ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4536/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 443/32/2011 pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții G.I., L.M., L.M. și T.G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D., anularea Hotărârii nr. 184 din 11 mai 2011 emisă de această autoritate și pronunțarea unei hotărâri corecte. În motivarea cererii lor, reclamanții au arătat că s-au adresat pârâtului cu scrisoarea nr. 229 din 12 ianuarie 2011, prin care au solicitat să se constate caracterul discriminatoriu al Legii nr. 119/2010 și a H.G. nr. 737/2010 în raport cu personalul Curții de Conturi a României.

În soluționarea cererii pârâtul nu a respectat termenul de 90 de zile pentru soluționarea cererii, fiind efectuată după 4 luni și nici termenul de comunicare de 15 zile, fiind comunicată după 2 luni. Au mai arătat că Hotărârea colegiului director al C.N.C.D. a avut în vedere numai excepția necompetenței materiale, apreciată prin prisma Deciziei Curții Constituționale nr. 997 din 07 octombrie 2008. În fapt Curtea Constituțională a stabilit ca neconstituțional art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 numai în măsura în care pârâtul înțelege să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Reclamanții nu au solicitat asemenea măsuri, ci numai să se constate caracterul discriminatoriu, pentru personalul Curții de Conturi a României, al Legii nr. 119/2010 și al H.G. nr. 737/2010. Prin sentința civilă nr. 182 din 28 octombrie 2011, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții L.M., L.M., T.G. și G.I., în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a aplicat dispozițiile art. 19, art. 20 și art. 27 din O.G. nr. 137/2000 la situația de fapt expusă de reclamanți și a constatat că instanța de contencios poate cenzura hotărârea atacată numai prin prisma celor solicitate de reclamanți prin cererea adresată pârâtului și numai în limitele soluției adoptate de acest organism, precum și în limitele stabilite de Legea nr. 554/2004.

Față de aceste limite ale învestirii instanței judecătorești, prima instanță nu poate constata caracterul discriminatoriu al Legii nr. 119/2010 și al H.G. nr. 737/2010, pentru că art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 arată că instanța, soluționând cererea, poate, după caz, printre altele … „să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ”, însă, instanța de contencios nu poate înlocui omisiunea voinței autorității publice de a emite un act administrativ.

În al doilea rând, instanța de fond a observat că pârâtul a respins cererea reclamanților ca inadmisibilă (după efectele sale), deși formal a admis excepția necompetenței materiale; cum în cazul admiterii unei excepții de necompetență trebuia ca cererea să fie declinată instanței judecătorești competente ori altui organ jurisdicțional competent, se observă că în realitate respingerea cererii reclamanților a vizat inadmisibilitatea acesteia, pârâtul considerând că nu poate constata caracterul discriminatoriu al unor legi sau alte acte normative. Prin urmare, instanța a analizat dacă pârâtul putea sau nu să constate caracterul discriminatoriu al Legii nr. 119/2010 și a H.G. nr. 737/2010, față de recalcularea pensiilor reclamanților.

În acest sens, a observat că, prin Decizia nr. 997/2008, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă C.N.C.D. competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Rezultă deci, că pârâtul era obligat să respecte această decizie și nu-i era permis ca, ignorând decizia Curții Constituționale, să constate, împotriva celor decise de această unică autoritate jurisdicțională, că auditorii publici ai Curții de Conturi a României au fost discriminați prin Legea nr. 119/2010, în raport cu alte categorii, atâta timp prin decizia Curții Constituționale nr. 873/2010 s-a stabilit că recalcularea pensiilor acestei categorii din care fac parte și reclamanții este constituțională, aspectele de discriminare ori de nediscriminare ale acestei legi fiind stabilite și hotărâte cu putere de lege prin această decizie și de unica autoritate din România care este competentă a aprecia constituționalitatea ori neconstituționalitatea unui text de lege ori a unei legi cu Constituția României.

