ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 694/2020

Ședința publică din data de 7 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23 aprilie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITĂȚII, în contradictoriu cu pârâtul A., a formulat acțiune în constatare, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în baza indiciilor rezultate din documentele existente la dosar la acea dată, să aprecieze asupra calității de colaborator al Securității în ceea ce îl privește pe pârât.

Prin sentința civilă nr. 1963 din 07 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A., și a constatat calitatea pârâtului de colaborator al Securității.

Pârâtul A. a declarat recurs împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii formulată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea instanței de fond este nelegala în raport de probele ce rezulta din înscrisurile administrate în cauză, ca mijloc de probă, precum și de dispozițiile legale în materie, respectiv O.U.G. nr. 24/2008.

În același timp, recurentul a menționat că sentința se bazează pe o motivare insuficienta sau insuficient de clara care, în opinia sa, a generat o restrângere nejustificata a aplicării prevederilor art. 2 lit. b) - teza a II-a din O.U.G. nr. 24/2008, aprobata prin Legea nr. 293/2008.

Concret, a fost criticată concluzia instanței de fond referitoare la împrejurarea că semnatarul "Notei" din data de 20.10.1981 este identic cu persoana care a scris-o.

Discuțiile inițiale despre care se face vorbire în referatul din 29.09.1981, s-a arătat în motivarea recursului, au avut ca temă unele aspecte negative de la locul de munca al recurentului și abia după finalizarea acestora i-a fost avansată propunerea de a colabora cu organele de securitate, pentru a nu mai fi anchetat cu privire la evenimentul din aprilie 1981, sens în care i s-a dictat un angajament din care a rezultat că va purta numele conspirativ "B.", împrejurare rezultată din "Raportul privind modul în care a decurs recrutarea sa" întocmit de maiorul C., la data de 21.10.1981.

În privința Notei datată 25.04.1981, cu privire la care instanța de fond a reținut că este semnată de aceeași persoană cu numele conspirativ "B.", recurentul a menționat că era imposibil ca, la o distanță de nici 3 zile de la evenimentul petrecut în secția Gazete (conturarea unei zvastici pe portretul lui Lenin), când era în plină desfășurare o anchetă brutală la care era supus alături de colegii săi, să aibă ca rezultat o acceptare a recrutării sale, ce presupunea o aprobare a organelor de conducere, inclusiv pentru numele conspirativ de "B." dar, în același timp și o începere a furnizării de informații.

Aceasta în condițiile în care, conform "Notei -raport" din 23.09.1981, semnata olograf de către maiorul C., recurentul-pârât a fost cunoscut în contextul anchetei începuta în luna aprilie 1981.

Așadar, "Nota" informativă care îl privește pe numitul D., din 20.10.1981, nu poate să-i fie atribuită cum nu i se poate atribui nici Nota din 25.04.1981, semnata identic -"B.".

În acest cadru, recurentul a învederat că instanța de judecata a soluționat cauza în baza unor indicii (cum s-a exprimat reclamanta) si nicidecum urmare a aflării adevărului pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, încălcând astfel prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.

Referitor la cererea în probațiune privind depunerea la dosarul cauzei a documentelor întocmite de Inspectoratul Municipiului București de Securitate în dosarul nr. x-Obiectiv Combinatul Poligrafic Casa Scânteii, a cărui existență a fost confirmată chiar de către reclamantă, în cuprinsul Notei sale de constatare aflată la fila x, recurentul a precizat că cele două volume, respectiv volumele nr. 1 și 23, prezentate în instanță, nu au nicio relevanță în privința sa.

În plus, solicitarea sa, a precizat recurentul, ar fi fost corect reținută dacă s-ar fi cunoscut conținutul înscrisurilor din "Dosarul Personal".

Astfel, din penultima fraza de pe pagina 2 a Referatului întocmit de către maiorul C. - fila 3verso din "Dosar Personal" rezultă că a fost audiat cu ocazia anchetei efectuată în luna aprilie la secția Gazete și contactat în câteva rânduri, ulterior la Biroul de Securitate din CPCS, așa încât a apreciat oportun ca recrutarea sa să se facă în același sediu.

A apreciat recurentul că o acceptare a motivării reclamantei, în sensul că aceasta nu deține dosare peanle ci doar documentare, ar avea ca rezultat o imposibilitate de examinare a împrejurărilor în care a fost semnat acel angajament, datorată faptului că fără acele dovezi ale anchetei evenimentului din aprilie 1981 s-ar aduce atingere principiului consacrat de prevederile art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului si Libertăților Fundamentale.

