ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1381/2017

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 22 septembrie 2011, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională a Valorilor Imobiliare: - Anularea Ordonanței nr. 263 emisă de CNVM în data de 31 mai 2011; - Anularea Deciziei nr. 723 emisă de CNVM în data de 26 iulie 2011; - Suspendarea executării Ordonanței nr. 263 din 31 mai 2011 și a Deciziei nr. 723 din 26 iulie 20011, până la soluționarea irevocabilă a cererii de anulare a acestor doua acte individuale; - Obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii s-a arătat că, prin Ordonanța nr. 263 emisă la data de 31 mai 2011 de CNVM, reclamantul a fost sancționat cu amenda în suma de 5.000 lei, în calitate de membru al consiliului de administrație al societății B. SA, cu motivarea ca: (i) societatea B. SA nu a încheiat un contract de prestări servicii cu societatea C. SA.; (ii) societatea B. SA nu a întreprins măsurile necesare pentru admiterea la tranzacționare a acțiunilor la D.; (iii) Consiliul de administrație al societății B. SA nu a respectat dispozițiile Ordonanței CVNM nr. 105 din 17 martie 2011. La data de 17 iunie 2011 reclamantul a sesizat CNVM cu o cerere prealabilă având ca obiect anularea Ordonanței nr. 264 din 31 mai 2011, transmisă prin poștă cu confirmare de primire. La data de 26 iulie 2011 CNVM a emis Decizia nr. 723 prin care a respins contestația formulată împotriva ordonanței nr. 263 din 31 mai 2011 și a menținut această ordonanța ca temeinică și legală. Pe cale de excepție, reclamantul a invocat nulitatea Deciziei nr. 723 din 26 iulie 2011, emisă de CNVM. Decizia nr. 723 emisa de CNVM în data de 26 iulie 2011 este adresata d-lui E., în tot cuprinsul acestei decizii se menționează numele d-lui E., care nu este una și aceeași persoana cu Dl. A., Președintele consiliului de administrație al societății B. SA, care a contestat Ordonanța nr. 263 din 31 mai 2011. Această decizie este nulă, nu produce niciun efect, fiind întocmită și adresată altei persoane, și în consecință, plângerea formulată de reclamantul A., împotriva Ordonanței nr. 263 din 31 mai 2011 emisă de CNVM, în prezent nu este soluționată. Pe fondul cauzei s-a arătat că, în mod absolut abuziv, CNVM a emis Ordonanța nr. 263 din 31 mai 2011 și l-a sancționat pe reclamant cu amendă de 5.000 lei, pentru că, sub aceeași motivație, CNVM a mai emis și Ordonanța nr. 104 din 17 martie 2011, prin care a fost amendat cu aceeași sumă. Reclamantul arată că a formulat plângere prealabilă împotriva Ordonanței nr. 104 din 17 martie 2011 și a solicitat anularea acesteia, însa, prin Decizia nr. 489 din 25 mai 2011, CNVM a respins plângerea prealabilă ca nefondată, decizie care nu cuprinde o motivație clară în baza căreia s-a respins plângerea. Reclamantul a solicitat instanței de contencios anularea Ordonanței nr. 104 din 17 martie 2011 și a Deciziei nr. 489 din 25 mai 2011, acțiune care este înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ, sub nr. Dosar x/2/2011, cu termen de judecată la data de 29 septembrie 2011, arătând că, la data emiterii Ordonanței nr. 104/2011, CNVM cunoștea că efectele Ordonanței nr. 539/2008 erau suspendate. Societatea B. SA, al cărui membru în consiliu de administrație este reclamantul, nu este o societate ale cărei acțiuni se tranzacționează la D., această societate fiind o societate de tip închis. În mod abuziv și cu încălcarea legii și a competențelor, CVNM atribuie societății B. SA o calitate pe care aceasta nu o are: aceea de emitent de valori mobiliare. CNVM și-a depășit atribuțiile și puterea conferită de lege când a emis ordonanța de sancționare, încălcând atât dispozițiile art. 1 alin (2) din Statut (Legea nr. 25/2002), cât și cele ale art. 2 alin (5) din Legea nr. 297/2004, deoarece astfel de acte individuale pot fi emise doar în cadrul și scopul exercitării activității de supraveghere a pieței de capital, ori, în prezent, societatea B. SA nu este pe piața de capital. Chiar și în cazul în care societatea B. SA ar fi sub incidența Legii nr. 297/2004 privind piața de capital, măsura dispusă prin Ordonanța nr. 264 din 31 mai 2011 este luată cu încălcarea legii, pentru că sancționarea persoanelor fizice, în calitate de administrator, este subsidiară și este condiționată de sancționarea prealabilă a persoanei juridice. Pentru a putea aplica sancțiunea persoanei fizice, în considerarea calității deținute la societatea comercială, trebuie să fie sancționată mai întâi persoana juridică, condiție care nu a fost respectată de CNVM pentru că a sancționat numai membrii consiliului de administrație, nu și persoana juridică. Ordonanța de sancționare este nelegală și față de dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic al actului administrativ. Sancțiunea cu amendă în sumă de 5.000 lei a fost aplicată în baza art. 271 din Legea nr. 297/2004 și CNVM avea obligația să precizeze forma răspunderii juridice stabilită în sarcina subsemnatului, cu atât mai mult cu cât sancțiunea i-a fost aplicată în calitate de reprezentant al societății comerciale, și nu de titular al unei obligații prevăzute pentru persoana juridică. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 8 și art. 10 din Legea nr. 554/2004, art. 112 C. proc. civ.

