ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4536/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4536/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 443/32/2011 pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții G.I., L.M., L.M. și

T.G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D., anularea Hotărârii nr.

184 din 11 mai 2011 emisă de această autoritate și pronunțarea unei hotărâri

corecte.

În motivarea cererii

lor, reclamanții au arătat că s-au adresat pârâtului cu scrisoarea nr. 229 din 12

ianuarie 2011, prin care au solicitat să se constate caracterul discriminatoriu

al Legii nr. 119/2010 și a H.G. nr. 737/2010 în raport cu personalul Curții de

Conturi a României.

În soluționarea

cererii pârâtul nu a respectat termenul de 90 de zile pentru soluționarea

cererii, fiind efectuată după 4 luni și nici termenul de comunicare de 15 zile,

fiind comunicată după 2 luni.

Au mai arătat că

Hotărârea colegiului director al C.N.C.D. a avut în vedere numai excepția

necompetenței materiale, apreciată prin prisma Deciziei Curții Constituționale nr.

997 din 07 octombrie 2008.

În fapt Curtea

Constituțională a stabilit ca neconstituțional art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000

numai în măsura în care pârâtul înțelege să anuleze ori să refuze aplicarea

unor acte normative, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască

cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte

normative.

Reclamanții nu au

solicitat asemenea măsuri, ci numai să se constate caracterul discriminatoriu,

pentru personalul Curții de Conturi a României, al Legii nr. 119/2010 și al

H.G. nr. 737/2010.

Prin sentința civilă nr.

182 din 28 octombrie 2011, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea în

contencios administrativ formulată de reclamanții L.M., L.M., T.G. și G.I., în

contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de fond a aplicat dispozițiile art. 19, art.

20 și art. 27 din O.G. nr. 137/2000 la situația de fapt expusă de reclamanți și

a constatat că instanța de contencios poate cenzura hotărârea atacată numai

prin prisma celor solicitate de reclamanți prin cererea adresată pârâtului și

numai în limitele soluției adoptate de acest organism, precum și în limitele

stabilite de Legea nr. 554/2004.

Față de

aceste limite ale învestirii instanței judecătorești, prima instanță nu poate

constata caracterul discriminatoriu al Legii nr. 119/2010 și al H.G. nr. 737/2010,

pentru că art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 arată că instanța,

soluționând cererea, poate, după caz, printre altele … „să oblige autoritatea

publică să emită un act administrativ”, însă, instanța de contencios nu poate

înlocui omisiunea voinței autorității publice de a emite un act administrativ.

În al

doilea rând, instanța de fond a observat că pârâtul a respins cererea

reclamanților ca inadmisibilă (după efectele sale), deși formal a admis

excepția necompetenței materiale; cum în cazul admiterii unei excepții de

necompetență trebuia ca cererea să fie declinată instanței judecătorești

competente ori altui organ jurisdicțional competent, se observă că în realitate

respingerea cererii reclamanților a vizat inadmisibilitatea acesteia, pârâtul

considerând că nu poate constata caracterul discriminatoriu al unor legi sau

alte acte normative.

Prin

urmare, instanța a analizat dacă pârâtul putea sau nu să constate caracterul

discriminatoriu al Legii nr. 119/2010 și a H.G. nr. 737/2010, față de

recalcularea pensiilor reclamanților.

În acest

sens, a observat că, prin Decizia nr. 997/2008, Curtea Constituțională a

constatat că dispozițiile

art. 20

alin. (3)

din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care sunt

interpretate în sensul că acordă C.N.C.D. competența ca, în cadrul activității

sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu

putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu

norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte

normative.

Rezultă

deci, că pârâtul era obligat să respecte această decizie și nu-i era permis ca,

ignorând decizia

Curții

Constituționale, să constate, împotriva celor decise de această unică

autoritate jurisdicțională, că auditorii publici ai Curții de Conturi a

României au fost discriminați prin Legea nr. 119/2010, în raport cu alte

categorii, atâta timp prin decizia Curții Constituționale nr. 873/2010 s-a

stabilit că recalcularea pensiilor acestei categorii din care fac parte și

reclamanții este constituțională, aspectele de discriminare ori de

nediscriminare ale acestei legi fiind stabilite și hotărâte cu putere de lege

prin această decizie și de unica autoritate din România care este competentă a

aprecia constituționalitatea ori neconstituționalitatea unui text de lege ori a

unei legi cu Constituția României.

