Decizia nr. 43/2016 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1/1/2013 — chestiunea de drept: următoarelor chestiuni de drept: "- dacă, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri…

Tribunalul Caraș-Severin - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 17 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. 2.650/208/2015, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la chestiunile de drept sus-menționate. II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanței care a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

Prin plângerea contravențională înregistrată pe rolul Judecătoriei Caransebeș, petenta S.C. T.A.M. - S.R.L. a solicitat anularea procesului-verbal de contravenție din 6 iulie 2015, întocmit de C.N.A.D.N.R. - S.A., susținând că a fost sancționată pentru lipsa rovinietei valabile, însă autoturismul implicat în săvârșirea contravenției nu mai era în proprietatea sa la momentul săvârșirii presupusei contravenții, astfel că obligația de a deține rovinieta nu îi mai incumba, după cum rezultă din factura fiscală, contractul de vânzare-cumpărare din 8 decembrie 2014 și procesul-verbal de predare-primire din data de 9 decembrie 2014; de asemenea, petenta a arătat că a radiat autovehiculul din evidențele fiscale, după cum rezultă din certificatul de atestare fiscală din 10 decembrie 2014 și din procesul-verbal de scoatere din evidență, emis de direcția de taxe și impozite locale.

Instituția intimată, prin întâmpinare, a solicitat respingerea plângerii și menținerea procesului-verbal, ca fiind temeinic și legal, susținând că actul de vânzare-cumpărare încheiat între petentă și cocontractant produce efecte doar între părțile care l-au încheiat, neputând fi opus terților; orice schimbare a proprietarului/utilizatorului autoturismului în cauză devine opozabilă terților doar după transcrierea dreptului de proprietate în evidențele serviciului public comunitar regim permise și înmatriculare a vehiculelor competent. Intimata a susținut că, potrivit art. 24 alin. (2) lit. d) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1.501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii și eliberarea autorizației de circulație provizorie sau pentru probe a vehiculelor (Ordinul nr. 1.501/2006), "Proprietarii de vehicule înmatriculate sau înregistrate sunt obligați să solicite radierea din circulație în termen de 30 de zile de la data trecerii vehiculului înregistrat în proprietatea altei persoane".

Prin Sentința nr. 1.460 din 11 noiembrie 2015, instanța de fond a respins plângerea contravențională și a menținut procesul-verbal de contravenție atacat, reținând că prin acest act petenta a fost sancționată cu amendă contravențională, prevăzută de art. 8 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, întrucât a circulat fără rovinietă valabilă, faptă ce constituie contravenție, conform art. 8 alin. (1) din același act normativ. S-a reținut că din prevederile art. 7 și art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 rezultă că obligația de plată a rovinietei revine proprietarului sau utilizatorului vehiculului care este menționat în certificatul de înmatriculare și că utilizator este persoana fizică sau juridică înscrisă în certificatul de înmatriculare, care are în proprietate sau care, după caz, poate folosi vehiculul în baza unui drept legal. Contractul de vânzare-cumpărare, act sub semnătură privată, încheiat între petentă și cocontractant produce efecte doar față de părțile care l-au încheiat, neputând fi opus terților. Orice schimbare a proprietarului/utilizatorului autoturismului în cauză devine opozabilă terților doar după transcrierea dreptului de proprietate în evidențele serviciului public comunitar regim permise de conducere și înmatriculare a vehiculelor competent.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel petenta. În motivarea căii de atac formulate s-a arătat, în esență, că utilizatori în sensul art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 sunt persoanele fizice sau juridice care au în proprietate sau care, după caz, pot folosi în baza unui drept legal vehicule înmatriculate în România, iar din înscrisurile depuse la dosar a dovedit că la momentul constatării faptei nu mai era proprietara vehiculului, fiind înstrăinat către o altă societate. Invocându-se dispozițiile art. 11 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002), dispozițiile art. 8 din Ordinul nr. 1.501/2006 și art. 11 alin. (4) din Normele metodologice pentru aplicarea tarifului de utilizare a rețelei de drumuri din România, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 769/2010 (Normele metodologice), se susține că, în cazul transferului dreptului de proprietate asupra unui autovehicul, obligația înscrierii în evidențele autorităților competente a noului proprietar revine cumpărătorului. III. Dispozițiile legale supuse interpretării