Împotrivirea reclamantei la depunerea la dosar a documentelor anchetei întreprinse de ofițerii de securitate, presupune o limitare a dreptului său de a administra probe în combaterea susținerilor acesteia, în pofida faptului că solicitarea era admisibilă, potrivit legii și aptă să ducă la aflarea adevărului, a mai menționat recurentul, recunoscând că a scris un angajament dictat de către maiorul C., fără însă să scrie și să semneze, cu numele de cod "B.", înscrisurile din 25.04.1981 și 20.10.1981.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, Intimatul-reclamant Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului și constatarea acestuia ca fiind nul, față de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., excepție respinsă la termenul de judecată din data de 07.02.2020, după cum rezultă din partea introductivă a prezentei decizii iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

În opinia intimatului, hotărârea primei instanțe este clar și cuprinzător motivată.

Așa cum, în mod corect, a observat prima instanță, recurentul fiind interpelat, în mod direct, de instanță, a arătat, conform încheierii de ședință din 08.12.2015, că îi aparține scrisul din Nota datată la 25.04.1981 din "Dosarul personal", respectiv scrisul din Nota datată la 20.10.1981 din "Dosarul personal", dar nu este sigur cu privire la aceasta, deoarece de obicei nu scrie cursiv.

Or, potrivit art. 301 alin. (1) C. proc. civ., acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este dator fie să recunoască, fie să conteste scrierea sau semnătura".

Atitudinea recurentului-pârât, în ședința de judecată din 08.12.2015 nu poate fi, în niciun caz, interpretată drept o contestare a scrierii sau semnăturii.

De asemenea, este relevant că recurentul a fost de acord cu folosirea numelui conspirativ "B." prin chiar angajamentul pe care recunoaște că l-a scris.

Prin urmare, sunt nerelevante susținerile recurentului din cuprinsul cererii de recurs prin care arată că nota informativă din data de 20.10.1981 a fost scrisă de un anume "B.'".

În mod corect, a observat prima instanță că pârâtul a susținut că ar fi consemnat în cadrul întâlnirii cu maiorul de Securitate din 20.10.1981 aspecte despre RE în cadrul unei declarații, și nu a unei Note.

Important este că, așa cum a arătat prima instanță, recurentul-pârât a arătat, în concluziile scrise, că a furnizat Securității informațiile cuprinse în nota din 20.10.1981, dar că acestea ar fi fost date într-o declarație, iar nu într-o notă. Or, din perspectiva art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, nu este importantă denumirea înscrisului furnizat Securității, ci contextul în care acesta a fost încheiat și conținutul acestuia.

Prevederile tezei a doua (ce descrie situațiile care înlătură reținerea calității de colaborator al Securității) a art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 au în vedere exclusiv furnizarea unor informații în timpul unei anchete și în legătură cu ancheta.

Așa cum prima instanță, în mod corect, a observat, recurentul-pârât a furnizat la 20.10.1981, informații care nu au nicio legătură cu evenimentul din aprilie 1981. Prin urmare, recurentul nu poate susține incidența tezei a doua a art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008. Nu se poate demonstra existența unei legături între o anchetă ce viza evenimentul din aprilie 1981 și conținutul notei informative din 20.10.1981.

Mai mult, în cauza de față, nu se poate afirma că recurentul ar fi furnizat informațiile în timpul unei anchete.

Teza a doua a art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 se referă la o situație de excepție, prin urmare este de strictă interpretare și aplicare, prevederile acesteia neputându-se aplica în alte situații în afară de cele expres prevăzute de legiuitor.

Rezultă cu claritate din actele dosarului că informațiile au fost furnizate în cadrul unei relații consimțite și conspirate cu fosta Securitate. Dincolo de acest aspect, chiar semnarea angajamentului a fost consimțită de recurent.

Prin nota scrisă de recurent sub numele conspirativ "B., la data de 20.10.1981, prin care recurentul-pârât a informat organele de securitate despre intenția declarată a numitului D. de a se adresa postului de radio "E.", post potrivnic regimurilor comuniste, pentru a solicita sprijin pentru plecarea sa definitivă din țară, au fost furnizate informații referitoare la atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, fiind îndeplinită condiția legală referitoare la vizarea încălcării unor drepturi fundamentale.

Art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 se referă la vizarea îngrădirii unor drepturi fundamentale - și nu neapărat încălcarea propriu-zisă a acestor drepturi, fiind suficient, în accepțiunea legii, ca denunțul să creeze numai o stare de pericol pentru cel denunțat, sub acest aspect jurisprudența instanței supreme fiind amplă și unitară.

