ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1174/2016

Decizia nr. 1174/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 12 august 2013 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București sub nr. x/302/2013, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 450.664 RON, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării cantității de 1.285.777 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea, respectiv diferența între cotația maximă cu care ar fi putut vinde la Bursa de Valori București cantitatea de 1.285.777 acțiuni deținute la Fondul Proprietatea (vândute pe piața nereglementată) și valoarea nominală la care i-au fost atribuite - 1 RON/acțiune, conform creanței garantate asupra statului în cuantum de 1.285.777 RON conferită de titlul de despăgubire din anul 2009 emis de Guvernul României – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 1.285.777 RON, începând cu data de 18 august 2009 și până la momentul plății efective; obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce va soluționa prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 3724 din 03 iunie 2014 Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând incidența art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 1683 din 15 decembrie 2014 Tribunalul București, secția III-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, reținând, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, neexistând o faptă ilicită a statului, care a acționat conform legii și nici un prejudiciu cauzat reclamantei, care a ales liber momentul de valorificare a acțiunilor pe piața bursieră. S-a apreciat că nu sunt întrunite, pentru aceleași motive, nici condițiile răspunderii civile contractuale și nu au fost în niciun fel încălcate dispozițiile legii civile privind stingerea creanțelor prevăzute de C. civ.

De asemenea, nu există nici privare de proprietate, întrucât întreaga procedură de stabilire a despăgubirilor, de emitere a titlului de despăgubiri și a titlurilor de conversiune s-a desfășurat potrivit dispozițiilor legale. Prin decizia nr. 38/A din 26 ianuarie 2016 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul reclamantei. Împotriva acestei decizii a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 483 și art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., reclamanta A., susținând că instanța de apel a interpretat greșit în mod voit actul juridic dedus judecății, hotărârea dată în speță fiind insuficient motivată și lipsită de temei legal.

În primul rând, arată că instanța de apel a nesocotit disp. art. 3 lit. (a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007, raportat la disp. art. 44 alin (1) din Constituție „(...) creanțele asupra statului sunt garantate'' conform cărora titlurile de despăgubire în cuantum de 1.285.777 RON emise de către Guvernul României prin A.N.R.P. în favoarea apelanților: „încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate". În al doilea rând instanța de apel a respins cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, reprezentat de art. 1073, 1091, 1075, 1082, 1101 vechiul C. civ. De asemenea, având în vedere disp.

art. 2, 5 și 9 pct. (4) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., au fost încălcate dispozițiile art. 1480, 1488, 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535, 1536 noul C. civ. referitoare la neexecutarea obligațiilor. Susține că totul se raportează la cadrul legal în baza căruia reclamanta a obținut titlul de despăgubire cu regim de creanță garantată asupra statului, reglementat de disp. art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, disp. art. 3 lit. (a) și art. 4 lit. (a) și (b) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, guvernate de principiul restituirii integrale, în conformitate cu disp. art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. Cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului său de creanță, nu poate fi altul decât legislația dreptului comun în materie, mai sus arătată.

Afirmă că instanța de apel a nesocotit disp. art 14 din C.E.D.O. și disp. art. 16 din Constituție, raportat la jurisprudența C.E.D.O. în domeniu conform căreia „Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții între situații analoge și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă”. De asemenea, critică aprecierea instanței de apel conform căreia reclamanta nu are, în temeiul disp. art. 13 din C.E.D.O., vreun recurs în convenționalitate, cu toate că judecătorul național este un prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Ca atare, instanța de apel ar fi trebuit să-l aplice în speță, în conformitate cu disp.

art. 20 din Constituție, dând preeminență disp. art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., pentru ca, astfel, privarea abuzivă de proprietate, din dreptul său de creanță garantată, să fie înlăturată. Recurenta-reclamantă susține că nu a solicitat înlocuirea, combaterea ori neaplicarea anumitor acte normative, ci a solicitat aplicarea cadrului legal prevăzut de legislația specială în materie, pentru ca aceasta să fie în măsură a-și valorifica în mod integral, iar nu parțial, dreptul de creanță garantată împotriva statului, în cuantumul nominal al creanței. Consideră inadmisibil ca aplicarea în concret a unor legi speciale de reparație, guvernate de principiul restituirii integrale, să conducă de facto la obținerea unor despăgubiri parțiale și plafonate, în proporție de mai puțin de 50%, în lipsa unor prevederi legale în acest sens.

