ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1174/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1174/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 1174/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 12 august 2013 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București sub

nr. x/302/2013, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata

sumei de 450.664 RON, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării

cantității de 1.285.777 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea,

respectiv diferența între cotația maximă cu care ar fi putut vinde

la Bursa de Valori București cantitatea de 1.285.777 acțiuni deținute

la Fondul Proprietatea (vândute pe piața nereglementată) și valoarea

nominală la care i-au fost atribuite - 1 RON/acțiune, conform creanței

garantate asupra statului în cuantum de 1.285.777 RON conferită de titlul de

despăgubire din anul 2009 emis de Guvernul României – Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele

de inflație a sumei de 1.285.777 RON, începând cu data de 18 august 2009 și

până la momentul plății efective; obligarea pârâtului la plata sumei

de 200 RON reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere, începând

cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii

ce va soluționa prezenta cauză.

Prin sentința

civilă nr. 3724 din 03 iunie 2014 Judecătoria sectorului 5 București

a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând

incidența art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Prin sentința

civilă nr. 1683 din 15 decembrie 2014 Tribunalul București, secția

III-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată,

reținând, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile

răspunderii civile delictuale, neexistând o faptă ilicită a statului,

care a acționat conform legii și nici un prejudiciu cauzat reclamantei,

care a ales liber momentul de valorificare a acțiunilor pe piața bursieră.

S-a apreciat că nu sunt întrunite, pentru aceleași motive, nici condițiile

răspunderii civile contractuale și nu au fost în niciun fel încălcate

dispozițiile legii civile privind stingerea creanțelor prevăzute

de C. civ. De asemenea, nu există nici privare de proprietate, întrucât întreaga

procedură de stabilire a despăgubirilor, de emitere a titlului de despăgubiri

și a titlurilor de conversiune s-a desfășurat potrivit dispozițiilor

legale.

Prin decizia

nr. 38/A din 26 ianuarie 2016 Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat

apelul reclamantei.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 483 și art.

488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., reclamanta A., susținând că instanța

de apel a interpretat greșit în mod voit actul juridic dedus judecății,

hotărârea dată în speță fiind insuficient motivată și

lipsită de temei legal.

În primul rând,

arată că instanța de apel a nesocotit disp. art. 3 lit. (a) din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007,

raportat la disp. art. 44 alin (1) din Constituție „(...) creanțele asupra

statului sunt garantate'' conform cărora titlurile de despăgubire în cuantum

de 1.285.777 RON emise de către Guvernul României prin A.N.R.P. în favoarea

apelanților: „încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor

asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate".

În al doilea rând

instanța de apel a respins cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor,

reprezentat de art. 1073, 1091, 1075, 1082, 1101 vechiul C. civ.

De asemenea, având

în vedere disp. art. 2, 5 și 9 pct. (4) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea

în aplicare a noului C. civ., au fost încălcate dispozițiile art. 1480,

1488, 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535, 1536 noul C. civ. referitoare la

neexecutarea obligațiilor.

Susține că

totul se raportează la cadrul legal în baza căruia reclamanta a obținut

titlul de despăgubire cu regim de creanță garantată asupra statului,

reglementat de disp. art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată,

disp. art. 3 lit. (a) și art. 4 lit. (a) și (b) din Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, guvernate de principiul restituirii integrale, în conformitate cu

disp. art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. Cadrul legal aferent

stingerii integrale a dreptului său de creanță, nu poate fi altul

decât legislația dreptului comun în materie, mai sus arătată.

Afirmă că

instanța de apel a nesocotit disp. art 14 din C.E.D.O. și disp. art. 16

din Constituție, raportat la jurisprudența C.E.D.O. în domeniu conform

căreia „Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14

din Convenție, numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții

între situații analoge și comparabile, fără ca acestea să

se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă”.

De asemenea, critică

aprecierea instanței de apel conform căreia reclamanta nu are, în temeiul

disp. art. 13 din C.E.D.O., vreun recurs în convenționalitate, cu toate că

judecătorul național este un prim judecător al Convenției Europene

a Drepturilor Omului. Ca atare, instanța de apel ar fi trebuit să-l aplice

în speță, în conformitate cu disp. art. 20 din Constituție, dând

preeminență disp. art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.,

pentru ca, astfel, privarea abuzivă de proprietate, din dreptul său de

creanță garantată, să fie înlăturată.