Ordonanța Guvernului nr. 15/2002: "Art. 1. - (1) În înțelesul prezentei ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: (...) b) utilizatori - persoanele fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare, care au în proprietate sau care, după caz, pot folosi în baza unui drept legal vehicule înmatriculate în România, denumite în continuare utilizatori români, respectiv persoanele fizice ori juridice înscrise în certificatul de înmatriculare, care au în proprietate sau care, după caz, pot folosi în baza unui drept legal vehicule înmatriculate în alte state, denumite în continuare utilizatori străini;". "Art. 8. - (1) Fapta de a circula fără rovinietă valabilă constituie contravenție continuă și se sancționează cu amendă." "Art. 9. - (...) (8) Pentru lipsa rovinietei valabile, procesul-verbal se comunică contravenientului în termen de cel mult două luni de la data constatării contravenției, interval pentru care nu se pot încheia alte procese-verbale de constatare a contravenției pentru lipsa rovinietei valabile pentru același vehicul."

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001: "Art. 13. - (...) (4) Prin legi speciale pot fi prevăzute și alte termene de prescripție pentru aplicarea sancțiunilor contravenționale." IV. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept A) Apelanta:

Conform opiniei apelantei, termenul de "utilizator", în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, presupune îndeplinirea condiției ca, la momentul săvârșirii faptei, persoana înscrisă în certificatul de înmatriculare să fie proprietara vehiculului. Pentru antrenarea răspunderii contravenționale este necesară existența unui comportament ilicit, iar în condițiile în care legea nu pune în sarcina vânzătoarei obligația efectuării formalităților de publicitate, respectiv radierea autovehiculului din evidențe și înmatricularea pe numele noului proprietar, nu poate fi antrenată răspunderea acesteia.

Termenul de două luni, prevăzut de dispozițiile art. 9 alin. (8) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, este un termen de prescripție a răspunderii contravenționale, iar data de la care se calculează este data efectuării cadrului foto. B) Intimata:

Din punctul de vedere al intimatei, din analiza dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. b), coroborate cu cele ale art. 7 și 8 din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, reiese că responsabilitatea achitării rovinietei revine persoanei înscrise în cartea de identitate a autoturismului, ca proprietar sau utilizator al acestuia, indiferent de persoana care conduce efectiv autovehiculul, fiind o răspundere de tip obiectiv, raportată la proprietate sau alt drept legal de utilizare.

Dispozițiile art. 9 alin. (8) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 sunt clare, atât timp cât este stabilit și neinterpretabil momentul de la care începe să curgă termenul de comunicare, precum și termenul în care operează interdicția de sancționare a aceluiași utilizator pentru același tip de faptă, respectiv pentru utilizarea fără rovinieta valabilă a rețelei de drumuri naționale. Atât termenul de comunicare din legea specială, cât și cel de prescripție a executării sancțiunii contravenționale, reglementat de art. 14 alin. (1) din Ordonanța Guvernului 2/2001, au aceeași durată.

În ceea ce privește momentul "constatării" faptei, raportat la specificul acestei contravenții, a susținut că trebuie avută în vedere distincția dintre proba unei fapte contravenționale și constatarea acesteia; dacă în primul caz legea impune folosirea unor mijloace tehnice, constatarea unei contravenții reprezintă o activitate intelectuală a agentului constatator prin care, pe baza probei foto obținute cu ajutorul mijloacelor tehnice prevăzute de lege, constată că fapta există, constituie contravenție și aplică sancțiunile conform legislației. Față de specificul modalității de constatare a unor astfel de abateri, având în vedere și modificările legislative survenite, momentul constatării faptei este cel al vizionării de către agent a înregistrărilor realizate cu mijloacele tehnice, când acesta stabilește că s-a comis o faptă contrară regimului de utilizare a drumurilor naționale, respectiv utilizarea fără rovinietă valabilă, sancționată conform art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, iar nu momentul când se realizează captura fotografică a autovehiculului.