Apărările formulate în fața instanței de fond Pârâta Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, prezentând exhaustiv istoricul faptelor care au condus la emiterea actelor administrative contestate în prezentul demers judiciar.

Procedura de soluționare a cauzei în fața instanței de fond. La termenul de judecată din data de 09 decembrie 2011 reclamantul a precizat că excepția nulității Deciziei emisă de pârâtă sub nr. 723 din 26 iulie 2011 reprezintă un argument în susținerea capătului de cerere privind anularea acestei decizii și nu o veritabilă excepție. În vederea soluționării cauzei instanța a administrat proba cu înscrisuri, dispunând anexarea la dosarul cauzei a documentației care a stat la baza emiterii actelor a căror anulare se solicită.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 2515 din 06 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au fost respinse cererea de suspendare și cererea de chemare în judecată, ca nefondate. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată promovată, reclamantul a solicitat instanței de judecată anularea Ordonanței CNVM nr. 263 din 31 mai 2011 și a Deciziei CNVM nr. 723 din 26 iulie 2011. Prin Ordonanța nr. 263 din 31 mai 2011, CNVM a dispus sancționarea reclamantului cu amendă în valoare de 5000 lei, în considerarea calității sale de președinte al Consiliului de Administrație al societății B. SA București și având în vedere faptul că nu a respectat prevederile Ordonanței CNVM nr. 105 din 17 martie 2011. În esență, prima instanță, relevând istoricul litigios care a condus la emiterea Ordonanței nr. 105 din 17 martie 2011, a conchis că nerespectarea dispozițiilor statuate în acest act administrativ a determinat, în mod subsecvent, sancționarea reclamantului prin Ordonanța nr. 263 din 31 mai 2011. Articolul 271 din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital prevede faptul că încălcarea dispozițiilor acestei legi și a reglementărilor adoptate în aplicarea acesteia se sancționează administrativ, disciplinar, contravențional sau penal, după caz. Dispozițiile art. 272 lit. a) coroborate cu cele ale art. 273 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital stabilesc faptul că încălcarea prevederilor acestei legi ori ale reglementărilor emise de CNVM în aplicarea acesteia constituie contravenție și se sancționează cu amendă. Potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare, sunt interzise folosirea în mod abuziv a poziției deținute de acționari sau a calității de administrator ori de angajat al societății, prin recurgerea la fapte neloiale sau frauduloase, care au ca obiect sau ca efect lezarea drepturilor privind valorile mobiliare și a altor instrumente financiare deținute, precum și prejudicierea deținătorilor acestora. În conformitate cu dispozițiile art. 277 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, CNVM poate aplica sancțiuni persoanelor fizice cărora, în calitate de administratori, reprezentanți legali sau exercitând de jure sau de facto funcții de conducere, ori exercitând cu titlu profesional activități reglementate de prezenta lege, le este imputabilă respectiva contravenție pentru că, deși puteau și trebuiau să prevină săvârșirea ei, nu au făcut-o. În speță, sancționarea reclamantului de către CNVM a avut în vedere calitatea sa de membru al Consiliului de Administrație al societății B. SA, deoarece în considerarea funcției deținute îi este imputabilă neaducerea la îndeplinire a prevederilor actului administrativ individual reprezentat de Ordonanța CNVM nr. 105 din 17 martie 2011, faptă care este de natură să creeze prejudicii acționarilor societății. La individualizarea sancțiunii aplicate reclamantului, CNVM a ținut seama de circumstanțele personale și reale ale săvârșirii faptei și de conduita făptuitorului, potrivit dispozițiilor art. 275 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital. În ceea ce privește aplicarea răspunderii contravenționale, reclamantul, în calitatea sa de Președinte al Consiliului de Administrație al societății B. SA, angajează și reprezintă societatea în raporturile cu terții, astfel că este direct răspunzător de faptul