ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1112/2015

Judecătoria sectorului 1 București prin sentința civilă nr. 6125/2013 din 21 martie 2013, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, avându-se în vedere că reclamantul A. prin acțiunea formulată la 06 aprilie 2012, a solicitat obligarea pârâților Depozitarul Central SA București, Fondul Proprietatea SA București și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București la plata sumei de 47.494,20 RON, reprezentând dividende aferente anilor 2008-2009 corespunzător unui număr de 500.000 acțiuni deținute de Fondul Proprietatea în temeiul conversiei realizate prin decizia nr. 199 din 07 aprilie 2008, cu dobânda legală aferentă calculată de la data de 01 ianuarie 2009 până la plata efectivă. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că potrivit art. 2 C. proc. civ., tribunalul este competent să judece doar cererile a căror valoare depășește 500.000 RON, însă potrivit dispozițiilor speciale ale art. 63 din Legea nr. 31/1990, competența materială de soluționare a litigiului revine tribunalului în circumscripția căruia societatea își are sediul principal.

Prin sentința civilă nr. 2882 din 04 iunie 2014, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că la data de 04 noiembrie 2013, cererea de chemare în judecată a fost modificată în sensul că instanța a fost învestită cu o acțiune de drept comun, în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ., solicitând în principal obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București care se află în culpă la plata despăgubirilor civile în sumă de 47.494,20 RON, echivalentul valorii dividendelor cuvenite pentru perioada 2008-2009, pentru un număr de 500.000 acțiuni deținute la Fondul Proprietatea, obținute în temeiul titlului de conversie reprezentat de decizia nr. 199 din 7 aprilie 2008 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București, precum și la plata dobânzilor legale practicate de Banca Națională a României, calculate începând cu data de 01 ianuarie 2009 și până în ziua plății, iar în subsidiar obligarea în solidar a pârâților Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București, Fondul Proprietatea SA București și Depozitarul Central SA București la plata acelorași despăgubiri civile. Reclamantul a arătat în cuprinsul cererii modificatoare, în mod expres, că înțelege să se îndrepte împotriva pârâtei ce se află în culpă, și nu numai împotriva societății la care deține acțiuni, ceea ce înseamnă că a schimbat caracterul societar al acțiunii civile inițiale, aceasta devenind, așa cum s-a arătat o acțiune în răspundere delictuală. Tribunalul a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 18 1 C. proc. civ. deoarece păstrarea competenței de soluționare a cauzei de către instanța inițial învestită operează numai în ipoteza stabilirii competenței potrivit criteriului valorii obiectului cererii și în situația modificării cuantumului acestei valori, dar că în cauză, ceea ce s-a modificat este însăși natura obiectului cererii, precum și cauza acesteia, ceea ce reclamă aplicarea altor norme de procedură. S-a reținut că prin art. 219 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., a fost abrogat expres art. 2 pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia tribunalul este competent să soluționeze procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 RON, că cererea reclamantului a fost înregistrată la 06 aprilie 2012, după intrarea în vigoare a acesteia la 01 octombrie 2011. Conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul este competent să soluționeze procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON, rezultând, din interpretarea per a contrario a acestor dispoziții, că revine judecătoriei competența de soluționare a litigiilor comerciale patrimoniale al căror obiect are o valoare de până la 500.000 RON conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Tribunalul a reținut că întrucât valoarea obiectului acțiunii este sub 500.000 RON, competența de soluționare a cererii revine judecătoriei ținând seama de dispozițiile art. 1 pct. 1 C. proc. civ. Instanța a precizat că nu se constată ivirea unui conflict negativ de competență deoarece declinările dispuse de cele două instanțe implicate (Judecătoria sectorului 1 în favoarea Tribunalului București, respectiv Tribunalul București în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București) nu au fost generate de aceeași cerere, ci de cereri diferite, având obiecte și cauze distincte.