Referitor la teza a doua a dispozițiilor art. 9 alin. (8) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 a arătat că, din interpretarea logico-sistematică a acestui act normativ, rezultă clar că, prin apariția Legi nr. 144/2012 pentru modificarea Ordonanței Guvernului nr. 15/2002, intenția legiuitorului a fost aceea ca, în intervalul de două luni de la data constatării contravenției (care coincide cu data încheierii procesului-verbal), să nu se poată încheia alte procese-verbale, limitând astfel caracterul continuu al contravenției, la perioada de două luni. Opinează că nu ar putea fi interpretată teza în discuție în sensul că textul legal prevede un termen de prescripție a răspunderii contravenționale mai scurt decât termenul general de 6 luni. Unicul rol al acestui text normativ este acela de a delimita în timp caracterul continuu al contravenției și, în cazul în care acesta se repetă, să instituie o interdicție temporară de sancționare până la împlinirea termenului respectiv, în vederea eficientizării practice a actului de sancționare, altminteri acesta devenind împovărător pentru contravenient. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reținând că de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispozițiilor legale în discuție depinde soluționarea pe fond a cauzei, problema de drept enunțată este nouă, prin consultarea jurisprudenței constatându-se că asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar tribunalul este învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță. B. Cu privire la chestiunile de drept ce formează obiectul sesizării

Cu privire la prima chestiune de drept, membrii completului de judecată nu au exprimat un punct de vedere.

În privința celei de a doua probleme, instanța de trimitere apreciază că termenul de două luni este un termen de prescripție a aplicării sancțiunii, care se calculează de la data săvârșirii faptei.

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 13 alin. (1) și (4) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 și ale art. 9 alin. (8) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 rezultă că, în cazul în care constatarea contravențiilor s-a făcut cu ajutorul mijloacelor tehnice amplasate pe rețeaua de drumuri naționale, procesul-verbal de constatare trebuie întocmit și comunicat în termen de 2 luni de la constatarea contravenției, fiind stabilit, prin acest text de lege, un termen special de prescripție.

Intenția legiuitorului a fost aceea ca, în intervalul de două luni de zile de la data constatării contravenției, să nu se poată încheia alte procese-verbale, limitând, astfel, caracterul continuu al contravenției la perioada de două luni.

Data de la care trebuie calculat termenul de două luni nu poate fi decât data constatării faptei cu ajutorul mijloacelor tehnice omologate amplasate pe rețeaua de drumuri naționale, respectiv data filmării/fotografierii, ce coincide cu data la care s-a circulat fără rovinietă valabilă.

O soluție contrară ar însemna ca data de la care se calculează cele două luni să fie incertă și exclusiv la latitudinea agentului constatator, acesta putând oricând, înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 13 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, să constate contravenția prin interogarea bazei de date. Reglementarea termenului de două luni ar fi fără utilitate dacă acesta ar curge de la o dată pe care o poate stabili discreționar agentul constatator.

Abordarea contrară, potrivit căreia data de la care se calculează termenul este cea la care agentul constatator a descărcat imaginile înregistrate de camerele amplasate pe drumurile naționale, ar putea conduce la rămânerea fără efect a prevederilor tezei finale a alin. (8) al art. 9 din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, potrivit cărora în intervalul de două luni nu se pot încheia alte procese-verbale de constatare a contravenției pentru încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din același act normativ.

Astfel, în situația în care pentru prima încălcare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 nu se încheie un proces-verbal în termenul de două luni de la săvârșire, dar pentru a doua faptă se încheie proces-verbal și se comunică în termenul special, iar împotriva acestuia nu se formulează plângere sau, dacă se formulează, aceasta se respinge definitiv, dacă ulterior termenului special se întocmește și comunică procesul-verbal pentru prima faptă, care este atacat în justiție, în acest din urmă caz interdicția rămâne fără consecințe juridice, contrar voinței legiuitorului, întrucât procesul-verbal pentru prima faptă nu ar putea fi anulat. VI. Jurisprudența instanțelor naționale și opiniile exprimate de acestea

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au fost identificate decizii relevante pentru soluționarea problemelor de drept supuse dezlegării, această categorie de litigii nefiind de competența instanței supreme.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, cvasitotalitatea instanțelor de judecată au comunicat hotărâri și puncte de vedere referitoare la problemele de drept în discuție, din analiza cărora se desprinde concluzia existenței unei bogate jurisprudențe, atestând o practică deja divergentă privind prima problemă de drept.