A mai

reținut instanța de fond că aceeași obligativitate (de rang constituțional), de

respectare a acestei decizii, o au și instanțele din România; în acest sens, Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 818/2008, a constatat că prevederile art. 2 alin.

(3) din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în

care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au

competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de

lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create

pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Instanța

judecătorească nu poate deci constata sau aprecia peste decizia

Curții

Constituționale nr. 873/2010 că un anumit text de lege este discriminatoriu

pentru o anumită categorie despre care această decizie a spus că este

constituțional (și indirect că nu este discriminatoriu).

A mai

reținut curtea de apel că invocarea art. 1 din Protocolul nr. 12 la C.E.D.O. și

art. 20, 21 alin. (1) din C.D.F.U.E., care au stabilit prioritatea normelor

internaționale față de dreptul intern, nu poate fi primită ca permițând

instanței să ignore decizia amintită, întrucât respectarea acestor pacte

internaționale se face prin intermediul art. 20 din Constituția României, care

stabilește numai aspectul material al priorității față de dreptul intern, nu

însă și procedura prin care se poate stabili această prioritate.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs reclamanții L.M., L.M. și T.G., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocând generic dispozițiile art. 299 și urm.

din C. proc. civ.

Prin cererea de

recurs, recurenții-reclamanți au formulat, în esență, următoarele critici:

prin hotărârea pronunțată a încălcat dreptul reclamanților de a beneficia de un

proces corect și echitabil și le-a fost negat dreptul de acces la justiție,

prevăzut de art. 21 din Constituția României.

Susțin recurenții că prima

instanță nu a analizat și judecat cererea formulată, ci, prin interpretări

proprii și chiar eronate a unor prevederi legale, prin supoziții și presupuneri,

a căutat să demonstreze că ea însăși nu poate să constate caracterul

discriminatoriu al Legii nr. 119/2010.

susținut, fără fundamentare legală, că pârâtul C.N.C.D. nu poate constata caracterul

discriminator al unor acte normative.

Susțin recurenții că,

în sens contrar, s-a pronunțat Curtea Constituțională, prin decizia nr. 997 din

7 octombrie 2008, potrivit căreia, „C.N.C.D. este chemat să vegheze, printre

alte, inclusiv asupra modului în care este respectat principiul nediscriminării

în conținutul actelor normative. În acest sens, acest organ poate constata

existența unor prevederi de lege discriminatorii și își poate exprima opinia în

ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau

administrative cu principiul nediscriminării”.

Or, afirmă

recurenții, că ei au solicitat acestui consiliu să constate caracterul

discriminatoriu al prevederilor Legii nr. 119/2010 și implicit, realizarea

responsabilităților prevăzute de art. 18 din O.G. nr. 137/2000.

Mai susțin recurenții

și că, în mod greșit, instanța de fond a apreciat că numai Curtea

Constituțională poate constata caracterul discriminatoriu al unei legi. Se

afirmă astfel, că instanțele judecătorești și Curtea Constituțională au roluri

diferite, în sensul că dacă autoritatea constituțională verifică, la nivel

abstract și general, conformitatea legii cu Constituția României, judecătorul

trebuie să verifice dacă efectele legii, aplicate la o persoană concretă, îi afectează

acesteia un drept fundamental.

în judecată a fost respinsă, nefundamentat, pe considerentul că se încalcă

principiul necompetenței materiale, determinat de unele decizii ale Curții

Constituționale.

În cadrul acestei

critici, susțin recurenții-reclamanți că reglementările U.E. au prioritate,

astfel încât, nu poate fi invocată necompetența materială impusă de Curtea

Constituțională.

De altfel, se susține

ideea, potrivit căreia, caracterul discriminator al Legii nr. 119/2010, a

rezultat din chiar Decizia nr. 873/2010 a Curții Constituționale prin care s-a

stabilit că dispozițiile legii menționate sunt neconstituționale, doar în ceea

ce îi privește pe judecători, procurori, judecători ai Curții Constituționale

și magistrații-asistenți.

Înalta Curte constată

că toate celelalte aspecte dezvoltate în cererea de recurs nu reprezintă

veritabile critici aduse hotărârii instanței de fond, prin acestea fiind

reiterate motivele susținute în fața primei instanțe pentru a argumenta temeinicia

cererii adresate C.N.C.D.

Analizând recursul formulat,

prin raportare la criticile dezvoltate, la actele și lucrările dosarului,

precum și la dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru considerentele arătate în cele ce urmează.

formulate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte constată că prin acestea se

reclamă, în primul rând, încălcarea de către instanța de fond a dreptului la un

proces corect și echitabil, precum și îngrădirea liberului acces la justiție,

consacrat de art. 21 din Constituția României.