A mai reținut instanța de fond că aceeași obligativitate (de rang constituțional), de respectare a acestei decizii, o au și instanțele din România; în acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 818/2008, a constatat că prevederile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Instanța judecătorească nu poate deci constata sau aprecia peste decizia Curții Constituționale nr. 873/2010 că un anumit text de lege este discriminatoriu pentru o anumită categorie despre care această decizie a spus că este constituțional (și indirect că nu este discriminatoriu).

A mai reținut curtea de apel că invocarea art. 1 din Protocolul nr. 12 la C.E.D.O. și art. 20, 21 alin. (1) din C.D.F.U.E., care au stabilit prioritatea normelor internaționale față de dreptul intern, nu poate fi primită ca permițând instanței să ignore decizia amintită, întrucât respectarea acestor pacte internaționale se face prin intermediul art. 20 din Constituția României, care stabilește numai aspectul material al priorității față de dreptul intern, nu însă și procedura prin care se poate stabili această prioritate. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții L.M., L.M. și T.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând generic dispozițiile art. 299 și urm. din C. proc.

civ. Prin cererea de recurs, recurenții-reclamanți au formulat, în esență, următoarele critici: 1. Instanța de fond, prin hotărârea pronunțată a încălcat dreptul reclamanților de a beneficia de un proces corect și echitabil și le-a fost negat dreptul de acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României. Susțin recurenții că prima instanță nu a analizat și judecat cererea formulată, ci, prin interpretări proprii și chiar eronate a unor prevederi legale, prin supoziții și presupuneri, a căutat să demonstreze că ea însăși nu poate să constate caracterul discriminatoriu al Legii nr. 119/2010. 2. Instanța de fond a susținut, fără fundamentare legală, că pârâtul C.N.C.D. nu poate constata caracterul discriminator al unor acte normative.

Susțin recurenții că, în sens contrar, s-a pronunțat Curtea Constituțională, prin decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008, potrivit căreia, „C.N.C.D. este chemat să vegheze, printre alte, inclusiv asupra modului în care este respectat principiul nediscriminării în conținutul actelor normative. În acest sens, acest organ poate constata existența unor prevederi de lege discriminatorii și își poate exprima opinia în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării”. Or, afirmă recurenții, că ei au solicitat acestui consiliu să constate caracterul discriminatoriu al prevederilor Legii nr. 119/2010 și implicit, realizarea responsabilităților prevăzute de art. 18 din O.G.

nr. 137/2000. Mai susțin recurenții și că, în mod greșit, instanța de fond a apreciat că numai Curtea Constituțională poate constata caracterul discriminatoriu al unei legi. Se afirmă astfel, că instanțele judecătorești și Curtea Constituțională au roluri diferite, în sensul că dacă autoritatea constituțională verifică, la nivel abstract și general, conformitatea legii cu Constituția României, judecătorul trebuie să verifice dacă efectele legii, aplicate la o persoană concretă, îi afectează acesteia un drept fundamental. 3. Cererea de chemare în judecată a fost respinsă, nefundamentat, pe considerentul că se încalcă principiul necompetenței materiale, determinat de unele decizii ale Curții Constituționale.

În cadrul acestei critici, susțin recurenții-reclamanți că reglementările U.E. au prioritate, astfel încât, nu poate fi invocată necompetența materială impusă de Curtea Constituțională. De altfel, se susține ideea, potrivit căreia, caracterul discriminator al Legii nr. 119/2010, a rezultat din chiar Decizia nr. 873/2010 a Curții Constituționale prin care s-a stabilit că dispozițiile legii menționate sunt neconstituționale, doar în ceea ce îi privește pe judecători, procurori, judecători ai Curții Constituționale și magistrații-asistenți. Înalta Curte constată că toate celelalte aspecte dezvoltate în cererea de recurs nu reprezintă veritabile critici aduse hotărârii instanței de fond, prin acestea fiind reiterate motivele susținute în fața primei instanțe pentru a argumenta temeinicia cererii adresate C.N.C.D.

