ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3299/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta S.M. a solicitat, în contradictoriu cu Procurorul General al Pachetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, suspendarea executării Ordinului nr. 1078 din 15 iunie 2012 emis de pârât, ordin prin care s-a dispus ca reclamanta să-și desfășoare activitatea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara. În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că Ordinul nr. 1078 din 15 iunie 2012 este actul emis în continuarea unei serii de hotărâri și ordine a căror nelegalitate a fost contestată, iar pentru aproape toate aceste acte, procedurile de verificare a legalității sunt în curs, instanța pronunțându-se irevocabil doar cu privire la două dintre ele.

Prin întâmpinare, pârâtul Procurorul General al Pachetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, pentru lipsa procedurii plângerii prealabile. 2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 4641 din 22 august 2012, Curtea de Apel București a admis excepția lipsei procedurii prealabile și a respins acțiunea formulată de reclamanta S.M. în contradictoriu cu pârâtul Procurorul General al Pachetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență că din înscrisul depus la dosar rezultă că reclamanta a sesizat ministrul justiției cu solicitarea de revocare a Ordinului nr. 1078 din 15 iunie 2012, apreciind că ministrul justiției are calitatea de autoritate ierarhic superioară, în înțelesul dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, din moment ce Ministerul Public își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției, însă din nicio dispoziție legală nu rezultă, însă, existența unui raport de subordonare între ministrul justiției și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de natură a justifica promovarea recursului ierarhic, prevăzut de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că, potrivit dispozițiilor art. 69 din Legea nr. 304/2004, ministrul justiției, când consideră necesar, din proprie inițiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnați de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau, după caz, de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție, ori de ministrul justiției. 2. Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta S.M., criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a susținut, în esență, că în mod greșit instanța de fond a respins cererea de suspendare ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, în condițiile în care a formulat plângerea prealabilă pe care a adresat-o ministrului justiției, întrucât acesta are competența de a verifica ordinele emise de către Procurorul General. De asemenea, recurenta a mai arătat că și în situația în care ministrul justiției nu este autoritatea ierarhic superioară Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, totuși plângerea prealabilă a ajuns și la Procurorul General prin Adresa nr. 2/61367 din 9 iulie 2012, care a răspuns prin Adresa nr. 15267C71499/2012 din 25 iulie 2012, astfel încât în cauză este îndeplinită procedura prealabilă.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentă și a dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Recurenta-reclamantă a supus controlului judiciar Ordinul nr. 1078 din 15 iunie 2012 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând suspendarea lui în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia". Procedând la verificarea actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte, contrar celor reținute de judecătorul fondului, constată că recurenta-reclamantă a formulat plângere prealabilă împotriva Ordinului nr. 1078 din 15 iunie 2012, înregistrată la ministrul justiției sub nr. 61367 din 26 iunie 2012. De asemenea, din actele și lucrările dosarului rezultă că plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva Ordinului nr. 1078 din 15 iunie 2012 a fost înaintată către Procurorul General prin Adresa nr. 2/61367 din 9 iulie 2012. Formularea plângerii prealabile sub forma recursului ierarhic sau grațios reprezintă în opinia legiuitorului român o condiție specială de exercitare a acțiunii în contencios administrativ, sancțiunea neîndeplinirii acestei condiții fiind aceea a respingerii acțiunii ca inadmisibilă.

În cauză, s-a aplicat greșit această sancțiune deoarece reclamanta a parcurs procedura prealabilă sesizării instanței de judecată, pentru că aceasta a formulat plângere prealabilă înaintată către Procurorul General prin Adresa nr. 2/61367 din 9 iulie 2012. Procedura prealabilă nu a fost concepută ca un mijloc de împiedicare sau restrângere a accesului la justiție, ci dimpotrivă, ca o posibilitate de remediere a eventualei nelegalități a actului administrativ atacat, prin reexaminarea lui de către organul emitent sau organul ierarhic superior. Această procedură specială a fost respectată în cauză, neexistând niciun temei pentru ca recurenta să fie obligată să formuleze o nouă plângere prealabilă, în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

De altfel, potrivit art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României, republicată, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept. Aplicarea principiilor constituționale privind accesul liber la justiție și folosirea căilor de atac impune ca toate cererile greșit îndreptate să fie transmise jurisdicției competente să le soluționeze. Chiar dacă plângerea prealabilă a fost inițial îndreptată greșit către ministrul justiției, în lumina dispozițiilor constituționale amintite, precum și cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte apreciază că, prin înaintarea plângerii reclamantei către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte a fost îndeplinită procedura prealabilă, în acest sens fiind și Decizia Curții Constituționale nr. 303/2009.

2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt întemeiate, astfel că, pentru a nu lipsi partea de un grad de jurisdicție, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursul și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de S.M. împotriva Sentinței civile nr. 4641 din 22 august 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2013. Procesat de GGC - AZ