că, deși putea și trebuia să prevină gravele încălcări ale reglementărilor legale incidente, nu a făcut-o. Măsura sancționatorie aplicată prin actul administrativ contestat decurge din calitatea sa de Președinte al Consiliului de Administrație al societății B. SA, deoarece, ca reprezentant de drept al societății, reclamantul este responsabil de activitatea acesteia și are obligația de a monitoriza aplicarea prevederilor legale speciale și de a preveni săvârșirea contravențiilor. Astfel, în speță, reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile ce îi incumbă din calitatea funcției pe care o deține la această societate. Ca urmare, în vederea îndeplinirii obiectivelor sale fundamentale, conform art. 2 coroborat cu art. 7 din O.U.G. nr. 25/2002, cu modificările și completările ulterioare, CNVM - autoritate administrativă autonomă a pieței de capital - cu rol de organism de supraveghere și control a acesteia, a procedat la aplicarea sancțiunii în conformitate cu legislația specifică. Aplicarea sancțiunii contravenționale respectă reglementările Legii nr. 297/2004, Titlul X, în preambulul actului administrativ sancționator fiind precizate prevederile legale în baza cărora a fost emis. În concluzie, având în vedere că hotărârea AGEA a societății B. SA prin care s-a hotărât delistarea acțiunilor emise de aceasta și actul individual prin care s-a luat act de voința acționarilor au fost anulate de instanțele de judecată, precum și faptul că certificarea calității de emitent a societății B. SA este o consecință a hotărârilor pronunțate de instanța de judecată, se reține că nu este întemeiat capătul de cerere privind anularea Ordonanței nr. 263 din 31 mai 2011 și a Deciziei nr. 723 din 26 iulie 2011. În ceea ce privește capătul de cerere privind suspendarea executării actelor administrative emise de CNVM, instanța reține că este nefondat pentru următoarele considerente: În cuprinsul acțiunii sale, reclamantul nu motivează în niciun fel cererea de suspendare a executării actelor administrative a căror anulare o solicită pe cale principală. De asemenea, cererea de suspendare nu este motivată în drept, întrucât reclamantul nu arată care este temeiul de drept al acestei cereri. Dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 arată că în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu sesizarea, în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond), enumera condițiile esențiale ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a putea fi solicitată suspendarea executării unui act administrativ de cel care formulează o cerere de suspendare, respectiv: cazuri bine justificate, prevenirea unei pagube iminente, Atât doctrina cât și practica judiciară au statuat faptul că, din cele două condiții sine qua non prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se desprinde o a treia condiție obligatorie care trebuie îndeplinită cumulativ, și anume producerea pagubei iminente să nu poată fi prevenită altfel decât prin suspendarea executării actului administrativ. Dovada îndeplinirii acestor condiții obligatorii arătate mai sus cade în sarcina reclamantului. După cum a reținut în jurisprudența sa și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, "a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce într-un stat de drept este de neconceput". Suspendarea executării actelor administrative constituie, prin urmare, o situație de excepție care intervine când legea o prevede, în limitele și condițiile anume reglementate. În cauză nu s-a făcut dovada existenței acestor condiții, din cererea reclamantului nu rezultă împrejurarea care ar duce la producerea unei pagube iminente de natură să justifice suspendarea executării actului administrativ. Se reține că nu au fost dovedite nici cazul bine justificat, nici prejudiciul iminent și implicit nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 pentru admiterea unei astfel de cereri, astfel că va fi respins acest capăt de cerere. Referitor la excepția nulității Deciziei CNVM nr. 723 din 26 iulie 2011, se rețin următoarele: prin adresa înregistrată la CNVM sub nr. 18766 din 20 iunie 2011, reclamantul a formulat