ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 521/2017

Decizie nr. 521/2017

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 1060 din 5 aprilie 2016, a respins recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1010 din 7 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, că î

n rejudecare judecătorul fondului a respectat îndrumările date de instanța de casare cu privire la necesitatea administrării de probe noi pe situația de fapt, fiind efectuată o expertiză grafoscopică având în vedere că recurentul nu a recunoscut semnătura de pe notele informative furnizate organelor de specialitate.

Totodată, a reținut că

hotărârea primei instanțe

este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, cu analiza corectă și în detaliu a probelor administrate, în special a raportului de expertiză grafoscopică coroborat cu actele depuse în susținerea notei de constatare.

Astfel, din raportul de expertiză a rezultat concluzia că notele informative au fost scrise și semnate literal cu numele de „B.” de către A.”, în raport cu probele de scris expertul nu a întâmpinat dificultăți de identificare a scrisului persoanei, iar perioada mare de timp scursă nu reprezintă un impediment deoarece caracteristicile de bază ale scrisului rămân neschimbate pe tot parcursul vieții.

Cât privește notele din 5 noiembrie 1979 și din 15 octombrie 1979, s-a reținut că prin acestea se denunțau activități sau atitudini potrivnice regimului comunist și ele erau de natură a determina o îngrădire a drepturilor și libertăților fundamentale. Faptul că ulterior persoanele vizate de aceste note nu au suferit în concret consecințele delațiunilor pârâtului nu înlătură îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, iar referitor la identitatea pârâtului s-a ajuns la concluzia că pârâtul este persoana care a furnizat Securității notele informative.

În concluzie, informațiile furnizate de pârât au îngrădit dreptul la viață privată, prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, iar conduita acestuia a adus atingere libertății de exprimare consacrate de art. 12 din același Pact.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare recurentul

A., invocând prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În motivarea căii de atac, contestatorul

a susținut, în esență, că instanța de recurs nu a cercetat trei motive.

Primul motiv s-a referit la poziția subiectivă a pârâtului, nefiind stabilit elementul subiectiv pentru activitatea desfășurată vizând noțiunea de,,atitudine împotriva regimului comunist,, în privința căreia a invocat lipsa unei definiții legale.

Un alt motiv a vizat faptul că o probă esențială în evaluarea condițiilor prevăzute de lege, pentru stabilirea de colaborator al Securității (respectiv ca notele să aparțină pârâtului), respectiv raportul de expertiză grafoscopică, nu este validă, lucrarea neputând fi efectuată dacă intervalul de timp între probele de scris și înscrisurile atribuite unei persoane este mai mare de trei ani.

Cel de-al treilea motiv invocat a fost în legătură cu Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în raport de ale cărei prevederi a fost stabilită îngrădirea unor drepturi, susținând că acesta nu a făcut parte din dreptul intern până în anul 1993, în opinia contestatorului nefiind aplicabil în cauză.

În concluzie, contestatorul a susținut că dubii cu privire la autorul notelor creează și numele consemnat în conținutul lor, față de cel care apare în evidențele comunicate de universitate, solicitând admiterea contestației în anulare așa cum a fost formulată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare;

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres și limitativ prevăzute în art. 317 și art. 318 C. proc. civ.

Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ.: ,,

Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Pornind de la interpretarea acestei prevederi legale, Înalta Curte constată, pe de o parte, că legiuitorul a circumstanțiat obiectul contestației în anulare speciale, care poate viza exclusiv hotărârile pronunțate în recurs.

În cauză, nu se poate susține că instanța de recurs a omis, din greșeală, să cerceteze motivele de recurs invocate, în condițiile în care hotărârea este temeinic motivată, potrivit considerentelor de la pct. I.1. din prezenta decizie, din care rezultă că au fost analizate criticile împotriva sentinței recurate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct.

5, 7, 8 și 9

C. proc. civ.

Chiar în situația în care nu s-a răspuns tuturor argumentelor recurentului, este suficient ca instanța de recurs să arate considerentele pentru care a găsit motivul de recurs nefondat.

În literatura și practica judiciară, se face constant deosebirea între motivele de casare și argumentele arătate în sprijinul acestor motive.

Art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

Instanța de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare și să răspundă printr-un considerent comun.

Din conținutul hotărârii contestate, rezultă că instanța de recurs a analizat și totodată a răspuns tuturor criticilor formulate împotriva sentinței care a format obiectul recursului, care se fundamentează pe interpretarea dispozițiilor legale în raport cu probele administrate, ajungând la concluzia corectă că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile

art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, pentru reținerea calității

contestatorului de colaborator al Securității.

Astfel, din conținutul notelor informative, cu privire la care

raportul de expertiză grafoscopică

efectuat în cauză a concluzionat, fără echivoc, că aparțin contestatorului,

a rezultat

faptul că se denunțau activități sau atitudini potrivnice regimului comunist. A

ctivitatea concretă a contestatorului a determinat intenția de supraveghere a persoanei despre care dăduse informații și respectiv continuarea supravegherii celeilalte persoane, acestea fiind supuse

unor acțiuni de verificare și de urmărire din partea Securității, îngrădindu-se astfel drepturi și libertăți fundamentale

.

Așa fiind, rezultă că instanța și-a format convingerea asupra existenței elementului subiectiv în activitatea desfășurată de pârât.

În ceea ce privește invocarea faptului că Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice nu avea aplicabilitate internă, ale cărui prevederi au fost reținute ca fiind încălcate în cauză,

se constată că respectivul Pact a fost ratificat de

România la data de 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

În cauză, în mod corect s-a reținut că

informațiile furnizate de pârât au condus la îngrădirea dreptului la viață privată prevăzut de art. 17 din respectivul Pact, drept

protejat normativ, cel puțin la nivel formal și în perioada anterioară anului 1989,

și a libertății de exprimare, prevăzute de și art. 12 din același Pact.

Cât privește încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva dreptului la un proces echitabil, invocată de contestator pe motiv că motivarea primei instanțe este sumară și aprobă considerentele primei instanțe, se constată faptul că partea nu justifică vreo încălcare a prevederilor citate, în condițiile în care hotărârea contestată respectă exigențele legale privind motivele care au condus la soluția pronunțată.

De altfel, o mare parte din susținerile din motivarea contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a motivelor de recurs deja analizate de instanța care a soluționat recursul, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a căii de atac.

Din modul de redactare, dar și din conținutul motivelor contestației în anulare, contestatorul tinde la anularea unei hotărâri pentru că, în opinia sa, nu a fost bine soluționată cauza, or, o astfel de abordare nu poate fi primită.

În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a conturat ideea potrivit căreia redeschiderea procesului judecat irevocabil poate fi determinată numai de circumstanțe substanțiale și imperative, care au făcut ca erorile de fapt să devină vizibile doar la finalul unei proceduri judiciare (cauzele Mitrea c. România și Stanca Popescu c România), ceea ce nu este cazul în speță.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 1060 din 5 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 februarie 2017.