Analizând recursul formulat, prin raportare la criticile dezvoltate, la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în cele ce urmează. 1. Rezumând criticile formulate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte constată că prin acestea se reclamă, în primul rând, încălcarea de către instanța de fond a dreptului la un proces corect și echitabil, precum și îngrădirea liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituția României. Argumentele aduse în susținerea acestei critici vizează situația, potrivit căreia, prima instanță nu a analizat, pe fond, pretențiile reclamanților, în sensul de a se constata existența unei fapte de discriminare săvârșită, atât de legiuitor, prin Legea nr. 119/2010, cât și de executiv, prin H.G.

nr. 737/2010. Analizând sentința atacată, Înalta Curte constată că instanța de fond a soluționat cauza în limitele învestirii sale, cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Astfel, demersul judiciar al reclamanților a vizat anularea Hotărârii nr. 184 din 11 mai 2011 a C.N.C.D., prin care, autoritatea pârâtă a respins cererea de constatare a caracterului discriminatoriu al prevederilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor și al H.G. nr. 737/2010 privind metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010, pentru necompetența materială a acestei autorități, în baza Deciziei nr. 997 din 7 octombrie 2008 a Curții Constituționale.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, în mod corect, instanța de fond s-a limitat a analiza temeinicia și legalitatea actului administrativ supus controlului judecătoresc doar din perspectiva faptului dacă, C.N.C.D. avea competența să constate caracterul discriminatoriu al unei legi sau hotărâri de guvern cu caracter normativ, prin prisma atribuțiilor conferite de O.G. nr. 137/2000, astfel cum aceasta a fost interpretate de Curtea Constituționalitate pe cale exercitării controlului de constituționalitate. Pe de altă parte, reclamanții nu au înțeles să învestească instanța cu o acțiune directă pentru constatarea discriminării, întemeiată pe dispozițiile art. 27 din O.G.

nr. 137/2000, pentru ca judecătorul să poată analiza, eventual, pe fond, existența faptei de discriminare, în speța de față, cadrul procesual neputând fi extins dincolo de cele reținute prin Hotărârea nr. 184/2011 a autorității pârâte. Prin urmare, recurenților-reclamanți nu li s-a îngrădit accesul la justiție, având în vedere că au avut posibilitatea legală să atace actul administrativ apreciat de aceștia ca fiind vătămător, beneficiind de două grade de jurisdicție, fond și recurs, în fiecare ciclu procesual având dreptul să formuleze cereri, apărări și să administreze probe. În concluzie, prima critică formulată în cadrul cererii de recurs este nefondată. 2. A doua critică dezvoltată de recurenți constă în aceea că instanța de fond nu a avut temei legal atunci când a reținut că pârâtul C.N.C.D.

nu poate constata caracterul discriminator al unor acte normative. În acest sens, recurenții citează un paragraf din Decizia nr. 997/2008 a Curții Constituționale, despre care afirmă că cele menționate în acesta contrazic opinia instanței de fond menționată mai sus. Înalta Curte constată că, în realitate, recurenții-reclamanți au scos din întregul context motivațional al deciziei Curții Constituționale, un fragment din raționamentul expus în hotărâre și care, de fapt, precede partea din considerente care demonstrează neconstituționalitatea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000. În continuarea fragmentului citat de recurenți, Curtea Constituțională afirmă: „ Ceea ce aici interesează sunt efectele pe care le produc aceste opinii.

Astfel, dacă s-ar admite că, pe calea controlului jurisdicțional întemeiat pe art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, C.N.C.D. poate să constate existența unor situații discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul unor norme legale, hotărârea Consiliului ar putea avea ca efect încetarea aplicabilității acestor dispoziții și chiar aplicarea prin analogie a unor alte texte de lege, care nu se referă la persoana sau grupul social discriminate. Într-o atare împrejurare, se pune în discuție legitimitatea acestui organ de a interfera în competențele legislativului, prin înlăturarea aplicabilității unor acte normative și instituirea aplicabilității altora, dar și în competențele Curții Constituționale, care îndeplinește rolul de legislator negativ, atunci când constată lipsa de conformitate dintre prevederile unei legi sau ordonanțe și dispozițiile constituționale, sub aspectul art. 16 referitor la principiul nediscriminării.