Mai mult, așa cum rezultă din Adresa nr. 3.004 din 16 septembrie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, problemele în discuție au constituit obiect al dezbaterilor în cadrul mai multor întâlniri ale judecătorilor cu privire la practica neunitară (întâlnirea trimestrială a judecătorilor, în materia contenciosului administrativ și fiscal, organizată la Curtea de Apel Cluj, în data de 14 decembrie 2015, întâlnirea pe trimestrul II-2015 a Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Alba Iulia; întâlnirea președinților Secțiilor de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel Alba Iulia - Oradea, 31 mai 2016), unde s-au propus soluții și s-au tras concluzii cu privire la aceste aspecte.

Astfel, următoarele orientări și opinii se desprind din analiza jurisprudenței, respectiv a punctelor de vedere, transmise de instanțele de judecată: A) În ceea ce privește prima problemă de drept, reflectată majoritar în jurisprudența instanțelor: a) Tribunalele Bacău, București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, Buzău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal Călărași, Covasna, Constanța, Galați - Secția de contencios administrativ și fiscal, Giurgiu - Secția civilă, Ialomița, Ilfov, Teleorman, Timiș - Secția de contencios administrativ și fiscal, Tulcea și Vrancea: în condițiile în care s-a făcut dovada că persoana înscrisă în certificatul de înmatriculare nu mai deține dreptul de proprietate asupra bunului, nici vreun alt drept în baza căruia să poată folosi bunul, aceasta nu se încadrează în definiția legală a noțiunii de "utilizator" și, prin urmare, nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002; cât timp toate obligațiile stipulate de lege în sarcina vânzătorului (fost proprietar) au fost îndeplinite de acesta, făcându-se dovada radierii autovehiculului din rolul său fiscal, nu i se poate reproșa lipsa de diligență a noului proprietar (cumpărător), care omite o perioadă îndelungată să transcrie transmiterea dreptului de proprietate asupra autovehiculului; au fost, deci, anulate procesele-verbale de constatare și sancționare a contravenției prevăzute de art. 8 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, prin care s-a stabilit răspunderea contravențională în sarcina persoanei înscrise în certificatul de înmatriculare, deși autovehiculul fusese, anterior, înstrăinat, fără a opera înmatricularea pe numele noului proprietar, reținându-se că răspunderea contravențională are caracter personal; b) Tribunalele Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Brăila - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și Prahova - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal: în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, răspunderea contravențională pentru contravenția prevăzută de dispozițiile art. 8 alin. (1) din același act normativ revine persoanelor fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare care îndeplinesc, la momentul săvârșirii contravenției, condiția de a fi proprietare ale autovehiculului, cu excepția cazului în care, la momentul săvârșirii faptei, respectivul autovehicul era înstrăinat, în baza unor acte translative de proprietate purtând dată certă prin prezentarea la o autoritate publică, însă acesta nu a fost înmatriculat pe numele noului proprietar; c) Tribunalele Arad, Bihor - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, Botoșani, Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt, Iași, Vaslui și Vâlcea: răspunderea contravențională revine persoanelor fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare ca proprietare, chiar dacă la momentul săvârșirii faptei respectivul autovehicul era înstrăinat, în baza unor acte translative de proprietate purtând dată certă, prin prezentarea la o autoritate publică, însă acesta nu a fost înmatriculat pe numele noului proprietar. B) Referitor la cea de-a doua problemă de drept, cu privire la care s-a apreciat majoritar prin punctele de vedere exprimate de instanțe: a) Tribunalele Arad, Alba, Giurgiu și Sibiu (opinia majoritară): termenul de 2 luni, stabilit la art. 9 alin. (8) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, nu este un termen special de prescripție, în sensul art. 13 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, în astfel de spețe termenul de prescripție fiind de 6 luni de la data la care autovehiculul a fost înregistrat de camerele video; b) Tribunalele Argeș, Bacău, Brașov, București, Brăila, Constanța, Ilfov, Dolj, Gorj, Olt, Mehedinți, Tulcea, Timiș și Vrancea: termenul de două luni este un termen special de prescripție, în sensul art. 13 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, care se calculează de la data la care autovehiculul a fost surprins în trafic de camerele video amplasate pe rețeaua de drumuri naționale; c) Tribunalul Covasna: termenul în discuție este de decădere și începe să curgă la data la care autovehiculul a fost surprins în trafic de camerele video amplasate pe rețeaua de drumuri naționale, acesta fiind momentul obiectiv la care are loc constatarea contravenției în sensul vizat de norma legală; d) Tribunalele Galați și Ialomița: fiind o contravenție continuă, prin art. 9 alin. (8) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 s-a instituit un moment al epuizării contravenției, respectiv cel al comunicării procesului-verbal de contravenție, moment până la care nu se pot constata noi contravenții privind circulația fără rovinietă; se consideră că termenul în discuție face parte din latura obiectivă a contravenției și are ca efect prelungirea în timp a acțiunii sau inacțiunii contravenientului și a procesului de producere a rezultatului; e) Tribunalele Iași și Vaslui: termenul se calculează de la data la care autovehiculul a fost surprins în trafic de camerele video, amplasate pe rețeaua de drumuri naționale; f) Tribunalele Bihor, Botoșani și Buzău: nu este un termen special de prescripție pentru aplicarea sancțiunii contravenționale, derogatoriu de cel prevăzut de art. 13 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, ci este un termen de prescripție a executării sancțiunii aplicate, în cazul necomunicării procesului-verbal de contravenție, similar celui prevăzut de art. 14 din același act normativ; g) Tribunalul Prahova: este un termen special de prescripție, în sensul dispozițiilor art. 13 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, și se calculează de la data la care autovehiculul a fost surprins în trafic de camerele video amplasate pe rețeaua de drumuri naționale (într-o orientare); este un termen de prescripție a executării sancțiunii, care curge de la data aplicării acestuia, respectiv de la data încheierii procesului-verbal, care corespunde momentului în care agentul constatator, în urma vizualizării înregistrării, a constatat că pentru respectivul autovehicul lipsește rovinieta valabilă și a identificat utilizatorul vehiculului pe baza datelor furnizate de M.A.I. (într-o altă orientare). VII. Jurisprudența Curții Constituționale

Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la constituționalitatea dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 15/2002 prin mai multe decizii, următoarele fiind relevante pentru soluționarea problemei de drept a cărei dezlegare se solicită:

Prin Decizia nr. 623 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 23 iulie 2012, Curtea Constituțională a apreciat ca neîntemeiată critica potrivit căreia sancțiunea pentru nerespectarea obligației de a deține rovinietă pentru circulația pe rețeaua de drumuri naționale din România aplicată persoanelor fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare al autovehiculului, iar nu conducătorului auto, ar conduce la crearea unei discriminări între cele două categorii de persoane. Curtea a reținut, pe de o parte, că certificatul de înmatriculare al autovehiculului este acel act în baza căruia autovehiculul poate circula legal pe drumurile publice, astfel încât se poate prezuma că autovehiculul se află în proprietatea persoanei sau, după caz, în folosința persoanei înscrise în acest certificat, iar, pe de altă parte, nicio normă legală nu interzice încredințarea spre folosință a autovehiculului unei alte persoane, cu singura condiție ca aceasta să posede permis de conducere valabil pentru categoria respectivă de autovehicul. În acest din urmă caz, persoana înscrisă în certificatul de înmatriculare își asumă întreaga responsabilitate, inclusiv riscul ca autovehiculul să fie folosit și pe rețeaua de drumuri naționale, unde deținerea unei roviniete este obligatorie, așa încât vina de a nu deține rovinietă îi aparține. Totodată, deținătorul sau, după caz, cel care folosește în mod legal autovehiculul are acțiunea în regres împotriva persoanei căreia i-a fost încredințat autovehiculul, dacă aceasta a depășit termenii și condițiile în care i-a fost încredințat autovehiculul și a circulat pe rețeaua de drumuri naționale fără rovinietă.