Judecătoria sectorului 1 București, prin încheierea de ședință din 30 octombrie 2014, a constat că nu este competentă din punct de vedere material să soluționeze cererea, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, spre soluționarea acestuia. În motivarea hotărârii, judecătoria a reținut că reclamantul prin precizarea cererii la 04 noiembrie 2013 depuse în dosarul Tribunalului București a invocat în susținerea acesteia în continuare raporturile juridice date de calitatea de proprietar a unor acțiuni, respectiv raporturi juridice reglementate prin dispozițiile Legii nr. 31/1990, iar nu drepturi de creanță sau obligații de a da opozabile erga omes specifice răspunderii civile delictuale la care face trimitere instanța în motivarea sentinței nr. 2882 din 4 iunie 2014 și că fapta ilicită care atrage răspunderea pârâtei constă în aceea că Fondul Proprietatea SA nu a achitat dividendele cuvenite pentru cele 500.000 acțiuni, pe care le deține conform titlului de conversie din anul 2008.

Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin sentința civilă nr. 77 din 17 decembrie 2014, soluționând conflictul negativ de competență a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că chiar dacă obiectul cererii a rămas același, pretenții în valoare de 47.494,20 RON, reclamantul prin precizarea de acțiune nu a mai solicitat această sumă cu titlu de dividende cuvenite în calitate de acționar, ci ca despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale pentru lipsirea de drepturile aferente unui număr de 500.000 acțiuni emise de Fondul Proprietatea, a constatat că a avut loc o modificare a cauzei cererii de chemare în judecată și nu doar a temeiului de drept expres invocat, premisele celor două cereri fiind diferite: inițial invocându-se calitatea de acționar pentru culegerea fructelor, respectiv încălcarea dreptului la dobândirea unui număr de acțiuni pentru recunoașterea dreptului la despăgubiri, ca ulterior să ceară pretenții civile în valoare de 47.494,20 RON, în baza răspunderii civile delictuale, care atrag competența materială a judecătoriei potrivit art. 2 pct. 1 C. proc. civ. din forma în vigoare la data înregistrării acțiunii inițiale. Curtea a constatat că în această situație nu sunt incidente dispozițiile art. 63 din Legea nr. 31/1990 republicată, pentru că reclamantul nu a urmărit în principal valorificarea drepturilor recunoscute de legea menționată, ci a drepturilor la despăgubiri recunoscute de legislația specială în materia retrocedării proprietăților, dobândirea acțiunilor la Fondul Proprietatea constituind doar o formă de acordare a acestor despăgubiri. Totodată, dispozițiile art. 18 1 C. proc. civ. nu sunt relevante în prezenta analiză deoarece conflictul de competență nu a fost generat de determinarea în mod diferit a valorii obiectului cauzei, ci a materiei în care a fost promovat litigiul de față.

Împotriva sentinței civile nr. 77 din 17 decembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Curtea de Apel, secția de contencios administrativ și fiscal, în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, având în vedere că acțiunea acestuia este îndreptată împotriva unei autorități aparținând administrației publice centrale, respectiv a instituției sale și că în această situație sunt aplicabile dispozițiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ.

