ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 642/2017

HOTĂRÂRE

31.03.2017

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 642/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 642/2017

Asupra conflictului de competență, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita la data de 14.09.2015 sub nr. x/96/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Pachetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună: 1. anularea deciziei nr. 47 din 11 august 2015, de aplicare a sancțiunii disciplinare, constând în reducerea salariului cu 15% pe o perioadă de 3 luni; 2. obligarea pârâtei la plata drepturilor salariate cuvenite, cu aplicarea dobânzii legale aferente, începând cu data de 14.08.2015 și până la momentul anulării deciziei contestate.

Prin sentința civilă nr. 523 din 07.04.2016, Tribunalul Harghita, secția civilă, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Harghita a reținut că prezenta acțiune are ca obiect anularea unei decizii de sancționare, aplicată pe seama reclamantei, personal auxiliar de specialitate/grefier cu studii superioare la Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc. Așadar, acțiunea se încadrează în sfera jurisdicției muncii, după cum este definită, de altfel, această instituție la art. 266 C. muncii.

Conform art 266 C. muncii, „Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”.

Art. 269 alin. (1) și (2) C. muncii, a statuat de asemenea că „Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul”.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, a completat art. 269 alin. (2) C. muncii, în sensul că „Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.

Acest text de lege, a instituit o competență alternativă în cazul salariaților, aceștia putând introduce acțiunea la domiciliul lor sau la instanța în a cărei rază teritorială se află locul de muncă.

Cu toate acestea, legiuitorul a stabilit la art. 127 C. proc. civ., o competență specială a instanței, în cazurile în care, au fost promovate acțiuni în justiție de către judecători, procurori, asistenți judiciari și grefieri (reclamanta deținând funcția de grefier la Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc).

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la alin. (3) al aceluiași articol, dacă un judecător (procuror, asistent judiciar, grefier) are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Astfel, în analiza competenței instanței judecătorești la care trebuie introdusă cererea, în cazul în care, calitatea de reclamant o are un judecător (procuror, asistent judiciar, grefier) de la o instanță, trebuie avută în vedere nu numai instanța la care funcționează acesta, ci și curtea de apel în circumscripția căreia, se află această instanță, întrucât legiuitorul nu a avut în vedere doar instanța de același grad cu cea la care funcționează reclamantul, ci a avut în vedere și posibilitatea exercitării căilor de atac, aceasta fiind rațiunea pentru care a făcut trimitere la circumscripția curții de apel în care se află instanța unde se introduce cererea.

Așadar, în analiza competenței instanței judecătorești la care trebuie introdusă cererea, în cazul în care, calitatea de reclamant o are un grefier de la o instanță/parchet, nu trebuie să ne raportăm la dispozițiile de drept comun, ci la dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Cu toate că acest articol are titlul sub marginală „competența facultativă”, în realitate, dispozițiile acestui articol sunt imperative, textul de lege utilizând expresia „va sesiza”. Deși, în susținerea excepției, punctul de vedere al părților este unul corect, în sensul că textul de lege se referă la sesizarea instanței judecătorești „de același grad” cu cea la care își desfășoară activitatea grefierul, totuși, textul de lege nu se oprește aici, ci face, în continuare, referire la „circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate”.

Un alt argument pentru care trebuie să avem în vedere curtea de apel/parchetul de pe lângă curtea de apel în circumscripția căreia se află reclamantul (ce are calitatea de judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier), iar nu instanța la care efectiv funcționează, este acela că, de exemplu, reclamantul ar putea să funcționeze chiar la curtea de apel respectivă, iar dacă, într-o speță oarecare, competența în primă instanță ar aparține tribunalului, reclamantul ar putea introduce cererea la un tribunal din raza de competență a curții de apel la care ei funcționează, iar în calea de atac, ar soluționa chiar respectiva curte de apel, situație ce ar contraveni rațiunii textului.

Prin urmare, în analiza competenței prevăzute de art. 127 C. proc. civ., trebuie avută în vedere nu numai instanța la care funcționează reclamantul, ci și curtea de apel în circumscripția căreia se află această instanță.

De reținut este raptul că, într-un litigiu similar, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a pronunțat decizia nr. 273 din 29 ianuarie 2015, dată în soluționarea conflictului negativ de competență ivit între două instanțe de același grad (tribunale), din raza unor curți de apel diferite, hotărâre prin care, a relevat întocmai cele avute în vedere mai sus de instanță.

Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. x/96/2015.

Tribunalul Bacău, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 20 din 13 ianuarie 2017, a admis excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a soluționa conflictul.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Bacău a reținut următoarele considerente:

Reclamanta are domiciliul în Miercurea Ciuc și își desfășoară activitatea ca grefier cu studii superioare în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc, astfel cum se arată în cererea de chemare în judecată, împrejurare recunoscută de pârât prin întâmpinarea formulată.

Pronunțând decizia nr. 7, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și, în consecință, a stabilit ca:

Sintagma „instanța la care își desfășoară activitatea” din cuprinsul art. 127 alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță.

Întrucât decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., urmează să se constate că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, astfel încât competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului Harghita, prin raportare la ambele criterii prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011, legea dialogului social, dispoziții care constituie dreptul comun în materie de competență în soluționarea litigiilor de muncă.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art 135 alin. (1) raportat Ia art 133 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin acțiunea formulată de reclamanta A., grefier în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc, instanța a fost învestită cu soluționarea unui conflict individual de muncă, de competența tribunalului în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, conform dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței în care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. Dispozițiile alin. (3) prevăd că dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.

Așadar, art. 127 C. proc. civ. reglementează un caz de competență facultativă pentru ipoteza în care judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul, are calitatea de reclamant, norma interzicând sesizarea, instanței competente, dacă este aceea la care acesta își desfășoară activitatea.

Ca atare, pentru a opera prorogarea legală de competență teritorială specială în favoarea altei instanțe, de același grad, din circumscripția unei curți de apel învecinate, este necesar ca reclamantul să aibă calitatea de judecător, asistent judiciar sau grefier la instanțele competente, potrivit legii, să judece litigiul sau la parchetul care funcționează pe lângă aceste instanțe.

Cum reclamanta A. activează ca grefier la Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc și nu în cadrul Tribunalului Harghita, rezultă că art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. nu operează în speță, astfel încât soluționarea cererii este de competența Tribunalului Harghita, în aplicarea art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Soluția este în acord și cu decizia nr. 7 din 16 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., prin care s-a stabilit că sintagma „instanța la care își desfășoare activitatea” din cuprinsul art. 127 alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea in cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în prima instanță.

De asemenea, prin aceeași decizie amintită mai sus, s-a statuat și că prevederile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. trebuie interpretate, sub aspectul noțiunii de „grefier”, în sensul că sunt aplicabile și în cazul reclamanților care fac parte din personalul auxiliîar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanțele judecătorești, cum este cazul în speță, reclamanta A. fiind grefier la Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului Harghita.