Deși în lumina dispozițiilor constituționale o asemenea interpretare nu ar putea fi acceptată, rolul C.N.C.D. putând fi rezumat mai degrabă la posibilitatea de a constata existența unor discriminări în conținutul unor acte normative și la formularea de recomandări sau sesizarea autorităților competente pentru a modifica respectivele texte de lege, se observă totuși, așa cum s-a reținut și mai sus, că, în practică, art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 a generat efecte neconstituționale, prin care s-a încălcat principiul separației puterilor în stat, la aceasta contribuind chiar formularea echivocă a dispozițiilor cuprinse în secțiunea a VI-a din O.G. nr. 137/2000” . Pentru aceste motive, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 20 alin. (3) din O.G.

nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă C.N.C.D. competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze textul unor acte normative cu caracter discriminatoriu și chiar să substituie acest text cu dispoziții cuprinse în alte acte normative. Așadar, raționamentul juridic exprimat de instanța de fond în sentința recurată de reclamanți, nu numai că are fundament legal, dar are și fundament constituțional, fiind aplicat în speță tocmai principiul separației puterilor în stat, invocat în decizia Curții Constituționale. În concluzie, nici această critică nu poate fi primită de instanța de recurs pentru a constata temeinicia căii de atac exercitate.

3. În ceea ce privește ultima critică formulată de recurenți în sensul că, în mod greșit, instanța de fond a considerat că cererea reclamanților încalcă principiul necompetenței materiale, determinat de unele decizii ale curții Constituționale, Înalta Curte constată că aceasta nu are suport în considerentele hotărârii atacate. Astfel, prima instanță a calificat, în mod corect, soluția dată de C.N.C.D. prin hotărârea contestată de reclamanți, ca fiind una de inadmisibilitate, prin prisma motivelor de fapt și de drept expuse în conținutul acesteia și a efectelor sale juridice. În raționamentul propriu, dezvoltat în motivarea sentinței, instanța de fond nu a făcut referire la „necompetența materială” a autorității pârâte sau a instanței în soluționarea cererii formulate.

Ceea ce a constatat judecătorul fondului a fost faptul că demersul administrativ jurisdicțional și ulterior judiciar al reclamanților în sensul constatării caracterului discriminatoriu a celor două acte normative, excede atribuțiilor conferite de lege autorității pârâte prin O.G. nr. 137/2000, astfel cum acestea au fost cenzurate de Curtea Constituțională, dar și posibilităților legale și constituționale ale instanței judecătorești, care nu poate interveni în puterea legislativă pentru a înlătura, în mod direct, textele de lege. Instanța de judecată este chemată, astfel cum chiar recurenții au afirmat în cerea de recurs „să verifice dacă efectele legii, aplicate la o persoană concretă, îi afectează acesteia un drept fundamental” și nu să înlăture aplicarea ei.

De altfel, în speță, nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de ordonanță și anume „existența unui caz de discriminare în ceea ce privește aplicarea legii față de persoane care se află în situații analoage sau comparabile”, deoarece legea s-a aplicat corect de către cei competenți să o pună în executare, legiuitorul fiind cel care a prevăzut modul diferit de stabilire a pensiilor, aspect care se contestă de către reclamanți. Or, o eventuală discriminare făcută de legiuitor printr-un act normativ cu putere de lege, nu poate fi făcută decât în procedura exercitării controlului de neconstituționalitate, și nu printr-o hotărâre judecătorească sau un act administrativ emis de o autoritate publică autonomă (care face parte din sfera puterii executive) cum este Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Înalta Curte reține și situația, potrivit căreia, Curtea Constituțională a exercitat controlul de constituționalitate asupra Legii nr. 119/2010, constatând constituționalitatea acesteia în ceea ce privește personalul Curții de Conturi [(art. 1 lit. h) din Legea nr. 119/2000)], prin Decizia nr. 873/2010, iar instanța supremă s-a pronunțat unitar în sensul respingerii acțiunilor în anularea H.G. nr. 737/2010, inclusiv asupra aspectului încălcării principiului nediscriminării. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința curții de apel este temeinică și legală și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de L.M., L.M. și T.G., împotriva sentinței civile nr. 182 din 28 octombrie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2012.