contestație împotriva Ordonanței nr. 263 din 31 mai 2011. În cadrul procedurii administrative prealabile, CNVM a emis Decizia nr. 723 din 26 iulie 2011 prin care a dispus respingerea contestației formulată de către reclamant ca fiind neîntemeiată. Susținerile reclamantului cu privire la faptul că "plângerea administrativă ar fi în prezent nesoluționată deoarece decizia este nulă, fiind întocmită și adresată altei persoane decât reclamantul", sunt nefondate. Actul administrativ contestat reprezentat de Ordonanța CNVM nr. 263 din 31 mai 2011 este un act administrativ individual adresat reclamantului, persoană identificată prin codul numeric personal, precum și prin datele de domiciliu, iar contestația formulată de către reclamant este în mod clar îndreptată împotriva Ordonanței CNVM nr. 263 din 31 mai 2011. Astfel, este irelevant în cauză dacă în actul administrativ de respingere a contestației nu este precizat și al doilea prenume al reclamantului, fiind neechivoc faptul că Decizia nr. 723 din 26 iulie 2011 reprezintă actul administrativ prin care CNVM a soluționat contestația formulată împotriva Ordonanței CNVM nr. 263 din 31 mai 2011. Față de considerentele de fapt și de drept învederate anterior, instanța de fond a respins acțiunea astfel cum a fost formulate, atât sub aspectul cererii de anulare, cât și sub aspectul cererii de suspendare a executării celor două acte administrative emise de CNVM, ca fiind nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 2515 din 06 aprilie 2012 a formulat recurs reclamantul A., fondându-și recursul pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul-recurent critică lipsa unei motivări proprii a instanței de recurs, aceasta limitându-se la a prelua, în totalitate, susținerile pârâtei formulate prin întâmpinare. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul-recurent apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Astfel, se arată că Ordonanța nr. 263 din 31 mai 2011 a fost emisă de CNVM în baza Ordonanței nr. 105 din 17 martie 2011, care, în prezent, este anulată potrivit Sentinței civile nr. 7592 din 14 decembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2011. La rândul său, Ordonanța nr. 105/7 martie 2011 este emisă în baza Ordonanței nr. 539 din 16 septembrie 2008, aceasta din urmă fiind contestată în instanță de societatea B. SA, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și fiind în prezent suspendat. Recurentul susține că pârâta a dat dovadă de rea-credință întrucât, prin Ordonanța nr. 105 din 17 martie 2011, au fost impuse societății aceleași obligații ca și prin Ordonanța nr. 539 din 16 septembrie 2008, fără a aștepta să vadă cum se soluționează contestația formulată împotriva Ordonanței nr. 539 din 16 septembrie 2008. Un alt motiv de recurs se referă la faptul că obligațiile prevăzute prin Ordonanța nr. 539 din 16 septembrie 2008 sau Ordonanța nr. 105 din 17 martie 2011 sunt descrise în mod evaziv, fără a fi clar evidențiate, făcând imposibilă aducerea lor la îndeplinire. Societatea B. SA, susține recurentul-reclamant, nu poate încheia un contract cu societatea C. SA, întrucât nu există un cadru legal. Pârâta CNVM face unele constatări în legătură cu statutul societății, dar nu indică temeiul legal în baza căruia se fac aceste constatări. Ordonanța nr. 539 din 16 septembrie 2008, în baza căreia pârâta își fundamentează hotărârea de a emite Ordonanța nr. 263 din 31 mai 2011, este suspendată prin efectul recursului, dar și prin efectul suspendării cauzei în care se judecă recursul, în Dosarul nr. x/2/2009, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. În mod nelegal și abuziv, pârâta CNVM a procedat la emiterea Ordonanței nr. 263 prin care l-a sancționat pe reclamantul-recurent cu amendă în cuantum de 5000 de lei, pentru că nu a dus la îndeplinire obligațiile prevăzute de Ordonanțele nr. 105 din 17 martie 2011 și nr. 539 din 16 septembrie 2008, mai înainte de a vedea care este soarta acestor ordonanțe. Recurentul-reclamant critică și respingerea cererii de suspendare a celor două acte administrative. Chiar dacă în cuprinsul acțiunii nu au fost dezvoltate motivele cererii de suspendare și