ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3167/2015

Acțiunea formulată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, anularea Ordinului M.J. nr. 2378/C din 2.08.2013. 1.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1009 din 26 martie 2014, a respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată, reținând că prevederile art. 23 alin. (1) lit. e), art. 23 alin. (2), art. 50 alin. (2) și art. 51 din Legea nr. 188/2000 invocate de pârât ca temei juridic al ordinului contestat sunt corecte și aplicabile situației reclamantului. 1.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., republicat, criticile formulate regăsindu-se în cererea de recurs. 1.

Procedura de examinare a recursului în completul de filtru Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 25 februarie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., sens în care a fost pronunțată încheierea de ședință din 1 aprilie 2015. 1.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți Prin cererea depusă la dosar la data de 16 iunie 2015, recurentul-reclamant A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit. e) și alin. (2) și ale art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea acestei excepții. La data de 1.10.2015 recursul a fost dezbătut în ședință publică, pronunțarea soluției fiind amânată pentru data de 15.10.2015, când a fost pronunțată decizia de față. 2. Soluția și considerentele Înaltei Curți, potrivit art. 498 și 499 C. proc. civ. 2.1. Referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale Prin cererea formulată, înregistrată la arhiva secției la data de 16.06.2015, recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit. e) și alin. (2) și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, susținând, în esență, că acestea încalcă: - prevederile art. 23 alin. (12) din Constituție, interpretat potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție, în lumina art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului și a jurisprudenței C.E.D.O., precum și art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție; - prevederile art. 26 alin. (1) din Constituție, interpretat potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție, în lumina art. 8 din C.E.D.O.; - prevederile art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție, interpretate potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție, în lumina art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O.; - prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție, interpretate potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție, în lumina art. 4 din Protocolul adițional nr. 7 la C.E.D.O.; - prevederile art. 20 alin. (1) din Constituție, în lumina art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., precum și art. 1 alin. (3), (4) și (5) și art. 126 alin. (1) din Constituție; - prevederile art. 21 alin. (3) și art. 24 alin. (1) din Constituție, interpretate potrivit art. 20 alin. (1) din Constituție, în lumina art. 6 parag. 1 și 3 din C.E.D.O. Analizând cererea de sesizare, Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu se constituie în veritabile critici de neconstituționalitate, recurentul-reclamant învederând probleme care sunt legate de modul de interpretare și aplicare a prevederilor art. 23 alin. (1) lit. e) și alin. (2) și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, ceea ce revine instanței investite cu soluționarea cauzei de față. Astfel fiind, cererea de sesizare a Curții Constituționale va fi respinsă. 2.2. Referitor la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., instanța de recurs reține că este neîntemeiat. Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., o hotărâre poate fi recurată când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat. În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul a argumentat, în esență, că instanța de fond, prin sentința pronunțată și recurată în cauza de față, a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 1792/2013 pronunțată de instanța penală a Înaltei Curți, prin aceea că nu a ținut cont că pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării profesiei de executor judecătoresc a fost suspendată pe durata suspendării condiționate a pedepsei închisorii care îi fusese aplicată. Or, emiterea Ordinului nr. 2378/C/02.08.2013 al ministrului Justiției, a mai argumentat recurentul, nu reprezintă altceva decât aplicarea aceleiași sancțiuni în privința căreia instanța penală dispusese definitiv suspendarea executării, pe perioada suspendării executării pedepsei principale. În opinia instanței de recurs, soluția instanței de fond este legală și temeinică, reținând, cu alte cuvinte, că instanța penală a statuat cu privire la sancțiunile penale aplicabile, iar instanța de contencios administrativ a hotărât în raport cu răspunderea administrativă a reclamantului, stabilită prin ordinul atacat de acesta. Într-adevăr, referitor la situația recurentului-reclamant, este vorba de forme diferite ale răspunderii juridice, răspunderea penală stabilită de instanța penală neexcluzând răspunderea administrativă și consecințele legale ale acesteia. Astfel, aplicarea pedepsei complementare prevăzută la art. 64 lit. c) în condițiile art. 71 alin. (5) C. pen. 1997, nu exclude aplicarea prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 și luarea măsurii administrative de excludere din profesie, atunci când condițiile legale sunt îndeplinite, ceea ce nu reprezintă nici încălcarea principiului non bis in idem. 2.3. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs reține că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate. Recurentul a susținut, în esență, că instanța de fond a stabilit în mod greșit că măsura luată împotriva sa nu este de natură penală, prin asprimea sa, susținere lipsită de temei legal. Astfel, emiterea Ordinului nr. 2378/C/02.08.2013 și luarea măsurii excluderii din profesie nu a fost luată în urma parcurgerii unei proceduri de natură penală, ci în urma constatării că recurentul-reclamant fusese condamnat definitiv pentru săvârșirea unor infracțiuni cu ocazia exercitării profesiei, ceea ce făcea incidente prevederile art. 23 alin. (1) lit. c), alin. (2) și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000. Celelalte susțineri ale recurentului-reclamant cuprind critici referitoare la interpretarea și aplicarea acestor prevederi legale de către instanța de fond, care sunt neîntemeiate. La data emiterii actului administrativ atacat, dispozițiile legale care au constituit temeiul legal al emiterii aveau următorul conținut: „Art. 23 - (1) Calitatea de executor judecătoresc încetează: a) la cerere, b) prin pensionare sau în cazul constatării incapacității de muncă, în condițiile legii; c) prin desființarea biroului executorului judecătoresc, urmată de neexercitarea fără justificare de către titularul acestuia a profesiei, în condițiile legii, într-un alt birou, în termen de 6 luni; d) prin excluderea din profesie, dispusă ca sancțiune disciplinară, în condițiile prezentei legi; e) în cazul condamnării definitive pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni care aduce atingere prestigiului profesiei; f) în cazul constatării văditei sale incapacități profesionale, exprimată și prin anularea sau desființare irevocabilă de către instanța de judecată a unui număr de executări silite reprezentând 10% din dosarele de executare instrumentate sau a unor acte de executare întocmite în cel mult 20% din dosarele de executare instrumentate într-un an calendaristic; g) în cazul în care executorul judecătoresc nu mai îndeplinește condițiile prevăzute la art. 15 lit. a), b), d), e) și f); h) prin deces. (2) Încetarea calității de executor judecătoresc se constată sau se dispune, după caz, de ministrul justiției, la solicitarea Consiliului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești sau din oficiu. Art. 50 - (1) În cazul în care împotriva executorului judecătoresc s-a luat măsura arestării preventive sau în cazul în care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, în primă instanță, ministrul justiției, din oficiu sau la propunerea Consiliului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, va lua măsura suspendării din funcție a acestuia până la soluționarea procesului penal, potrivit legii. (2) Ministrul justiției dispune excluderea din profesie a executorului judecătoresc condamnat în condițiile prevăzute la art. 23 alin. (1) lit. e), începând cu data rămânerii definitive a hotărâri judecătorești de condamnare”. Deci, calitatea de executor, potrivit dispozițiilor legale citate, încetează în cazul condamnării definitive pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni care aduce atingere prestigiului profesiei de executor judecătoresc, măsură care se ia de ministrul Justiției care dispune excluderea din profesie, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii. În cauză, este necontestat că recurentul-reclamant a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea a două infracțiuni, în exercitarea calității/profesiei de executor judecătoresc, dintre care o infracțiune săvârșită cu intenție, ceea ce face ca prevederile legale citate mai sus să fie pe deplin apalicabile. Recurentul-reclamant a susținut, pe de o parte, că sintagma „săvârșirea unei infracțiuni cu intenție care aduce atingere prestigiului profesiei”, constituie o exprimare lipsită de claritate și previzibilitate, iar, pe de altă parte, că instanța de fond, ca și autoritatea administrativă emitentă a ordinului, au apreciat în mod greșit că infracțiunile comise au adus atingere prestigiului profesiei, susțineri care sunt lipsite de temei. Astfel, în opinia instanței de recurs, sintagma în discuție este clară și previzibilă, fiind ușor de înțeles că executorul judecătoresc, care săvârșește o infracțiune cu intenție și care aduce atingere prestigiului profesiei, se expune măsurii de excludere din profesia respectivă, legiuitorul lăsând autorității administrative un drept discreționar de apreciere. În cauză, este evident că autoritatea a apreciat în mod judicios că infracțiunea comisă cu intenție, în exercitarea profesiei de executor a adus atingere acestei profesii, concluzie care este susținută din coroborarea art. 23 alin. (1) lit. e), cu art. 15 din aceeași lege care, la lit. d) cere ca, pentru accesul în profesie, candidatul să nu aibă antecedente penale și se bucură de o bună reputație, condiții care sunt chiar mai exigente. Or, un executor judecătoresc care, în exercitarea profesiei a fost condamnat pentru săvârșirea unor infracțiuni, dintre care una săvârșită chiar cu intenție, nu mai poate pretinde că se bucură de o bună reputație în profesie, ceea ce în mod evident aduce atingere prestigiului profesional, cu consecința afectării încrederii beneficiarilor acestui serviciu de interes public. În ceea ce privește susținerile referitoare la încălcarea de către instanța de fond a prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, instanța de recurs reține că sunt neîntemeiate. Astfel, recurentul-reclamant a susținut că prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 pot fi aplicate/se aplică numai în situația avută în vedere la art. 50 alin. (1) din aceeași lege, cu argumentul că, potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 un articol dintr-o lege trebuie să reglementeze o singură situație dată. Instanța de recurs, analizând conținutul art. 50 din Legea nr. 188/2000, reține că măsura excluderii din profesie se dispune de ministrul Justiției [art. 50 alin. (2) din lege], atât față de un executor judecătoresc condamnat definitiv care în cursul judecății a fost arestat și suspendat din funcție, cât și împotriva executorului judecătoresc condamnat definitiv, care a fost judecat în stare de libertate, neexistând nici un temei pentru un tratament diferit. În concluzie, pentru considerentele prezentate mai sus, recursul va fi respins, soluția instanței și actul administrativ atacat fiind legale și temeinice.