Prin neonorarea integrală a unor titluri de despăgubire cu regim de creanță garantată asupra statului, din cauza unor factori aleatorii de natură temporală (momentul emiterii acțiunilor FP - înainte ori după listarea Fondului Proprietatea la bursă), s-ar vătăma la modul cel mai grav și securitatea raporturilor juridice, așa precum se arată și în cauza Stefanica și alții împotriva României, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 177/14.03.2011. Ipoteza obținerii unui preț de 1 RON/acțiune ar fi putut fi reală doar în cazul în care cotația acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea s-ar fi apropiat măcar într-o singură ședință de tranzacționare de cotația de 1 RON/acțiune. Însă, de la momentul listării Fondului Proprietatea la bursa – 25 ianuarie 2011 și până în prezent, cotația maxima atinsă de aceste acțiuni a fost de doar 0,75 RON/acțiune (în prezent 0,75 RON/acțiune).

Recurenta-reclamantă a invocat practica judiciară a Curții Europene în materie, cu referire expresă la cauza Katz vs. România, cauza Negoiță vs. România, cauza Penescu vs. România, cauza Stroia vs. România, cauza Porțeanu vs. România, cauza Faimblat vs. România. Susține că în cauză nu este aplicabilă Decizia nr. 818 din 03 iulie 2008 a Curții Constituționale privind interzicerea refuzului de a aplica acte normative cu putere de lege și înlocuirea lor cu norme create pe cale judiciară, decizia menționată fiind dată într-un litigiu de muncă. Cadrul legal în baza căruia a invocat, în speța pendinte, această discriminare este reprezentat de disp. art. 14 din C.E.D.O. și a disp. art. 16 alin. (1) din Constituție și nicidecum dispozițiile O.U.G.

nr. 137/2000, o eventuală interpretare prin asociere fiind abuzivă și extensivă. Întrucât Legea nr. 10/2001 a prevăzut, încă de la aplicare, acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, dacă restituirea în natură a imobilelor obiect al notificărilor nu este posibilă (una dintre masurile reparatorii stabilite ulterior prin - cadrul reglementat prin Legea nr. 247/2005 fiind Fondul Proprietatea), creanța cuprinsă în titlul de despăgubire este una garantată, conform disp. art. 3 lit. (a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Din concluziile rapoartelor de expertiză extrajudiciare rezultă că Statul Român putea să prevadă faptul că valoarea de tranzacționare a acțiunilor fondului va fi mai mică decât valoarea nominală de 1 RON/acțiune.

Întârzierea listării la bursă a Fondului Proprietatea, nerespectarea termenelor legale de listare la bursă a minim 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acționar majoritar, iar ulterior listării, ignorarea principiilor elementare ale funcționării pieței de capital, acțiunile fiind tranzacționate cu un discount de 50-60% din valoarea nominală, reprezintă o atitudine culpabilă a Statului Român, ce atrage incidența răspunderii civile delictuale. Dacă s-ar fi respectat termenele legale imperative, opțiunea privind conversia titlului de despăgubire ar fi avut loc după listarea la bursa și astfel conversia s-ar fi realizat în funcție de prețul mediul ponderat de tranzacționare, aferent primelor 60 de ședințe de tranzacționare [art. 187 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin O.U.G.

nr. 81/2007]. Or, prin fapta culpabilă a pârâtului, opțiunea a fost realizată anterior listării, la o valoare artificială, nerealistă, de 1 RON/acțiune. În măsura în care conversia ar fi operat în funcție de prețul mediul ponderat de tranzacționare, reclamanta nu ar mai fi putut invoca un prejudiciu, cât timp fluctuația bursieră este una normală, în funcție de cerere și ofertă. Ceea ce trebuie înlăturat însă, prin admiterea acestei acțiuni, este prejudiciul cauzat de faptul că nu a beneficiat de o garantare reală a creanței intrând dezavantajată în jocul bursier. Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 25 aprilie 2016, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate. Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele: Reclamanta a deținut calitatea de beneficiar al unor titluri de despăgubire, emise în aplicarea legilor speciale de reparație, convertite, conform propriei opțiuni, în totalitate, în acțiuni la o valoare nominală de 1 RON/acțiune.

Deși a înstrăinat aceste acțiuni pe piața nereglementată, solicită diferența dintre valoarea nominală a acțiunilor și valoarea maximă de tranzacționare a acestora la bursă (0,6495 RON/acțiune) cu titlu de despăgubiri de la Statul Român, imputând statului pârât opțiunea acestuia ca operațiunea de conversie a titlurilor de despăgubire să se realizeze la valoarea nominală de 1 RON/acțiune, combinată cu întârzierea listării Fondului Proprietatea la bursă pe o perioadă de 5 ani, cu alte cuvinte nefuncționarea mecanismului prevăzut de Legea nr. 247/2005.