indicarea textuală a articolului din Legea nr. 554/2004, evident că această cerere este întemeiată pe dispozițiile art. 14 alin. (1) din lege, astfel cum a precizat și prin concluziile scrise, depuse la dosar, reiterate și verbal de apărătorul recurentului. Cererea de suspendare este justificată atât de caracterul abuziv al emiterii celor doua acte administrative, cât și prin faptul că activitatea profesională a recurentului-reclamant este prejudiciată, acesta fiind membru și în alte consilii de administrație, iar înscrierea în cazierul fiscal a amenzii aplicată nedrept îi creează grave prejudicii. De asemenea, pârâta nu a depus la dosar nicio dovadă din care să rezulte că reclamantul, prin acțiunile sale exclusive, independente de cele ale celorlalți membri ai consiliului de administrație, ar fi putut preveni săvârșirea unei fapte ilicite de către societatea B. SA. Concluzionând, recurentul solicit admiterea recursului și admiterea cererii de chemare în judecată. În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Apărările formulate în fața instanței de recurs. Prin întâmpinarea formulată la data de 25 septembrie 2013, intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară, în calitate de succesoare în drepturi și obligații a Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, a solicitat respingerea cererii de recurs ca nefondată. Intimata-pârâtă susține că instanța de fond a analizat actele și lucrările dosarului, făcând trimitere la pag. 16 - 18 din sentință. Este evidentă, astfel, intenția recurentului-reclamant de a induce în eroare instanța de judecată, având în vedere că, din analiza hotărârii recurate, aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină și a fost data cu interpretarea corectă a legii. Pe de altă parte, intimate-pârâtă susține că cererea de recurs nu cuprinde elemente noi față de cererea de chemare în judecată, prin urmare nu există nici motive pentru schimbarea în tot sau în parte a Sentinței civile nr. 2515 din 06 aprilie 2012. Referitor la respingerea cererii de suspendare a executării actelor administrative contestate, intimata-pârâtă considera că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (1) raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că actele administrative au fost emise cu respectarea prevederilor legale și în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor cumulative privitoare la existența cazului bine justificat și necesitatea prevederii unei pagube iminente. Reluând contextul factual în care s-au emis actele administrative contestate, precum și litigiile derulate anterior emiterii acestora, intimata-pârâtă apreciază că argumentele reclamantului-recurent în susținerea cazului bine-justificat, punând la îndoială temeinicia actelor administrative individuale a căror suspendare se solicită, sunt neîntemeiate. Simpla menționare a unei sancțiuni cu amendă și a cuantumului acesteia nu poate conduce, de facto, la constatarea că există o pagubă iminentă, sens în care intimata-pârâtă invocă și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal nr. 5191 din 27 octombrie 2005 și nr. 588 din 12 februarie 2004. Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă susține legalitatea actelor administrative emise în cauză, reluând argumentele expuse în fața instanței de fond. Apreciază că societatea B. SA nu a respectat dispozițiile imperative ale Ordonanței nr. 105 din 17 martie 2011, ceea ce a determinat Comisia Națională a Valorilor Mobiliare să adopte Ordonanța nr. 263 din 31 mai 2011. Recurentul-reclamant A. se face vinovat de nerespectarea acestor dispoziții în calitate de Președinte al Consiliului de Administrație al societății B. SA. În concluzie, având în vedere că hotărârea AGEA a societății B. SA, prin care s-a hotărât delistarea acțiunilor emise de aceasta și actul individual prin care s-a luat act de voința acționarilor au fost anulate de instanțele de judecată, precum și faptul că certificarea calității de emitent al societății B. SA este o consecință a hotărârilor pronunțate de instanța de judecată, intimata-pârâtă apreciază că motivele invocate în cuprinsul acțiunii sunt vădit neîntemeiate.