Recurenta-reclamantă

susține că nu a solicitat înlocuirea, combaterea ori neaplicarea anumitor

acte normative, ci a solicitat aplicarea cadrului legal prevăzut de legislația

specială în materie, pentru ca aceasta să fie în măsură a-și

valorifica în mod integral, iar nu parțial, dreptul de creanță garantată

împotriva statului, în cuantumul nominal al creanței.

Consideră

inadmisibil ca aplicarea în concret a unor legi speciale de reparație, guvernate

de principiul restituirii integrale, să conducă de facto la obținerea

unor despăgubiri parțiale și plafonate, în proporție de mai

puțin de 50%, în lipsa unor prevederi legale în acest sens.

Prin neonorarea

integrală a unor titluri de despăgubire cu regim de creanță

garantată asupra statului, din cauza unor factori aleatorii de natură

temporală (momentul emiterii acțiunilor FP - înainte ori după listarea

Fondului Proprietatea la bursă), s-ar vătăma la modul cel mai grav

și securitatea raporturilor juridice, așa precum se arată și

în cauza Stefanica și alții împotriva României, publicată în M. Of.

al României, partea I, nr. 177/14.03.2011.

Ipoteza obținerii

unui preț de 1 RON/acțiune ar fi putut fi reală doar în cazul în

care cotația acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea s-ar fi apropiat

măcar într-o singură ședință de tranzacționare de

cotația de 1 RON/acțiune. Însă, de la momentul listării Fondului

Proprietatea la bursa – 25 ianuarie 2011 și până în prezent, cotația

maxima atinsă de aceste acțiuni a fost de doar 0,75 RON/acțiune (în

prezent 0,75 RON/acțiune).

Recurenta-reclamantă

a invocat practica judiciară a Curții Europene în materie, cu referire

expresă la cauza Katz vs. România, cauza Negoiță vs. România, cauza

Penescu vs. România, cauza Stroia vs. România, cauza Porțeanu vs. România,

cauza Faimblat vs. România.

Susține că

în cauză nu este aplicabilă Decizia nr. 818 din 03 iulie 2008 a Curții

Constituționale privind interzicerea refuzului de a aplica acte normative cu

putere de lege și înlocuirea lor cu norme create pe cale judiciară, decizia

menționată fiind dată într-un litigiu de muncă. Cadrul legal

în baza căruia a invocat, în speța pendinte, această discriminare

este reprezentat de disp. art. 14 din C.E.D.O. și a disp. art. 16 alin. (1)

din Constituție și nicidecum dispozițiile O.U.G. nr. 137/2000, o

eventuală interpretare prin asociere fiind abuzivă și extensivă.

Întrucât Legea

nr. 10/2001 a prevăzut, încă de la aplicare, acordarea unor măsuri

reparatorii prin echivalent, dacă restituirea în natură a imobilelor obiect

al notificărilor nu este posibilă (una dintre masurile reparatorii stabilite

ulterior prin - cadrul reglementat prin Legea nr. 247/2005 fiind Fondul Proprietatea),

creanța cuprinsă în titlul de despăgubire este una garantată,

conform disp. art. 3 lit. (a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Din concluziile

rapoartelor de expertiză extrajudiciare rezultă că Statul Român putea

să prevadă faptul că valoarea de tranzacționare a acțiunilor

fondului va fi mai mică decât valoarea nominală de 1 RON/acțiune.

Întârzierea listării

la bursă a Fondului Proprietatea, nerespectarea termenelor legale de listare

la bursă a minim 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în

portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acționar majoritar, iar

ulterior listării, ignorarea principiilor elementare ale funcționării

pieței de capital, acțiunile fiind tranzacționate cu un discount

de 50-60% din valoarea nominală, reprezintă o atitudine culpabilă

a Statului Român, ce atrage incidența răspunderii civile delictuale.