Analizând recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București împotriva sentinței civile nr. 77 din 17 decembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin cererea introductivă înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 14 septembrie 2012 reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților Depozitarul Central SA București, Fondul Proprietatea SA București și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București la plata sumei de 47.494,20 RON, reprezentând dividende aferente anilor 2008-2009 corespunzător unui număr de 500.000 acțiuni deținute de Fondul Proprietatea în temeiul conversiei realizate prin decizia nr. 199 din 07 aprilie 2008 emisă de Agenția Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu dobânda legală aferentă calculată de la data de 01 ianuarie 2009 până la plata efectivă, în temeiul Legii nr. 31/1990, republicată. Reclamantul prin precizarea de acțiune depusă la 04 noiembrie 2013, a menționat faptul că instanța a fost învestită cu o acțiune de drept comun, în baza răspunderii civile delictuale, întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ., solicitând pretenții în valoare de 47.494,20 RON, reprezentând daune interese constând în echivalentul dividendelor neîncasate aferente unui număr de 500.000 acțiuni emise de Fondul Proprietatea. Cu privire la competența jurisdicției de contencios administrativ. Pentru a determina jurisdicția competentă să soluționeze procesul, Înalta Curte constată că se impune a fi examinate natura și obiectul contractului care constituie izvorul obligațiilor din care s-a născut litigiul, calitatea părților și caracterul normelor care reglementează competența. Materia contenciosului administrativ este definită în art. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată care prevede că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Totodată, în sensul legii contenciosului administrativ [art. 2 alin. (1) lit. b)] noțiunea de autoritate publică semnifică orice organ al statului sau al unităților administrativ teritoriale care acționează, în regim de putere publică pentru satisfacerea unui interes public astfel cum este definit în art. 2 lit. c) ca fiind interesul care vizează ordinea de drept, garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 se definește noțiunea de act administrativ, ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ. Prin urmare sunt supuse jurisdicției contenciosului administrativ litigiile privind anularea unui act administrativ unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în regim de putere publică, sau nesoluționarea în termen ori refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri de către autoritatea publică, ca putere publică, în sfera sa de activitate administrativă. În cauză, raporturile dintre părți nu sunt raporturi de drept administrativ respectiv raporturi reglementate de normele dreptului administrativ, în legătură cu organizarea și exercitarea competenței organelor administrației publice, deoarece nici una din trăsăturile esențiale care caracterizează raporturile de drept administrativ nu se regăsesc în cauză, respectiv unul din subiectele raportului să fie purtător al autorității publice, determinând, în condițiile legii, un anumit comportament pentru celălalt subiect, în regim de putere publică. Cu privire la calitatea părților, se impune a preciza în acest punct al analizei raporturilor dintre părți, că recurentul reclamant și-a fundamentat acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar pe dreptul comun, în baza răspunderii civile delictuale, întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ., solicitând pretenții în valoare de 47.494,20 RON, reprezentând daune interese constând în echivalentul dividendelor neîncasate aferente unui număr de 500.000 acțiuni emise de Fondul Proprietatea, astfel că pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București, nu acționează în calitate de autoritate publică în accepțiunea Legii nr. 554/2004. În speță se constată că fiind vorba despre o competență de drept comun, nu sunt incidente dispozițiile art. 18 1 C. proc. civ. deoarece păstrarea competenței de soluționare a cauzei de către instanța inițial învestită operează numai în ipoteza stabilirii competenței potrivit criteriului valorii obiectului cererii și în situația modificării cuantumului acestei valori, or, ceea ce s-a modificat este însăși natura obiectului cererii, precum și cauza acesteia, fapt ce reclamă aplicarea unor alte norme de procedură. Astfel, cererea a fost înregistrată la data de 06 aprilie 2012, după momentul intrării în vigoare a Legii nr. 71/2011, la 01 octombrie 2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., lege care prin art. 219 a abrogat expres art. 2 pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia tribunalul este competent să soluționeze ca instanță de fond procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 RON. În competența după materie potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie civilă, al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON, precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani, rezultând, din interpretarea per a contrario a acestor dispoziții că revine judecătoriei competența de soluționare a litigiilor comerciale patrimoniale al căror obiect are o valoare de până la 500.000 RON, sau al căror obiect este neevaluabil în bani conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ. În consecință, Curtea de Apel București în mod corect a apreciat că judecătoria este instanța competentă să soluționeze litigiul, chiar dacă obiectul cererii a rămas la aceeași valoare de 47.494,20 RON, aceasta fiind sub 500.000 RON, iar precizarea acțiunii depuse de reclamant a modificat cauza cererii de chemare în judecată inițială, nu doar temeiul de drept expres invocat, întrucât s-a urmărit valorificarea drepturilor la despăgubiri recunoscute de legislația specială în materia retrocedării proprietăților, dobândirea acțiunilor la Fondul Proprietatea constituind doar o formă de acordare a acestor despăgubiri. În raport de considerentele anterior expuse, constatând că nu se verifică motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reținând că prin hotărârea atacată cu recurs au fost aplicate corect dispozițiile legale privind competența materială, dispoziții care sunt de ordine publică, Înalta Curte, în art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București împotriva sentinței civile nr. 77 din 17 decembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.