Argumentele aduse în

susținerea acestei critici vizează situația, potrivit căreia, prima instanță nu

a analizat, pe fond, pretențiile reclamanților, în sensul de a se constata

existența unei fapte de discriminare săvârșită, atât de legiuitor, prin Legea nr.

119/2010, cât și de executiv, prin H.G. nr. 737/2010.

Analizând sentința

atacată, Înalta Curte constată că instanța de fond a soluționat cauza în

limitele învestirii sale, cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C.

proc. civ.

Astfel, demersul

judiciar al reclamanților a vizat anularea Hotărârii nr. 184 din 11 mai 2011 a C.N.C.D., prin care, autoritatea pârâtă a respins cererea de constatare a caracterului

discriminatoriu al prevederilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor

măsuri în domeniul pensiilor și al H.G. nr. 737/2010 privind metodologia de

recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute la art. 1 lit. c) -

h) din Legea nr. 119/2010, pentru necompetența materială a acestei autorități,

în baza Deciziei nr. 997 din 7 octombrie 2008 a Curții Constituționale.

În drept, reclamanții

au invocat dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, în mod

corect, instanța de fond s-a limitat a analiza temeinicia și legalitatea

actului administrativ supus controlului judecătoresc doar din perspectiva

faptului dacă, C.N.C.D. avea competența să constate caracterul discriminatoriu

al unei legi sau hotărâri de guvern cu caracter normativ, prin prisma atribuțiilor

conferite de O.G. nr. 137/2000, astfel cum aceasta a fost interpretate de

Curtea Constituționalitate pe cale exercitării controlului de

constituționalitate.

Pe de altă parte,

reclamanții nu au înțeles să învestească instanța cu o acțiune directă pentru

constatarea discriminării, întemeiată pe dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000,

pentru ca judecătorul să poată analiza, eventual, pe fond, existența faptei de

discriminare, în speța de față, cadrul procesual neputând fi extins dincolo de cele

reținute prin Hotărârea nr. 184/2011 a autorității pârâte.

Prin urmare,

recurenților-reclamanți nu li s-a îngrădit accesul la justiție, având în vedere

că au avut posibilitatea legală să atace actul administrativ apreciat de

aceștia ca fiind vătămător, beneficiind de două grade de jurisdicție, fond și

recurs, în fiecare ciclu procesual având dreptul să formuleze cereri, apărări

și să administreze probe.

În concluzie, prima

critică formulată în cadrul cererii de recurs este nefondată.

doua critică dezvoltată de recurenți

constă în aceea că instanța de fond nu a avut temei legal atunci când a reținut

că pârâtul C.N.C.D. nu poate constata caracterul discriminator al unor acte

normative. În acest sens, recurenții citează un paragraf din Decizia nr. 997/2008

a Curții Constituționale, despre care afirmă că cele menționate în acesta

contrazic opinia instanței de fond menționată mai sus.

Înalta Curte constată

că, în realitate, recurenții-reclamanți au scos din întregul context

motivațional al deciziei Curții Constituționale, un fragment din raționamentul

expus în hotărâre și care, de fapt, precede partea din considerente care

demonstrează neconstituționalitatea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din O.G. nr.

137/2000.

În continuarea

fragmentului citat de recurenți, Curtea Constituțională afirmă: „

Ceea ce aici interesează sunt efectele pe care le produc

aceste opinii. Astfel, dacă s-ar admite că, pe calea controlului jurisdicțional

întemeiat pe art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, C.N.C.D. poate să

constate existența unor situații discriminatorii ce își au izvorul direct în

conținutul unor norme legale, hotărârea Consiliului ar putea avea ca efect

încetarea aplicabilității acestor dispoziții și chiar aplicarea prin analogie a

unor alte texte de lege, care nu se referă la persoana sau grupul social

discriminate. Într-o atare împrejurare, se pune în discuție legitimitatea

acestui organ de a interfera în competențele legislativului, prin înlăturarea

aplicabilității unor acte normative și instituirea aplicabilității altora, dar

și în competențele Curții Constituționale, care îndeplinește rolul de

legislator negativ, atunci când constată lipsa de conformitate dintre

prevederile unei legi sau ordonanțe și dispozițiile constituționale, sub

aspectul art. 16 referitor la principiul nediscriminării. Deși în lumina dispozițiilor

constituționale o asemenea interpretare nu ar putea fi acceptată, rolul C.N.C.D.