Dacă s-ar

fi respectat termenele legale imperative, opțiunea privind conversia titlului

de despăgubire ar fi avut loc după listarea la bursa și astfel conversia

s-ar fi realizat în funcție de prețul mediul ponderat de tranzacționare,

aferent primelor 60 de ședințe de tranzacționare [art. 187 alin.

(3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007].

Or, prin fapta

culpabilă a pârâtului, opțiunea a fost realizată anterior listării,

la o valoare artificială, nerealistă, de 1 RON/acțiune.

În măsura

în care conversia ar fi operat în funcție de prețul mediul ponderat de

tranzacționare, reclamanta nu ar mai fi putut invoca un prejudiciu, cât timp

fluctuația bursieră este una normală, în funcție de cerere și

ofertă. Ceea ce trebuie înlăturat însă, prin admiterea acestei acțiuni,

este prejudiciul cauzat de faptul că nu a beneficiat de o garantare reală

a creanței intrând dezavantajată în jocul bursier.

Înalta Curte,

înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 25 aprilie 2016, la întocmirea

raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru

C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin.

(3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea

raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere

conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză

nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Analizând cauza,

Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta a deținut

calitatea de beneficiar al unor titluri de despăgubire, emise în aplicarea

legilor speciale de reparație, convertite, conform propriei opțiuni, în

totalitate, în acțiuni la o valoare nominală de 1 RON/acțiune. Deși

a înstrăinat aceste acțiuni pe piața nereglementată, solicită

diferența dintre valoarea nominală a acțiunilor și valoarea

maximă de tranzacționare a acestora la bursă (0,6495 RON/acțiune)

cu titlu de despăgubiri de la Statul Român, imputând statului pârât opțiunea

acestuia ca operațiunea de conversie a titlurilor de despăgubire să

se realizeze la valoarea nominală de 1 RON/acțiune, combinată cu

întârzierea listării Fondului Proprietatea la bursă pe o perioadă

de 5 ani, cu alte cuvinte nefuncționarea mecanismului prevăzut de Legea

nr. 247/2005.

Instanța

de apel a apreciat că admiterea cererii ar presupune constatarea încălcării

de către stat, prin prevederile legale incriminate sau prin emiterea lor cu

întârziere, a uneia din dispozițiile (convenționale, constituționale

sau legale) care consacră principiul respectării dreptului de proprietate

și, subsecvent, întrunirea cerințelor dintr-un text (din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, din Constituție sau dintr-o lege) care

stabilește obligația pârâtului de a plăti, într-o asemenea ipoteză,

despăgubiri bănești pentru prejudiciul cauzat. Instanța de apel

a constatat că, în baza art. 20 alin. (2) din Constituția României, instanțele

naționale române pot, în rezolvarea conflictului dintre o normă națională

și una convențională, să acorde întâietate celei de-a doua,

lăsând-o neaplicată pe prima (ca sancțiune a normei juridice). În

schimb, nu pot pronunța hotărâri de angajare a răspunderii statului

pentru legislația adoptată cu încălcarea Convenției, prin acordarea

de despăgubiri bănești și, subsecvent, în temeiul art. 41, nu

pot impune statului pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării

și de a repara consecințele, astfel încât să restabilească pe

cât posibil situația existentă înaintea încălcării. Această

idee stă și la baza deciziei în interesul legii nr. 27 din 14

noiembrie 2011. În aceste condiții, prin prisma legislației naționale,

dreptul reclamantei de a obține despăgubirile bănești pretinse

nu există, pentru că nu există în ordinea juridică internă

temeiul legal pentru acordarea lor.