Instanța de apel a apreciat că admiterea cererii ar presupune constatarea încălcării de către stat, prin prevederile legale incriminate sau prin emiterea lor cu întârziere, a uneia din dispozițiile (convenționale, constituționale sau legale) care consacră principiul respectării dreptului de proprietate și, subsecvent, întrunirea cerințelor dintr-un text (din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din Constituție sau dintr-o lege) care stabilește obligația pârâtului de a plăti, într-o asemenea ipoteză, despăgubiri bănești pentru prejudiciul cauzat. Instanța de apel a constatat că, în baza art. 20 alin. (2) din Constituția României, instanțele naționale române pot, în rezolvarea conflictului dintre o normă națională și una convențională, să acorde întâietate celei de-a doua, lăsând-o neaplicată pe prima (ca sancțiune a normei juridice).

În schimb, nu pot pronunța hotărâri de angajare a răspunderii statului pentru legislația adoptată cu încălcarea Convenției, prin acordarea de despăgubiri bănești și, subsecvent, în temeiul art. 41, nu pot impune statului pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a repara consecințele, astfel încât să restabilească pe cât posibil situația existentă înaintea încălcării. Această idee stă și la baza deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011. În aceste condiții, prin prisma legislației naționale, dreptul reclamantei de a obține despăgubirile bănești pretinse nu există, pentru că nu există în ordinea juridică internă temeiul legal pentru acordarea lor.

Instanța de apel a reținut, de asemenea, că argumentul pentru care tribunalul a apreciat că nu au fost încălcate principiul restituirii integrale, dreptul de creanță garantată asupra statului, jurisprudența în materie a instanței de contencios european al drepturilor omului este acela că reclamanta este cea care și-a asumat riscul câștigului sau al pierderii la momentul valorificării acțiunilor. De asemenea, a suplinit omisiunea primei instanțe de a analiza invocarea ca mijloc de probă a unor expertize extrajudiciare, apreciind că întemeierea soluției unei instanțe pe o asemenea probă, care a fost efectuată fără participarea celeilalte părți, constituie o încălcare a principiului egalității armelor ca element al dreptului la un proces echitabil astfel cum a fost definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Invocând faptul că instanța de apel a interpretat greșit în mod voit actul juridic dedus judecății și că hotărârea dată în speță este insuficient motivată și lipsită de temei legal, reclamanta susține, în recurs, că a deținut o creanță garantată de stat la o anumită valoare nominală, pe care nu a putut să o valorifice decât la un preț inferior, această împrejurare fiind imputabilă statului care nu a acționat coerent și în termen pentru a aplica dispozițiile legale ce ar fi făcut funcțional mecanismul de valorificare a respectivei creanțe. Critica referitoare la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, incidentă, potrivit vechiului C. proc. civ., în situația în care instanța ar fi fost învestită cu o cerere prin care să verifice validitatea sau interpretarea clauzelor unui act juridic în sens de negotium, nu mai este prevăzută ca motiv de recurs în art. 488 C. proc.

civ., deci nu poate fi analizată. Nu poate fi reținută nici insuficienta motivare a hotărârii, caz de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât decizia recurată cuprinde motivele pe care se sprijină și care susțin soluția pronunțată. În plus, recurenta nu a precizat care anume aspecte din motivarea apelului nu au fost analizate de instanța de apel, pentru a se putea reține pertinența criticii de nelegalitate astfel formulate. În ceea ce privește încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, caz de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Astfel, instanța de apel a considerat că admiterea cererii reclamantei ar presupune constatarea încălcării, de către stat, a dreptului de proprietate al reclamantei printr-o faptă ilicită constând în neadoptarea unor măsuri de natură a determina recuperarea creanței sale la valoarea nominală stabilită în titlul de despăgubiri.

În acest sens, corect instanța de apel a considerat că nu poate angaja răspunderea statului pentru legislația adoptată, iar reclamanta nu are, în ordinea juridică internă, temei legal pentru a pretinde astfel de despăgubiri. În plus, Curtea de apel a menținut concluziile instanței de fond în sensul că riscul tranzacționării acțiunilor la un preț inferior valorii nominale a acestora este asumat exclusiv de reclamantă, astfel încât nu există o persoană vinovată de neîncasarea unei despăgubiri la valoarea de piață a imobilului.