putând fi rezumat mai degrabă la posibilitatea de a constata existența unor

discriminări în conținutul unor acte normative și la formularea de recomandări

sau sesizarea autorităților competente pentru a modifica respectivele texte de

lege, se observă totuși, așa cum s-a reținut și mai sus, că, în practică, art. 20

alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 a generat efecte neconstituționale, prin care

s-a încălcat principiul separației puterilor în stat, la aceasta contribuind

chiar formularea echivocă a dispozițiilor cuprinse în secțiunea a VI-a din O.G.

nr. 137/2000”

.

Pentru

aceste motive, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 20 alin. (3)

din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care sunt

interpretate în sensul că acordă C.N.C.D. competența ca, în cadrul activității

sale jurisdicționale, să anuleze textul unor acte normative cu caracter

discriminatoriu și chiar să substituie acest text cu dispoziții cuprinse în

alte acte normative.

Așadar, raționamentul

juridic exprimat de instanța de fond în sentința recurată de reclamanți, nu

numai că are fundament legal, dar are și fundament constituțional, fiind

aplicat în speță tocmai principiul separației puterilor în stat, invocat în

decizia Curții Constituționale.

În

concluzie, nici această critică nu poate fi primită de instanța de recurs

pentru a constata temeinicia căii de atac exercitate.

ceea ce privește ultima critică formulată de recurenți în sensul că, în mod

greșit, instanța de fond a considerat că cererea reclamanților încalcă

principiul necompetenței materiale, determinat de unele decizii ale curții

Constituționale, Înalta Curte constată că aceasta

nu are

suport în considerentele hotărârii atacate.

Astfel,

prima instanță a calificat, în mod corect, soluția dată de C.N.C.D. prin hotărârea

contestată de reclamanți, ca fiind una de inadmisibilitate, prin prisma

motivelor de fapt și de drept expuse în conținutul acesteia și a efectelor sale

juridice.

În

raționamentul propriu, dezvoltat în motivarea sentinței, instanța de fond nu a

făcut referire la „necompetența materială” a autorității pârâte sau a instanței

în soluționarea cererii formulate.

Ceea ce a

constatat judecătorul fondului a fost faptul că demersul administrativ

jurisdicțional

și ulterior judiciar al reclamanților în sensul constatării caracterului

discriminatoriu a celor două acte normative, excede atribuțiilor conferite de

lege autorității pârâte prin O.G. nr. 137/2000, astfel cum acestea au fost

cenzurate de Curtea Constituțională, dar și posibilităților legale și

constituționale ale instanței judecătorești, care nu poate interveni în puterea

legislativă pentru a înlătura, în mod direct, textele de lege.

Instanța de judecată

este chemată, astfel cum chiar recurenții au afirmat în cerea de recurs „să

verifice dacă efectele legii, aplicate la o persoană concretă, îi afectează

acesteia un drept fundamental” și nu să înlăture aplicarea ei.

De altfel, în speță,

nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de ordonanță și anume „existența unui caz de

discriminare în ceea ce privește aplicarea legii față de persoane care se află

în situații analoage sau comparabile”, deoarece legea s-a aplicat corect de

către cei competenți să o pună în executare, legiuitorul fiind cel care a prevăzut

modul diferit de stabilire a pensiilor, aspect care se contestă de către

reclamanți. Or, o eventuală discriminare făcută de legiuitor printr-un act

normativ cu putere de lege, nu poate fi făcută decât în procedura exercitării

controlului de neconstituționalitate, și nu printr-o hotărâre judecătorească

sau un act administrativ emis de o autoritate publică autonomă (care face parte

din sfera puterii executive) cum este Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării.

Înalta Curte reține

și situația, potrivit căreia, Curtea Constituțională a exercitat controlul de

constituționalitate asupra Legii nr. 119/2010, constatând constituționalitatea

acesteia în ceea ce privește personalul Curții de Conturi [(art. 1 lit. h) din

Legea nr. 119/2000)], prin Decizia nr. 873/2010, iar instanța supremă s-a

pronunțat unitar în sensul respingerii acțiunilor în anularea H.G. nr. 737/2010,

inclusiv asupra aspectului încălcării principiului nediscriminării.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința curții de apel este temeinică și

legală și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de L.M., L.M. și T.G., împotriva sentinței civile nr. 182 din 28

octombrie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 noiembrie 2012.