ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 933/2016

Obiectul cauzei; Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. de Dosar nr. x/2/2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să se constate calitatea pârâtului de colaborator al Securității. In fapt, reclamantul a arătat că pârâtul ocupă funcția de director în cadrul C. - D. București și că, în baza art. 3 lit. c), coroborate cu art. 5 alin. (1) teza a II-a din O.U.G. nr. 24/2008, a fost verificat din oficiu, făcând parte din persoanele care au candidat, au fost alese sau numite în demnitățile ori în funcțiile prevăzute la art. 3 lit. b) - h).

Hotărârea primei instanțe; Prin sentința civilă nr. 1421 din 20 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., și pe cale de consecință, a constatat calitatea pârâtului de colaborator al Securității, în sensul art. 2, lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Calea de atac exercitată; Împotriva acestei sentințe, în temeiul art. 304 C. proc. civ., a formulat recurs pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. 3.1. Motivele de casare; Prin primul motiv de recurs se susține că, instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale. Așa-zisul complet de judecată a fost format dintr-un singur judecător - președinte și nu din cel puțin doi judecători după cum prevede legea - la judecătorie și tribunal completele de judecată sunt formate din 2-3 judecători, iar la instanța de apel completul este incomplet, fiind format dintr-un singur judecător. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține că hotărârea nu este suficient motivată s-au folosit motive contradictorii străine chiar de natura pricinii; folosirea unor termeni generali în raport de probele administrate în probatoriu. Motivarea este viciată și datorită unor argumente care se exclud reciproc. Situația reală a faptelor și înscrisurilor dovedesc indubitabil faptul că nu a făcut poliție politică, că a avut și un dosar de urmărit din cauza rudelor din străinătate, Italia - țară capitalistă, că a avut și dosar de rețea - fiind constrâns să furnizeze informații de contraspionaj securității, fiind prin natura serviciului în contact direct cu cetățenii străini veniți din varii motive în țara noastră. Prin acțiunile concrete de contraspionaj întreprinse prin constrângere, consideră că și-a ajutat țara și națiunea română, că nu a făcut poliție politică, cetățenii nu au suferit din cauza sa, că nu le-a afectat drepturile și libertățile fundamentale, cum eronat s-a interpretat. A fost nevoit să-și sacrifice timpul liber, să-și expună libertatea și viața prin acțiunile de contraspionaj impuse de organele specializate ale securității. Acțiunile de contraspionaj nu denunțau atitudini potrivnice regimului comunist care ar fi putut duce la încălcarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor români ci securizau, preventiv, Statul Român. Mai mult, sentința nr. 1421/2015 ignoră total motivarea sentinței civile nr. 944/2013 dată de aceeași instanță. Se ignoră faptul că drepturile și libertățile sale fundamentale au fost afectate, având dosar de urmărit, cât și faptul că în locuința sa au fost instalate mijloace specifice de înregistrare ambientală, conform înscrisurilor de la dosar. De asemenea, consideră că O.U.G. nr. 24/2008 este deficitară prin aceea că nu precizează situația în care intervenea constrângerea din partea securității, personalizarea cazurilor, situațiilor în care urmăritul devenea urmăritor pentru acțiunile impuse de contraspionaj în interesul cetățenilor români. Nu se evidențiază faptul că anumite persoane erau dublu monitorizate, constrânse și exploatate. Prin urmare, conform argumentelor și probelor de la dosar, solicită să se constate că nu a făcut poliție politică ci a fost constrâns de securitate să îndeplinească acțiuni de contraspionaj și pe cale de consecință să se admită recursul.

Hotărârea instanței de recurs; Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate și ținând seama de dispozițiile art. 306 alin. (3) coroborat cu art. 304 1 C. proc. civ., se constată că în cauză nu subzistă motive de casare a sentinței recurate. Prin primul motiv de recurs formulat, recurentul susține că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale - motiv prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. Sub acest aspect Înalta Curte constată că, potrivit art. 3 alin. (1) C. proc. civ. curțile de apel judecă în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale. Potrivit art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008 acțiunea în constatarea calității de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia se introduce la Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, fiind scutită de taxă de timbru. Având în vedere dispozițiile legale sus-citate, se constată că în mod corect acțiunea promovată de A. a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București și a fost soluționată, în fond de un singur judecător. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul critică hotărârea primei instanțe considerând că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Sub acest aspect se susține că, motivarea este viciată și datorită unor argumente care se exclud reciproc. Situația reală a faptelor și înscrisurilor dovedesc indubitabil faptul că nu a făcut poliție politică, că a avut și un dosar de urmărit din cauza rudelor din străinătate, Italia - țară capitalistă, că a avut și dosar de rețea - fiind constrâns să furnizeze informații de contraspionaj securității, fiind prin natura serviciului în contact direct cu cetățenii străini veniți din varii motive în țara noastră. Acest motiv de recurs nu subzistă în cauză, deoarece susținerile pârâtului în sensul că activitatea sa a fost una specifică contraspionajului și că a avut ca obiectiv exclusiv apărarea poporului român sunt în mod evident neîntemeiate, din notele existente la Dosarul de fond (nr. x/2649/00148 din data de 25 septembrie 1974 (fila 63), nr. x/2649/00149 din data de 27 septembrie 1974 (fila 64-65), nr. x/178 din 19 decembrie 1974 (fila 66), nr. x/2649 din 15 ianuarie 1974 (fila 72), nr. x/SI/2649 din 25 aprilie 1974 (fila 74-77), nr. x/fn/002/2649 din 28 octombrie 1974 (fila 78) nr. x/BI/7919/0025 din 16 martie 1985 (fila 100), nr. x/BI/7919/0029 din 27 martie 1985 (fila 101), nota din 16 februarie 1985 (filele 102-106), nota din 05 ianuarie 1986 (fila 107), nota din 03 martie 1986 (fila 109), nota din 29 octombrie 1986 (fila 116), nota din 10 mai 1987 (fila 121), nota din 30 ianuarie 1994 (fila 132), nota din 17 martie 1984 (fila 134), nota din 05 aprilie 1984 (fila 137), nota din 27 august 1984 (fila 138), nota din 06 august 1984, nota din 11 septembrie 1984 (fila 144), nota din 21 februarie 1985 (fila 150), nota din 03 mai 1985 (fila 171), nota din 17 septembrie 1985, nota din 11 octombrie 1985 (fila 206), nota din 23 martie 1987, nota din 31 martie 1987, nota din 22 iulie 1988, nota din 18 octombrie 1988, nota din 22 noiembrie 1988, nota din 13 februarie 1989, nota din 24 martie 1989] rezultând că informările acestuia nu au fost determinate de bănuieli legitime ale organelor de securitate privind potențiale acțiuni ale unor cetățeni străini sau români îndreptate împotriva siguranței sau securității naționale, și nici în urma informărilor pârâtului nu au fost relevate astfel de aspecte. Apărarea recurentului, în sensul că nu a făcut „poliție politică” este nerelevantă, deoarece potrivit art. 2, lit. b), O.U.G. nr. 24/2008 nu se sancționează doar colaborarea care a vizat îngrădirea libertății de exprimare a opiniilor politice, ci colaborarea care a vizat îngrădirea oricărui drept sau oricărei libertăți fundamentale. De asemenea, prin „activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist” prevăzute de același articol, nu se au în vedere doar activitățile sau atitudinile politice, ci și cele care contraziceau ideologia economico-socială promovată de regimul comunist sau cultul personalității conducătorilor de partid sau de stat (precum limitările aduse legăturilor personale cu cetățenii străini, interdicția de stabilire în străinătate, interdicția exprimării nemulțumirilor față de nivelul de trai, față de măsurile economice sau sociale ale statului, interdicția sau limitările de deținere a valutei, limitările aduse libertății religioase etc.). În ceea ce privește constrângerea recurentului la colaborare, în mod corect se reține că nici în înscrisurile referitoare la recrutarea acestuia și nici în cele ulterioare nu se regăsesc elemente din care să rezulte că ar fi fost amenințat de organele de securitate cu vreun rău legat de relațiile de rudenie pe linie maternă cu cetățeni italieni, legat de intenția sa de a se înscrie la Facultatea de Drept sau de alte aspecte. Dimpotrivă, după cum rezultă din mențiunile diverșilor ofițeri de securitate rezultă că recrutarea recurentului s-a realizat prin specularea sentimentelor sale patriotice, prin exagerarea importanței muncii ce urma a fi prestată, prin specularea anumitor trăsături de caracter ale acestuia (tânăr, atent, ambițios, dornic să coopereze etc.), aspectele privitoare la rudele din Italia fiind atinse tangențial. Împrejurarea că și recurentul a fost urmărit informativ, atât din perspectiva rudelor din Italia, cât și pentru ca organele de securitate să se asigure de corectitudinea lui și a informațiilor furnizate, nu releva decât faptul că a făcut parte dintr-un sistem amplu și complex de urmărire, în cadrul căruia, în principiu, se urmarea ca fiecare sursă să fie verificată la rândul ei prin intermediul altei surse. În ceea ce privește noțiunea de „colaborator al Securității” prevăzută de art. 2, lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, trebuie precizat că aceasta are un înțeles autonom, propriu acestei legi. Astfel, după cum rezultă din introducerea art. 2, definiția dată colaboratorului este proprie acestei legi, fiind dată exclusiv „în înțelesul prezentei legi”. Potrivit acestui text legal, prin colaborator al Securității se înțelege orice persoană care: - a furnizat informații, precum note și rapoarte scrise, prin care se denunțau activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist, și care - au vizat suprimarea sau îngrădirea de drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Recurentul-reclamant îndeplinește prima condiție, furnizând, note informative menționate mai sus, prin care denunța activități precum: relațiile cetățenilor români cu cei străini și invers, deplasările sau intențiile de deplasare în străinătate, eventualele intenții de stabilire în străinătate, bunurile scoase sau introduse în țară, valuta deținută, exprimarea de nemulțumiri față de nivelul de trai, față de persoanele din conducerea statului, față de politica acestora în materie de cultură etc. În ceea ce privește cea de-a doua condiție, Înalta Curte reține că solicitarea și obținerea organizată de informații despre convingerile intime ale unei persoane, despre anturajul acesteia și despre acțiunile acesteia, prin intermediul unor persoane instruite, inclusiv prin provocarea deliberată de discuții cu persoana urmărită pentru a cunoaște convingerile, intențiile și acțiunile anterioare sau viitoare ale acesteia reprezintă o ingerință în viața intimă, privată și de familie a acesteia, adică într-o libertate fundamentală a omului. Potrivit art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, la care România era parte la data faptelor, nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondența sa. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. Aceeași prevedere se regăsește în art. 17 din Pactul Internațional privind drepturile civile și politice, la care de asemenea România era parte. Trebuie precizat că dreptul la viața personală/privată nu presupune numai posibilitatea de avea legături și de a schimba idei cu orice persoană, ci și dreptul de a avea aceste legături în mod liber, fără cunoștință sau supravegherea organelor de stat. Ca atare, faptul că persoana supravegheată ar fi putut iniția și întreține ce legături ar fi dorit, că ar fi putut avea orice convingeri și că ar fi putut exprima orice idei devine nerelevant, atât timp cât aceste activități au fost în permanență aduse la cunoștința organelor de stat și controlate de acestea. Pentru aceste motive, se va înlătura apărarea recurentului în sensul că persoanele urmărite nu au avut de suferit nimic de pe urma supravegherii. De asemenea, trebuie precizat că este cu totul nerelevant pentru existența atingerii aduse acestei libertăți fundamentale, dacă persoana în cauză a cunoscut sau nu faptul că este supusă unei astfel de supravegheri, deoarece existența unei atingeri/a unui prejudiciu reprezintă o împrejurare de fapt obiectivă, independența de cunoașterea acelei atingeri/prejudiciu de către persoana vătămată. Ca atare, atingerea există chiar și în situația în care persoana urmărită nu a cunoscut supravegherea la care era supusă. Un argument suplimentar în acest sens îl constituie faptul că O.U.G. nr. 24/2008 are ca scop cercetarea și sancționarea comportamentului lucrătorilor și al colaboratorilor fostei Securități și nu pe cel al persoanelor urmărite. În ceea ce privește justificarea că aceste fapte aveau susținere în legile și în actele administrative din acea perioadă, instanța retine: Este adevărat că potrivit art. 29, alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului permitea anumite îngrădiri în exercitarea drepturilor și libertăților sale, dar numai dacă acestea erau stabilite prin lege și numai în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică. Or, chiar dacă s-ar admite că supravegherea informativă a persoanelor care aveau legături cu cetățeni străini, care dețineau valută, care criticau persoanele din conducerea de stat, care își exprimau nemulțumirea față de diversele aspecte ale vieții din România etc. ar fi fost prevăzută de lege (deși nu există vreo dovadă în acest sens), se constată că o astfel de prevedere nu putea urmări niciunul din scopurile permise de Declarația de mai sus: a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora; să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică. Astfel, nu există nicio rațiune pentru care, într-o societate democratică, s-ar impune o astfel de supraveghere. Nici critica referitoare la neîndeplinirea condiției ca lezarea drepturilor și libertăților să fi avut drept scop susținerea puterii totalitate comuniste nu poate fi primită, întrucât prin Legea nr. 293/2008, care a aprobat, cu modificări și completări, O.U.G. nr. 24/2008, această condiție a fost îndepărtată. Sub acest aspect, Curtea Constituțională a reținut consecvent în jurisprudența sa (de ex. în Decizia nr. 267 din 24 februarie 2009) că „deconspirarea Securității, prin consemnarea publică a abuzurilor (…) contribuie la o mai bună înțelegere a prezentului și la o proiectare adecvată a viitorului societății românești” și că „scopul ordonanței răspunde unor exigențe politice ale societății românești și dreptului la informație consacrat prin art. 31 din Constituția României”. Ca atare, concluzionând, față de aspectele arătate, Înalta Curte retine că recurentul-pârât a avut calitatea de colaborator al Securității, în sensul propriu al O.U.G. nr. 24/2008, astfel încât în mod corect acțiunea a fost admisă de prima instanță. Referitor la critica recurentului în sensul că sentința nr. 1421/2015 ignoră total motivarea sentinței civile nr. 944/2013 dată de aceeași instanță, Înalta Curte precizează următoarele: Prin sentința civilă nr. 944 din data de 07 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția tardivității acțiunii invocată de pârât; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârât; s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Popescu (Badea) Dorel, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., iar prin Decizia nr. 4352 din 18 noiembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a admis recursul, s-a casat sentința recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În fond după casare, cu trimitere spre rejudecare, instanța de fond a pronunțat sentința nr. 1421/2015 la soluționarea căreia a ținut cont de dispozițiile instanței supreme.

Soluția pronunțată; Pentru considerentele arătate, în baza art. 312 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat, menținând ca legală sentința atacată, fiind pronunțată cu interpretarea corectă a actului juridic dedus judecății și normelor de drept incidente în cauză.