Prin Decizia nr. 459 din 16 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 13 august 2015, Curtea Constituțională a statuat că "prezumția legală referitoare la sfera persoanelor care sunt considerate a fi utilizatori este o prezumție relativă, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, persoana sancționată contravențional având posibilitatea de a demonstra că, la data constatării săvârșirii contravenției, nu întrunea condițiile precizate în art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 pentru a fi considerată utilizator al autovehiculului care a circulat în lipsa achitării tarifului de utilizare a rețelei de drumuri naționale și a fi sancționată în consecință."

Prin aceeași decizie, Curtea Constituțională a reținut că "certificatul de înmatriculare al autovehiculului este acel act în baza căruia autovehiculul poate circula legal pe drumurile publice, astfel încât se poate prezuma că autovehiculul se află în proprietatea persoanei sau, după caz, în folosința persoanei înscrise în acest certificat" și că "deși în limbajul comun termenul de «utilizator» poate evoca acea persoană care conduce la un moment dat autovehiculul, legiuitorul a oferit o definiție legală, circumscrisă domeniului în care norma a fost edictată. Astfel, acesta a optat pentru stabilirea obligației de plată a tarifului de utilizare în sarcina celui înscris în certificatul de înmatriculare în considerarea faptului că, teoretic, același autovehicul poate fi folosit, temporar și succesiv, de mai multe persoane. Or, ar fi avut loc o relativizare a obligației plății acestui tarif în ipoteza în care legiuitorul ar fi conferit responsabilitatea plății persoanei care era conducător al autovehiculului la momentul depistării acestuia în trafic fără a fi fost achitat acest tarif. Scopul introducerii unui asemenea tarif l-a reprezentat îmbunătățirea calității rețelei de drumuri naționale, obiectiv preconizat a fi îndeplinit inclusiv prin contribuția fiecărui deținător legal de autovehicule (proprietar sau titular al unui contract de leasing). Soluția legislativă aleasă este optimă pentru realizarea finalității menționate și, în același timp, nu este de natură să contravină prevederilor art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituție, constituind, în fapt, una dintre modalitățile prin care statul își duce la îndeplinire obligația stabilită în textul constituțional menționat".

Prin Decizia nr. 217 din 9 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 362 din 18 iunie 2013, referitor la art. 8 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, Curtea Constituțională a reținut că "dreptul de proprietate privată nu este un drept absolut, așa încât, potrivit art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, conținutul și limitele acestuia sunt stabilite de lege, iar alin. (7) al aceluiași articol obligă proprietarul la «respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului», îi revin. Așa fiind, nu se poate susține că prin instituirea unei sancțiuni contravenționale în sarcina persoanelor fizice ori juridice se aduce atingere dreptului de proprietate, chiar dacă în mod automat executarea contravenției înseamnă diminuarea patrimoniului. De asemenea, Curtea a constatat că dispozițiile legale criticate nu conțin niciun fel de prevederi de natură a afecta în vreun fel libertatea comerțului, consacrată de art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituție". VIII. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și Curții de Justiție a Uniunii Europene

În jurisprudența instanțelor europene nu au fost identificate hotărâri relevante pentru soluționarea problemelor de drept a căror dezlegare se solicită. IX. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin Adresa nr. 750/C/2443/III-5/2016 din 18 iulie 2016, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, se apreciază că, față de dispozițiile art. 519 din același cod, sunt întrunite condițiile pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Cu privire la fondul chestiunilor de drept supuse analizei, prin raport se propune soluția potrivit căreia, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) raportate la art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, în cazul transmiterii dreptului de proprietate asupra vehiculului, răspunderea contravențională pentru fapta de a circula fără rovinietă valabilă revine persoanelor fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare, până în momentul transcrierii transmiterii dreptului de proprietate în Registrul național de evidență a permiselor de conducere și a vehiculelor înmatriculate.