Instanța

de apel a reținut, de asemenea, că argumentul pentru care tribunalul a

apreciat că nu au fost încălcate principiul restituirii integrale, dreptul

de creanță garantată asupra statului, jurisprudența în materie

a instanței de contencios european al drepturilor omului este acela că

reclamanta este cea care și-a asumat riscul câștigului sau al pierderii

la momentul valorificării acțiunilor. De asemenea, a suplinit omisiunea

primei instanțe de a analiza invocarea ca mijloc de probă a unor expertize

extrajudiciare, apreciind că întemeierea soluției unei instanțe pe

o asemenea probă, care a fost efectuată fără participarea celeilalte

părți, constituie o încălcare a principiului egalității

armelor ca element al dreptului la un proces echitabil astfel cum a fost definit

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Invocând faptul

că instanța de apel a interpretat greșit în mod voit actul juridic

dedus judecății și că hotărârea dată în speță

este insuficient motivată și lipsită de temei legal, reclamanta susține,

în recurs, că a deținut o creanță garantată de stat la

o anumită valoare nominală, pe care nu a putut să o valorifice decât

la un preț inferior, această împrejurare fiind imputabilă statului

care nu a acționat coerent și în termen pentru a aplica dispozițiile

legale ce ar fi făcut funcțional mecanismul de valorificare a respectivei

creanțe.

Critica referitoare

la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății,

incidentă, potrivit vechiului C. proc. civ., în situația în care instanța

ar fi fost învestită cu o cerere prin care să verifice validitatea sau

interpretarea clauzelor unui act juridic în sens de negotium, nu mai este prevăzută

ca motiv de recurs în art. 488 C. proc. civ., deci nu poate fi analizată.

Nu poate fi reținută

nici insuficienta motivare a hotărârii, caz de recurs prevăzut de

art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât decizia recurată cuprinde motivele

pe care se sprijină și care susțin soluția pronunțată.

În plus, recurenta nu a precizat care anume aspecte din motivarea apelului nu au

fost analizate de instanța de apel, pentru a se putea reține pertinența

criticii de nelegalitate astfel formulate.

În ceea ce privește

încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, caz

de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază

că recursul este nefondat.

Astfel, instanța

de apel a considerat că admiterea cererii reclamantei ar presupune constatarea

încălcării, de către stat, a dreptului de proprietate al reclamantei

printr-o faptă ilicită constând în neadoptarea unor măsuri de natură

a determina recuperarea creanței sale la valoarea nominală stabilită

în titlul de despăgubiri.

În acest sens,

corect instanța de apel a considerat că nu poate angaja răspunderea

statului pentru legislația adoptată, iar reclamanta nu are, în ordinea

juridică internă, temei legal pentru a pretinde astfel de despăgubiri.

În plus, Curtea

de apel a menținut concluziile instanței de fond în sensul că riscul

tranzacționării acțiunilor la un preț inferior valorii nominale

a acestora este asumat exclusiv de reclamantă, astfel încât nu există

o persoană vinovată de neîncasarea unei despăgubiri la valoarea de

piață a imobilului.

Reclamanta a susținut

încălcarea normelor de drept substanțial, plecând de la premisa că

deține o creanță garantată de stat la valoarea nominală

a titlului de despăgubiri, astfel că împrejurarea că acțiunile

cotate la Fondul Proprietatea nu au putut fi niciodată valorificate la prețul

subscris de 1 RON/acțiune îi produce un prejudiciu și o discriminare,

fiind încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului prevăzut

de legislația specială de reparații.

Este eronată

susținerea recurentei care ignoră faptul că valoarea nominală

a unei acțiuni la momentul conversiei nu este aceeași cu valoarea de tranzacționare

a acesteia.

Astfel creanța

garantată împotriva statului era reprezentată de titlul de despăgubire.

Potrivit art. 3 lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005

în înțelesul acestui titlu, „titlurile de despăgubire sunt certificate

emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele

și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță

ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor

acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin

conversia lor în acțiuni emise de Fondul „Proprietatea" și/sau, după

caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși

în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și

condițiile prevăzute în prezenta lege”. Această creanță

a fost convertită, transformată, realizată, „plătită” de

către Statul Român prin emiterea unui număr de acțiuni egal la Fondul

Proprietatea, cu o valoare nominală de 1 RON/acțiune.

Prin urmare, corect

s-a apreciat că, la momentul conversiei, au fost respectate toate dispozițiile

legale incidente, statul „plătind” întocmai creanța, la valoarea ei integrală,

de vreme ce nu s-au emis mai puține acțiuni sau cu o valoare mai mică

decât creanța recunoscută prin titlul de despăgubire.