Reclamanta a susținut încălcarea normelor de drept substanțial, plecând de la premisa că deține o creanță garantată de stat la valoarea nominală a titlului de despăgubiri, astfel că împrejurarea că acțiunile cotate la Fondul Proprietatea nu au putut fi niciodată valorificate la prețul subscris de 1 RON/acțiune îi produce un prejudiciu și o discriminare, fiind încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului prevăzut de legislația specială de reparații. Este eronată susținerea recurentei care ignoră faptul că valoarea nominală a unei acțiuni la momentul conversiei nu este aceeași cu valoarea de tranzacționare a acesteia. Astfel creanța garantată împotriva statului era reprezentată de titlul de despăgubire.

Potrivit art. 3 lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înțelesul acestui titlu, „titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul „Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege”.

Această creanță a fost convertită, transformată, realizată, „plătită” de către Statul Român prin emiterea unui număr de acțiuni egal la Fondul Proprietatea, cu o valoare nominală de 1 RON/acțiune. Prin urmare, corect s-a apreciat că, la momentul conversiei, au fost respectate toate dispozițiile legale incidente, statul „plătind” întocmai creanța, la valoarea ei integrală, de vreme ce nu s-au emis mai puține acțiuni sau cu o valoare mai mică decât creanța recunoscută prin titlul de despăgubire. Acest aspect este confirmat expres și de art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care prevede că acțiunile la Fondul Proprietatea vor fi distribuite titularilor titlurilor de despăgubire sau ai titlurilor de conversie și că „realizarea conversiei acestor titluri în acțiuni emise de Fondul Proprietatea determină stingerea creanțelor constatate prin aceste titluri”.

Urmare a emiterii titlului de conversie din despăgubiri în acțiuni la Fondul Proprietatea, „bunul” recurentei sub forma creanței s-a convertit, cu respectarea legii, în acțiuni, valoarea lor fiind supusă regulilor referitoare la piața bursieră. Cum însă valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a recurentei. Aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nici o încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie, cum greșit susține recurenta – reclamantă. Reclamanta a cunoscut, la data realizării conversiei, procedura de valorificare a acțiunilor, faptul că acestea pot fi vândute la un preț mai mare sau mai mic, decât cel stabilit în titlu și ca atare a suportat consecințele fluctuațiilor valorii acțiunilor.

Modalitatea de valorificare a acestora, prin tranzacționarea lor pe piața nereglementată, la bursă ori prin orice altă modalitate, excede sferei de reglementare a legilor speciale de reparație și nu se subsumează obligației statului de a garanta creanța, obligație stinsă la momentul conversiei. Cât privește solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru listarea cu întârziere la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea, se reține că, statul nu și-a asumat obligația de a face listarea într-un termen determinat și nici nu a garantat că acțiunile se vor tranzacționa la valoarea de 1 RON/acțiune.

Prin urmare, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între această întârziere și pretinsul prejudiciu invocat de recurentă, afirmațiile acesteia plecând de la premisa, nesusținută de nici un argument, în sensul că o listare „în termen” sau la timp a Fondului Proprietatea ar fi garantat obținerea unui preț al acțiunilor în cea dintâi zi a tranzacționării acestora pe bursă (sau începând cu această dată) de cel puțin 1 RON/acțiune, adică a unei valori cel puțin egale cu cea la care s-a realizat conversia. Pe de altă parte, recurenta nu a identificat existența unei norme legale care să instituie în sarcina Statului român obligativitatea garantării valorii acțiunilor la Fondul Proprietatea de (cel puțin) 1 RON la momentul primei listări la bursă.

După cum s-a arătat, indiferent de data la care ar fi intervenit listarea la bursă a Fondului Proprietatea, valoarea acțiunilor deținute la acest organism de plasament colectiv se determină pe baza mecanismului specific bursei care este unul speculativ, neputând fi garantată de către legiuitor la nivelul valorii de conversie a titlului de despăgubire (de 1 RON/acțiune). Prin urmare, toate acțiunile imputate ca fapte ilicite statului stabilirea unei valori de conversie artificiale, fără legătură cu valoarea de tranzacționare, listarea cu întârziere și incompletă a acțiunilor din portofoliul fondului proprietatea, nu prezintă legătură de cauzalitate cu prejudiciul pretins, căruia, din motivele arătate, îi lipsește caracterul cert, astfel că nu se poate reține o bază factuală pentru declanșarea răspunderii civile delictuale a statului.