De asemenea, prin raport se apreciază că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 9 alin. (8) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, termenul de "cel mult două luni" nu reprezintă un termen special de prescripție, în sensul art. 13 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, iar prin "data constatării contravenției" se înțelege data întocmirii procesului-verbal de contravenție. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul- raportor și chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită, constată următoarele: A) Asupra admisibilității

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă rezultă următoarele condiții de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție: - existența unei chestiuni de drept; problema pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite; - chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecății în fața unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; - chestiunea de drept să fie esențială, în sensul că de lămurirea ei să depinsă soluționarea pe fond a cauzei; noțiunea de "soluționare pe fond" trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci și pe cele de drept procesual, cu condiția ca de rezolvarea acestora să depindă soluționarea pe fond a cauzei (în aceste sens s-au pronunțat atât Înalta Curte de Casație și Justiție, spre exemplu, prin Decizia nr. 1/2013 privind dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțată în Dosarul nr. 1/1/2013/HP, cât și doctrina); - chestiunea de drept să fie nouă, respectiv să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, iar Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanțele (intră în această categorie hotărârile pronunțate într-un recurs în interesul legii și hotărârile preliminare).

Primele trei condiții sunt îndeplinite de ambele întrebări deoarece, așa cum rezultă din opiniile și din hotărârile judecătorești comunicate Înaltei Curți de către instanțe, chestiunile de drept sunt veritabile, au dat naștere la opinii diferite și, în parte, la practică juridică neunitară; de asemenea sunt ridicate în cursul judecății în fața unui complet al tribunalului învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, iar de lămurirea lor depinde soluționarea pe fond a cauzei.

În schimb, condiția noutății este îndeplinită doar de cea de-a doua întrebare deoarece termenul de două luni la care se referă a fost introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2015 pentru modificarea și completarea unor acte normative, care a modificat, printre altele, art. 9 din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002. Opiniile exprimate de instanțe cu privire la natura juridică a acestui termen nu au fost decât în puține cazuri încorporate în hotărâri judecătorești, astfel încât scopul legiferării instituției procesuale a hotărârii prealabile, anume acela de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare (control a priori), poate fi atins.

Nu același este cazul primei întrebări, care se referă la interpretarea art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, în forma în vigoare din anul 2010, care a dat, deja, naștere unei practici neunitare, ce nu poate fi înlăturată decât prin mecanismul recursului în interesul legii (control a posteriori). În acest caz, scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă.

Drept urmare se apreciază că sesizarea este admisibilă numai în parte, cu privire la cea de-a doua întrebare formulată prin sesizare. B) Cu privire la fondul chestiunii de drept supuse dezlegării

Instanța de trimitere urmărește să afle interpretarea corectă a dispozițiilor art. 9 alin. (8) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 raportate la dispozițiile art. 13 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, respectiv dacă termenul de "cel mult două luni" la care se referă primul text de lege reprezintă termen de prescripție special pentru aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale. În caz afirmativ, instanța solicită interpretarea expresiei "data constatării contravenției" din cuprinsul art. 9 alin. (8) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, respectiv dacă trebuie înțeleasă ca fiind data la care vehiculul a fost înregistrat de camerele video (data faptei) sau data întocmirii procesului- verbal de contravenție.

Potrivit opiniei unor instanțe, termenul de "cel mult două luni" este unul de prescripție și începe să curgă de la data constatării faptei, respectiv de la data la care vehiculul a fost înregistrat de camerele video amplasate pe rețeaua de drumuri naționale.

Potrivit altor instanțe, termenul de "cel mult două luni" nu reprezintă termen de prescripție, ci un interval în care este interzisă întocmirea de procese-verbale de contravenție pentru același vehicul pentru fapta de a circula fără rovinietă valabilă.