Acest aspect este

confirmat expres și de art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

care prevede că acțiunile la Fondul Proprietatea vor fi distribuite titularilor

titlurilor de despăgubire sau ai titlurilor de conversie și că „realizarea

conversiei acestor titluri în acțiuni emise de Fondul Proprietatea determină

stingerea creanțelor constatate prin aceste titluri”.

Urmare a emiterii

titlului de conversie din despăgubiri în acțiuni la Fondul Proprietatea,

„bunul” recurentei sub forma creanței s-a convertit, cu respectarea legii,

în acțiuni, valoarea lor fiind supusă regulilor referitoare la piața

bursieră. Cum însă valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea este

fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a recurentei.

Aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care

să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum

nu reprezintă nici o încălcare a principiului reparației integrale,

care guvernează legile speciale în materie, cum greșit susține recurenta

– reclamantă.

Reclamanta a cunoscut,

la data realizării conversiei, procedura de valorificare a acțiunilor,

faptul că acestea pot fi vândute la un preț mai mare sau mai mic, decât

cel stabilit în titlu și ca atare a suportat consecințele fluctuațiilor

valorii acțiunilor. Modalitatea de valorificare a acestora, prin tranzacționarea

lor pe piața nereglementată, la bursă ori prin orice altă modalitate,

excede sferei de reglementare a legilor speciale de reparație și nu se

subsumează obligației statului de a garanta creanța, obligație

stinsă la momentul conversiei.

Cât privește

solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru listarea cu întârziere

la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea, se reține că, statul

nu și-a asumat obligația de a face listarea într-un termen determinat

și nici nu a garantat că acțiunile se vor tranzacționa la valoarea

de 1 RON/acțiune. Prin urmare, nu se poate stabili o legătură de

cauzalitate între această întârziere și pretinsul prejudiciu invocat de

recurentă, afirmațiile acesteia plecând de la premisa, nesusținută

de nici un argument, în sensul că o listare „în termen” sau la timp a Fondului

Proprietatea ar fi garantat obținerea unui preț al acțiunilor în

cea dintâi zi a tranzacționării acestora pe bursă (sau începând cu

această dată) de cel puțin 1 RON/acțiune, adică a unei

valori cel puțin egale cu cea la care s-a realizat conversia. Pe de altă

parte, recurenta nu a identificat existența unei norme legale care să

instituie în sarcina Statului român obligativitatea garantării valorii acțiunilor

la Fondul Proprietatea de (cel puțin) 1 RON la momentul primei listări

la bursă.

După cum

s-a arătat, indiferent de data la care ar fi intervenit listarea la bursă

a Fondului Proprietatea, valoarea acțiunilor deținute la acest organism

de plasament colectiv se determină pe baza mecanismului specific bursei care

este unul speculativ, neputând fi garantată de către legiuitor la nivelul

valorii de conversie a titlului de despăgubire (de 1 RON/acțiune).

Prin urmare, toate

acțiunile imputate ca fapte ilicite statului stabilirea unei valori de conversie

artificiale, fără legătură cu valoarea de tranzacționare,

listarea cu întârziere și incompletă a acțiunilor din portofoliul

fondului proprietatea, nu prezintă legătură de cauzalitate cu prejudiciul

pretins, căruia, din motivele arătate, îi lipsește caracterul cert,

astfel că nu se poate reține o bază factuală pentru declanșarea

răspunderii civile delictuale a statului.

Ca atare, în mod

corect s-a reținut că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile

art. 998-999 C. civ. de la 1864.

Înalta Curte reține,

de asemenea, că nu este fondată critica prin care s-a susținut că

instanța de apel a ignorat dispozițiile de drept comun din C. civ. de

la 1865, privitoare la stingerea creanțelor. Nemulțumirea recurentei nu

privește titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanță

asupra statului român, în acest caz fiind aplicabile normele speciale cuprinse în

legile cu caracter reparator, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu

prin conversia despăgubirilor în acțiuni. Prin urmare, nu se pune problema

încălcării dispozițiilor privind stingerea creanțelor, câtă

vreme, astfel cum s-a arătat, în acest caz creanța garantată s-a

stins la momentul conversiei și nu, cum greșit susține reclamanta,

la momentul tranzacționării.