Ca atare, în mod corect s-a reținut că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ. de la 1864. Înalta Curte reține, de asemenea, că nu este fondată critica prin care s-a susținut că instanța de apel a ignorat dispozițiile de drept comun din C. civ. de la 1865, privitoare la stingerea creanțelor. Nemulțumirea recurentei nu privește titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanță asupra statului român, în acest caz fiind aplicabile normele speciale cuprinse în legile cu caracter reparator, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acțiuni. Prin urmare, nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea creanțelor, câtă vreme, astfel cum s-a arătat, în acest caz creanța garantată s-a stins la momentul conversiei și nu, cum greșit susține reclamanta, la momentul tranzacționării.

De asemenea, nu sunt aplicabile nici normele cu caracter general corespunzătoare din noul C. civ., care au intrat în vigoare ulterior finalizării procedurii de acordare a măsurilor reparatorii și chiar a înstrăinării acțiunilor. Pe de altă parte, cum corect a apreciat instanța de apel, nu se poate reține răspunderea statului nici pentru legislația adoptată, neexistând în dreptul intern un temei juridic pentru declanșarea acestei răspunderi.

Dacă o persoană se pretinde victima unei încălcări a drepturilor garantate de Convenție, deci a unei „ingerințe” din partea autorităților statului, în aplicarea Convenției, judecătorul național poate dispune doar înlăturarea de la aplicare a normei naționale care este cauza ingerinței (cu respectarea celorlalte cerințe de evaluare ce decurg din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului) și care nu a trecut testul de proporționalitate, în sensul că prin aplicarea ei nu s-a păstrat, în privința acelei persoane, un just echilibru între interesul general și cel particular, caz în care se ajunge la aplicarea directă a Convenției.

Corect a reținut instanța de apel faptul că nu există o încălcare a unui drept garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului care să atragă obligarea statului român la despăgubiri întrucât, după transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor, reclamanta și-a asumat riscul de pierdere sau câștig specific tranzacțiilor bursiere astfel încât, de la acel moment, nu își invocă decât propria culpă. Ca urmare, nu se poate vorbi de încălcarea convenției printr-un act de discriminare asupra sa față de alte persoane îndreptățite la despăgubiri, întrucât, în baza propriei opțiuni asupra momentului conversiei, i s-a aplicat unul din modurile de calcul prevăzute de lege. În consecință nu se poate reține că au fost încălcate dispozițiile art. 16 din Constituție, și nici cele ale art. 14 din Convenție.

De asemenea, invocând Decizia nr. 818/2008 a Curții Constituționale, instanța de apel a făcut trimitere la problema de drept de principiu dezlegată în această decizie de către Curtea Constituțională și anume dacă „instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, concluzia fiind negativă, general valabilă, indiferent de circumstanțele concrete ale unui anumit litigiu. Prin urmare, nici în prezenta cauză instanța de judecată nu poate înlătura un text de lege aplicabil pentru a crea, pe cale pretoriană, o altă dispoziție legală, în considerarea împrejurării că modalitatea de conversie este prevăzută de lege iar o dispoziție legală nu poate fi considerată discriminatorie.

Referitor la invocarea de către recurentă a jurisprudenței C.E.D.O. (hotărâri din perioada 2006-2009) în care se reține că Fondul Proprietatea nu ar funcționa într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații, este de reținut că sancționarea nefuncționării Fondului Proprietate a fost realizată de Curtea europeană din perspectiva imposibilității de tranzacționare a acțiunilor. Curtea nu a impus plata de către stat a acțiunilor la valoarea nominală de 1 RON, ci posibilitatea efectivă de tranzacționare a acțiunilor.

Cum recurenta a optat pentru conversia totală iar soluția legislativă asupra modalității de despăgubire a foștilor proprietari pentru imobilele preluate de stat ce nu au mai putut fi restituite în natură a fost validată constituțional și convențional, la acest moment nemaiputând fi invocată lipsa de funcționalitate a mecanismului de despăgubire, nu se poate considera, cum a susținut recurenta, că înseși dispozițiile legale sunt discriminatorii, creând, și din această perspectivă, o discriminare între categorii de creditori cu drepturi legale, ce ar constitui o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional raportat la art. 14 din Convenție. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, în baza art. 496 alin. (1) C. proc.

civ., recursul ca nefondat, constatând că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A., cu domiciliul ales la avocat B., București, sector 3, împotriva deciziei nr. 38/A din 26 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, sector 5. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi, 25 mai 2016.