Procedura de soluționare a recursului 7.1. Prin încheierea de ședință din data de 15 mai 2014, Înalta Curte a dispus suspendarea judecării recursului declarat de reclamantul A. până la soluționarea cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. x/2/2011, potrivit dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Pentru a dispune în acest sens, instanța a avut în vedere că, prin Ordonanța nr. 263 din 31 mai 2011, intimata-pârâtă a sancționat recurentul-reclamant cu amendă în cuantum de 5000 de lei, întrucât nu a respectat prevederile Ordonanței CNVM nr. 105 din 17 martie 2011. Ordonanța CNVM nr. 105 din 17 martie 2011 formează obiectul Dosarului nr. x/2/2011 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, iar prin încheierea de ședință din data de 12 februarie 2014, această cauză a fost suspendată până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2/2009, aflat în recurs pe rolul acestei instanțe. Constatând că soluționarea litigiului din dosarul de față depinde de soluționarea litigiului din Dosarul nr. x/2/2011, Înalta Curte a dispus suspendarea cauzei în condițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. 7.2. Prin Referatul întocmit în cauză de grefa instanței la data de 13 octombrie 2016, s-a constatat că nu mai subzistă temeiul ce a determinat suspendarea judecării recursului declarat de reclamantul A., dată fiind soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2/2011, prin Decizia nr. 3573 din 12 noiembrie 2015. Prin Rezoluția din data de 13 octombrie 2016, s-a dispus repunerea pe rol a cauzei și acordarea termenului de judecată în vederea continuării judecății. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat, urmând a fi avute în vedere următoarele considerente: Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază ca fiind fondat, prin raportare la dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României. Art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevede că: "(1) Hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde: (...) 5. Motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților." Această dispoziție are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea, de către legiuitor, a expresiei "va cuprinde", stabilind o obligație în sarcina instanțelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Confirmând și întărind acest caracter imperativ, precum și sancțiunea nulității, legiuitorul a înțeles să reglementeze un motiv de nelegalitate distinct al hotărârii judecătorești, prevăzut în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., și anume: "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii." Importanța motivării hotărârii judecătorești a fost subliniată și în jurisprudența europeană, fiind considerată un aspect al garanțiilor procesuale conferite de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a Drepturilor Omului. Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunțată în cauza Albina c. România, s-a reținut de către Curtea europeană a Drepturilor Omului: "30. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59]. 34. Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)." Aceste considerente au fost reluate și în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010: "30. Curtea reamintește în primul rând principiile stabilite prin jurisprudența sa în ceea ce privește participarea efectivă a părților la procedură și obligația instanțelor de a "audia" argumentele acestora și de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 și 32, 28 aprilie 2005 și Boldea, citată anterior, pct. 28-30)." În ceea ce privește hotărârea de fond pronunțată în cauză, Înalta Curte constată că, din analiza acesteia, nu rezultă existența unei motivări proprii a instanței de judecată, toate considerentele fiind preluate din apărările formulate prin întâmpinare de pârâta Comisia Națională a Valorilor Mobiliare. Art. 261 alin. (5) C. proc. civ. face vorbire de nevoia expunerii motivelor de fapt și de drept "care au format convingerea instanței", ceea ce duce la concluzia că motivarea trebuie sa cuprindă argumentele proprii judecătorului, simpla reluare a argumentelor uneia dintre părți nefiind suficientă. O astfel de motivare nu face dovada analizării efective a argumentelor părților și nu respectă rigorile art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a Drepturilor Omului. Deși instanța de fond a pronunțat o soluție asupra obiectului cererii de chemare în judecată, motivele expuse în cuprinsul sentinței recurate nu permit urmărirea silogismului logic prin care instanța a ajuns la această soluție, și nu dovedesc că judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, argumentele expuse de reclamantul-recurent A. Hotărârea instanței de fond nu permite nici exercitarea controlului judiciar, instanța de recurs fiind în imposibilitatea de a analiza temeinicia sau netemeinicia soluției pronunțate, obligând la o casare cu trimitere spre rejudecare, deși, strict formal, Curtea de Apel București s-a pronunțat pe fondul cauzei. Prevederile art. 21 alin. (3) din Constituția României garantează dreptul la un proces echitabil, garanție ce nu poate fi respectată de o hotărâre judecătorească care se limitează la a "transcrie" în considerente argumentele părților, fără a fi trecute prin filtrul judecătorului. Este evident că soluția judecătorului, în orice cauză, indiferent de obiectul său, va fi pronunțată în favoarea uneia din părțile cauzei, prin raportare la motivele de fapt și de drept expuse de aceasta, motive care au convins instanța de judecată de justețea pretențiilor părții, dar instanța de judecată nu se poate eschiva de la obligația de motivare a hotărârii, preluând integral argumentele părții căreia i-a dat câștig de cauză. Prin urmare, întrucât în cauza de față motivarea hotărârii de fond nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care instanța și-a format convingerea asupra fondului cauzei, se impune casarea integrală a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe. Pentru motivele expuse anterior, în raport de soluția de casare cu trimitere la rejudecare, Înalta Curte apreciază ca fiind inutilă analizarea celorlalte motive de recurs invocate de recurentul-reclamant A., acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de fond în rejudecare. În consecință, constatându-se incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunându-se casarea Sentinței civile nr. 2515 din 06 aprilie 2012 și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.