De asemenea, nu

sunt aplicabile nici normele cu caracter general corespunzătoare din noul C.

civ., care au intrat în vigoare ulterior finalizării procedurii de acordare

a măsurilor reparatorii și chiar a înstrăinării acțiunilor.

Pe de altă

parte, cum corect a apreciat instanța de apel, nu se poate reține răspunderea

statului nici pentru legislația adoptată, neexistând în dreptul intern

un temei juridic pentru declanșarea acestei răspunderi.

Dacă o persoană

se pretinde victima unei încălcări a drepturilor garantate de Convenție,

deci a unei „ingerințe” din partea autorităților statului, în aplicarea

Convenției, judecătorul național poate dispune doar înlăturarea

de la aplicare a normei naționale care este cauza ingerinței (cu respectarea

celorlalte cerințe de evaluare ce decurg din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului) și care nu a trecut testul de proporționalitate,

în sensul că prin aplicarea ei nu s-a păstrat, în privința acelei

persoane, un just echilibru între interesul general și cel particular, caz

în care se ajunge la aplicarea directă a Convenției.

Corect a reținut

instanța de apel faptul că nu există o încălcare a unui drept

garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului care să atragă

obligarea statului român la despăgubiri întrucât, după transferul dreptului

de proprietate asupra acțiunilor, reclamanta și-a asumat riscul de pierdere

sau câștig specific tranzacțiilor bursiere astfel încât, de la acel moment,

nu își invocă decât propria culpă. Ca urmare, nu se poate vorbi de

încălcarea convenției printr-un act de discriminare asupra sa față

de alte persoane îndreptățite la despăgubiri, întrucât, în baza propriei

opțiuni asupra momentului conversiei, i s-a aplicat unul din modurile de calcul

prevăzute de lege. În consecință nu se poate reține că

au fost încălcate dispozițiile art. 16 din Constituție, și nici

cele ale art. 14 din Convenție.

De asemenea, invocând

Decizia nr. 818/2008 a Curții Constituționale, instanța de apel a

făcut trimitere la problema de drept de principiu dezlegată în această

decizie de către Curtea Constituțională și anume dacă „instanțele

judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea

unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii,

și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu

prevederi cuprinse în alte acte normative”, concluzia fiind negativă, general

valabilă, indiferent de circumstanțele concrete ale unui anumit litigiu.

Prin urmare, nici în prezenta cauză instanța de judecată nu poate

înlătura un text de lege aplicabil pentru a crea, pe cale pretoriană,

o altă dispoziție legală, în considerarea împrejurării că

modalitatea de conversie este prevăzută de lege iar o dispoziție

legală nu poate fi considerată discriminatorie.

Referitor la invocarea

de către recurentă a jurisprudenței C.E.D.O. (hotărâri din perioada

2006-2009) în care se reține că Fondul Proprietatea nu ar funcționa

într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații,

este de reținut că sancționarea nefuncționării Fondului

Proprietate a fost realizată de Curtea europeană din perspectiva imposibilității

de tranzacționare a acțiunilor. Curtea nu a impus plata de către

stat a acțiunilor la valoarea nominală de 1 RON, ci posibilitatea efectivă

de tranzacționare a acțiunilor.

Cum recurenta

a optat pentru conversia totală iar soluția legislativă asupra modalității

de despăgubire a foștilor proprietari pentru imobilele preluate de stat

ce nu au mai putut fi restituite în natură a fost validată constituțional

și convențional, la acest moment nemaiputând fi invocată lipsa de

funcționalitate a mecanismului de despăgubire, nu se poate considera,

cum a susținut recurenta, că înseși dispozițiile legale sunt

discriminatorii, creând, și din această perspectivă, o discriminare

între categorii de creditori cu drepturi legale, ce ar constitui o încălcare

a art. 1 din Primul Protocol adițional raportat la art. 14 din Convenție.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte va respinge, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul ca nefondat, constatând că instanța de apel a efectuat o corectă

aplicare și interpretare a dispozițiilor legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta A., cu domiciliul ales la avocat B., București,

sector 3, împotriva deciziei nr. 38/A din 26 ianuarie 2016 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, cu sediul în București, sector 5.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică azi, 25 mai 2016.