În sfârșit, indiferent de natura termenului, unele instanțe îl calculează de la data înregistrării cu mijloace tehnice specifice a vehiculelor aflate în trafic, iar altele de la o dată ulterioară când, după verificări în Registrul național de evidență a permiselor de conducere și a vehiculelor înmatriculate, agentul constată lipsa rovinietei valabile și întocmește procesul-verbal de contravenție.

Așa fiind, luând în considerare chestiunea de drept sub toate aspectele strâns legate de întrebarea formulată, instanța supremă este chemată să stabilească înțelesul expresiei "data constatării contravenției" din cuprinsul art. 9 alin. (8) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, indiferent de natura termenului "de cel mult două luni", deoarece de la această dată începe să curgă termenul în discuție.

Pentru motivele ce se vor arăta în continuare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că termenul de "cel mult două luni", prevăzut de dispozițiile art. 9 alin. (8) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, nu reprezintă termen special de prescripție a aplicării sancțiunii amenzii contravenționale, în sensul art. 13 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, și că prin "data constatării contravenției" se înțelege data întocmirii procesului-verbal de contravenție.

Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, fapta de a circula fără rovinietă valabilă constituie "contravenție continuă", iar, potrivit art. 9 alin. (1) din același act normativ, constatarea contravenției se face cu mijloace tehnice.

Combinând informațiile obținute cu ajutorul mijloacelor tehnice cu datele privind utilizatorul vehiculului, furnizate de Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor și constatând lipsa rovinietei, agentul constatator întocmește procesul-verbal de contravenție.

Potrivit art. 9 alin. (8) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, pentru lipsa rovinietei valabile, procesul-verbal se comunică contravenientului în termen de cel mult două luni de la data constatării contravenției, interval pentru care nu se pot încheia alte procese-verbale de constatare a contravenției pentru lipsa rovinietei valabile pentru același vehicul.

Rațiunea instituirii de către legiuitor a termenului de "cel mult două luni" trebuie înțeleasă în contextul în care contravenția, fiind una continuă, are un element material care se prelungește în timp.

Destinatarul dispoziției legale este agentul constatator care, în acest interval, are două obligații.

Prima este o "obligație de a face" și constă în comunicarea procesului-verbal de contravenție către contravenient; comunicarea va putea fi făcută în oricare zi a termenului de două luni; cum procesul-verbal încorporează deja sancțiunea, conform art. 9 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, problema prescripției aplicării sancțiunii amenzii contravenționale nu se pune.

Cea de-a doua obligație este o "obligație de a nu face", respectiv de a nu întocmi noi procese-verbale de contravenție pentru același vehicul, chiar dacă informațiile obținute cu ajutorul mijloacelor tehnice certifică împrejurarea că, în intervalul de două luni, același vehicul a mai fost surprins circulând fără rovinietă valabilă; altfel spus, fapta va fi considerată ca făcând parte din elementul material al contravenției pentru care a fost deja întocmit procesul-verbal.

În ce privește interpretarea sintagmei "data constatării contravenției" trebuie pornit de la dispozițiile art. 15 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, care reprezintă legea generală în materie de regim juridic al contravențiilor și care se va aplica în toate ipotezele în care nu există normă specială derogatorie; potrivit acestor dispoziții legale, "Contravenția se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabilește și sancționează contravenția, denumite în mod generic agenți constatatori ".

Așadar, constatarea contravenției se face prin proces- verbal și, deci, nu poate fi anterioară acestuia; anterioară este constatarea faptei, care se face, în speță, prin mijloace tehnice.

Cele două expresii - "constatarea contravenției" și "constatarea faptei" - nu se confundă, fiind folosite distinct chiar de către legiuitor [spre exemplu, art. 13 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 se referă expres la constatarea faptei].

Sintetizând, dispozițiile art. 9 alin. (8) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 instituie în sarcina agentului constatator: - o obligație pozitivă - comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenției în oricare zi a intervalului de două luni, calculat de la data întocmirii procesului-verbal (considerată data constatării contravenției); - o obligație negativă - abținerea de a întocmi noi procese- verbale de contravenție pentru același vehicul, pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 8 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, pentru întreg intervalul de două luni, calculat de la data întocmirii procesului-verbal.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,