ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2216/2015

Decizia nr. 2216/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Sentința nr. 989 din 25 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, ca inadmisibilă.

Împotriva hotărârii pronunțată de Curtea de Apel București, a declarat recurs A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În esență, recurentul a reiterat cererile din fața instanței de fond, susținând că în mod greșit prima instanță a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 18 decembrie 2014, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 februarie 2015, completul filtru a constatat, în acord cu raportul întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a apreciat recursul declarat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) noul C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a acestuia.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.

Recurentul-reclamant a solicitat instanței de contencios administrativ să dispună sancționarea președintelui autorității pârâte pentru refuzul cu rea-credință de a pune în executare două hotărâri judecătorești definitive și învestite cu formula executorie în dauna intereselor sale legitime.

Prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, opinie împărtășită și de Înalta Curte.

Înalta Curte reține că prin cererea formulată la data de 10 ianuarie 2014 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a solicitat instanței de contencios administrativ să dispună sancționarea președintelui autorității pârâte pentru refuzul cu rea credință de a pune în executare două hotărâri judecătorești definitive și învestite cu formula executorie în dauna intereselor sale legitime.

Din analiza actelor și lucrărilor de la dosar rezultă că prin Decizia nr. 2098 din 04 iunie 2009 definitivă și învestită cu formulă executorie, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a stabilit dreptul reclamantului de creanță împotriva statului român.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 554/2004: (1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. (2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege. (3) La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate, instanța de executare, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități.

Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, întrucât din dispozitivul deciziei depuse la dosar rezultă că respectiva hotărâre nu este pronunțată de o instanță de contencios administrativ, ci de o instanță penală, iar prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004 vizează modalitatea specifică de executare a hotărârilor pronunțate în contenciosul administrativ.

În fine, Înalta Curte constată că deși prin decizia penală s-au stabilit în sarcina autorității pârâte obligația unei sume de bani, totuși această obligație poate fi executată silit potrivit normelor cuprinse în C. proc. civ., iar nu după regulile din contenciosul administrativ.

Cum acțiunea de fond a fost soluționată pe excepție, nu se mai impune analizarea motivelor de recurs ce vizează fondul cauzei, urmând ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 989 din 25 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2015.

Procesat de GGC - GV