 iunie 2012 a Înaltei Curte de Casație și Justiție. În opinia contestatoarei, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a ignorat dispozitivul acestei hotărâri judecătorești, apreciind în mod greșit că desfășurarea activității sale la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara este legală, deoarece survine ca urmare a Ordinului nr. 101 din 15 iunie 2012, emis de procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.

Contestatoarea a susținut că nu au fost respectate dispozițiile art. 40 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, atât timp cât s-a ajuns la concluzia că procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție poate stabili locul de muncă al unui magistrat, deși acesta este atributul Consiliului Superior al Magistraturii.

Mai mult, pentru a justifica soluția de respingere a cererii de transfer, pe lângă contestarea propriilor atribuții, Secția pentru Procurori și Plenul Consiliului Superior al Magistraturii au invocat criterii care nu au nicio legătură cu transferul, ci vizează promovarea magistraților.

Contestatoarea a învederat că nu se putea condiționa punerea în executare a Deciziei nr. 3270 din 27 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, de Ordinul nr. 101/2012, care nu a vizat transferul și a arătat că, în susținerea soluției de respingere a cererii de transfer, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii s-a prevalat de volumul de activitate existent la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara, în condițiile în care, acesta nu este un criteriu de admisibilitate în procedura transferului.

De asemenea, a susținut că desfășurarea activității sale la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara este grevată de sancțiunea procedurală a nulității absolute, fiind încălcate normele de competență funcțională.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 29 alin. (7) cu referire la alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondată, a contestației.

A arătat, în esență, că Decizia nr. 3270/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost pusă efectiv în executare de către Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

A susținut că Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a analizat în mod judicios criticile privind respingerea cererii de transfer formulate de contestatoare, luând o decizie obiectivă, în condiții de legalitate și oportunitate, în raport de circumstanțele concrete ale cererii de transfer, cu menținerea unui echilibru între interesul public pe care Consiliul Superior al Magistraturii are obligația să-l ocrotească în exercitarea rolului său de garant al independenței justiției și interesul legitim privat al persoanei care a formulat o cerere de transfer.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației

Examinând Hotărârea nr. 696 din 18 iunie 2014, adoptată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, prin prisma criticilor formulate de contestatoare, a apărărilor intimatului și față de prevederile legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte apreciază că prezenta contestație este nefondată.

Înalta Curte constată că a fost învestită în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu o contestație ce are ca obiect Hotărârea nr. 696 din 18 iunie 2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care a fost respinsă contestația formulată de doamna procuror A. împotriva Hotărârii Secției pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 224 din 3 iunie 2013.

Prin Hotărârea nr. 224 din 3 iunie 2013 a Secției pentru Procurori, la art. 1, s-a dispus punerea în executare a Deciziei nr. 3270 din 27 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, iar la art. 2, a fost respinsă cererea de transfer de la Direcția Națională Anticorupție - Structura Centrală la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, formulată de contestatoare.

Susținerile contestatoarei în sensul că prin hotărârile atacate nu s-a procedat la punerea în executare a Deciziei nr. 3270 din 27 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sunt nefondate.

Prin Decizia nr. 3270 din 27 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 925 din 13 decembrie 2011 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, a anulat Hotărârea nr. 925 din 13 decembrie 2011 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și Hotărârea Secției pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 254 din 19 septembrie 2011 și a obligat Secția pentru Procurori să soluționeze cererea recurentei de transfer de la Direcția Națională Anticorupție - Structura Centrală la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Din dispozitivul deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, rezultă că Secția pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a fost obligată numai la soluționarea cererii de transfer formulate de recurentă, nefiind obligată la aprobarea transferului solicitat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

În condițiile arătate, se constată că Decizia nr. 3270 din 27 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost pusă în executare prin Hotărârea Secției pentru Procurori nr. 224 din 3 iunie 2013, din considerentele și dispozitivul acestei hotărâri rezultând că Secția pentru Procurori și-a îndeplinit obligația prevăzută de dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește soluția de respingere a cererii de transfer, dispusă prin Hotărârea nr. 224 din 3 iunie 2013 a Secției pentru Procurori, Înalta Curte reține că instituția transferului este prevăzută de art. 60 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și de Regulamentul Consiliului Superior al Magistraturii privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de judecător, aprobat prin Hotărârea nr. 193 din 9 martie 2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Potrivit art. 60 din Legea nr. 303/2004, transferul judecătorilor și procurorilor se aprobă, la cererea celor în cauză, de Consiliul Superior al Magistraturii.

Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor reglementează criteriile care se au în vedere la aprobarea transferului.

Înalta Curte, în acord cu jurisprudența sa constantă amintește că analiza unei cereri de transfer prin prisma criteriilor prevăzute de art. 3 din Regulament, nu trebuie să fie formală ci trebuie să asigure luarea unei decizii obiective, în condiții de legalitate și oportunitate, în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei cereri de transfer, cu menținerea unui echilibru între interesul public pe care Consiliul Superior al Magistraturii are obligația să-l ocrotească în exercitarea rolului său de garant al independenței justiției și interesul legitim privat al persoanei care a formulat o cerere de transfer.

Pe de altă parte, din interpretarea tuturor dispozițiilor legale și regulamentare referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor, rezultă cu evidență, că gestionarea resurselor umane în sistemul judiciar, prin ocuparea posturilor vacante raportat la rațiunile și necesitățile sistemului judiciar, reprezintă atributul exclusiv al intimatului Consiliul Superior al Magistraturii.

În speță, analiza cererii de transfer prin prisma criteriilor prevăzute de art. 3 din Regulament, nu a fost una formală, fiind avute în vedere motivele invocate de solicitant, volumul de activitate al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, specializarea și parcursul profesional al magistratului, precum și avizele negative emise de parchetele implicate.

Astfel, la respingerea cererii de transfer, Secția pentru Procurori a avut în vedere nu numai situația posturilor vacante la unitățile la care s-a solicitat transferul, ci și volumul de activitate ridicat înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara, precum și punctele de vedere nefavorabile transferului exprimate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Referirile din cuprinsul hotărârilor contestate la avizele unităților de parchet implicate în procedura transferului, a avut în vedere prevederile art. 2 alin. (3) și (4) din Regulament, pentru aprecierea asupra oportunității cererii de transfer, fără însă ca aceste avize să fie considerate determinante în adoptarea soluției.

De asemenea, respingerea cererii de transfer a fost motivată de faptul că doamna procuror a fost sancționată disciplinar prin Decizia nr. 484 din 3 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, a obținut calificativul "Bine" la ultima evaluare a activității profesionale și a fost revocată din funcția de procuror de la o structură specializată a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În contextul arătat, în cuprinsul hotărârilor contestate a fost invocată Recomandarea nr. (2000) 19 a Comitetului Miniștrilor către Statele Membre privind rolul Ministerului Public în sistemul judiciar penal, care statuează că între garanțiile recunoscute Ministerului Public pentru exercitarea activităților se regăsesc, atât faptul că mobilitatea membrilor Ministerului Public trebuie să se bazeze pe nevoile de serviciu, cât și faptul că desfășurarea carierei, promovarea și mobilitatea membrilor Ministerului Public trebuie să se bazeze pe criterii transparente și obiective cum ar fi competența și experiența, reținându-se că, în speță, aceste criterii nu au fost îndeplinite, avându-se în vedere sancționarea disciplinară a magistratului în cauză și revocarea acestuia din funcția de procuror la Direcția Națională Anticorupție.

Susținerile contestatoarei referitoare la încălcarea normelor de competență funcțională, prin desfășurarea activității la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara, sunt neîntemeiate.

Prin Sentința civilă nr. 326 din 25 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2012, a fost anulat Ordinul nr. 101 din 15 iunie 2012, emis de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție, și în conformitate cu prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, până la data soluționării recursului declarat împotriva acestei sentințe, ordinul contestat și-a produs efectele, nefiind suspendat în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 87 alin. (9) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, la data încetării activității în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul să funcționeze potrivit legii, iar în cauză, încetarea activității contestatoarei în cadrul Direcției Naționale Anticorupție s-a dispus prin Ordinul nr. 101 din 15 iunie 2012, anterior pronunțării Deciziei nr. 3270 din 27 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se reține că, în temeiul prevederilor legale enunțate, contestatoarea a revenit la parchetul de unde a provenit, respectiv, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 696 din 18 iunie 2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația formulată de A. împotriva Hotărârii nr. 696 din 18 iunie 2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 mai 2015.

Procesat de GGC - GV