Recurentul putea si trebuia să conștientizeze posibilele urmări ale informației furnizate. Și această condiție este îndeplinită, întrucât este exclus ca recurentul să nu fi realizat faptul că, odată ce furniza o astfel de informație, asupra persoanei denunțate ar fi putut să se desfășoare o acțiune de investigare din partea Securității. Această acțiune presupunea cel puțin încălcarea dreptului la viață privată (prevăzut de art. 17 din Pactul internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice), prin căutarea și obținerea de noi informații despre opiniile, viața personală sau anturajul persoanei denunțate, fără acordul acesteia.

În acest mod, recurentul l-a expus pe cel denunțat unor posibile noi încălcări ale dreptului la viață privată, ce puteau veni din partea Securității.

Legiuitorul nu cere furnizarea, de către foștii informatori ai Securității, a mai multor informații care să îndeplinească cerințele art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, a conchis intimatul, fiind suficient și un singur astfel de caz, pentru reținerea calității de colaborator al Securității.

Prin rezoluția din 16 noiembrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, la data de 7 februarie 2020, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată prin prisma cadrului legal incident speței dedusă judecății, precum și prin raportare la criticile formulate de recurent, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent în susținerea recursului, Înalta Curte precizează că acesta este incident când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind vorba despre cauze de nelegalitate și nu de netemeinicie ale hotărârii judecătorești.

Așadar, criticile de netemeinicie a hotărârii, respectiv, cele care vizează situația de fapt, nu pot face obiectul recursului, după cum s-a reținut în cele de mai sus.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte menționează că O.U.G. nr. 24/2008 instituie condamnarea regimului totalitar comunist, prin deconspirarea foștilor lucrători de securitate și a colaboratorilor acesteia, ca o componentă importantă a perturbării regimului menționat.

Actul normativ urmărește deconspirarea, prin consemnare publică, a persoanelor care au participat la activitatea de poliție politică comunistă, fără însă să promoveze răspunderea juridică sau politică a acestora și fără să creeze premisele unei forme de răspundere morală și juridică cu caracter colectiv, pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informații, în condițiile lipsei de vinovăție și a unei încălcări a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, aspecte rezultate într-o manieră lipsită de echivoc din jurisprudența instanței de contencios constituțional.

În acest registru, prevederile art. 2 lit. b) din actul normativ definesc noțiunea de "colaborator al securității", respectiv persoana care a furnizat informații, indiferent sub ce formă, precum note și rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii securității, prin care au fost îngrădite drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Din conținutul normei evocate se pot desprinde condițiile legale obligatorii care, îndeplinite fiind cumulativ, determină calitatea de colaborator al securității.

Astfel, persoana trebuie să fi furnizat informații într-una din formele menționate în cuprinsul art. 2 lit. b) din ordonanță, prin informațiile respective să fi fost denunțate activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, iar acestea să conducă la îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Constatarea calității de colaborator al securității trebuie să fie rezultatul unei analize judicioase din partea instanțelor învestite cu o asemenea acțiune, asupra întregului material aflat la baza susținerilor Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în cadrul acestui examen putând fi demonstrate, atât faptele pozitive, cât și faptele negative, prin dovedirea faptelor pozitive contrare.

Revenind la speța dedusă judecății, după cum în mod corect a reținut și instanța de fond, acțiunea în constatare promovată de reclamant este fundamentată pe Nota informativă din data de 20.10.1981, semnată cu numele conspirativ "B.", în cuprinsul căreia sunt relatate discuțiile purtate de semnatarul notei cu numitul D., cu aproximativ trei săptămâni înainte de redactarea aceleiași note.

În ceea ce privește apărările recurentului-pârât, Înalta Curte reține că structurarea acestora este ambiguă și oscilantă, pe parcursul procesului partea menționată având o atitudine ezitantă.

Pe de o parte, recurentul a invocat caracterul nereal al înscrisurilor depuse de reclamant în susținerea acțiunii, inclusiv al notei informative din data de 20.10.1981, recunoscând însă că a scris și a semnat, la dictarea unui ofițer de securitate, un angajament de colaborare cu aceasta instituție, iar pe de altă parte, a invocat incidența prevederilor art. 2 lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 24/2008, prin declarația de recurs criticând instanța de fond pentru restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Din această perspectivă, Înalta Curte menționează că, prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de fond, recurentul-pârât a precizat că, în data de 20.10.1981, a relatat verbal maiorului de securitate C., despre cunoștințele pe care le avea în legătură cu numitul D., relatări consemnate apoi într-o declarație scrisă, la dictarea aceluiași ofițer, semnată de recurent cu propria semnătură.

Prin declarația de recurs, recurentul a precizat într-o manieră clară, concisă, faptul că a scris un angajament de colaborare cu securitatea, sub teroare, la dictarea ofițerului care îl ancheta în legătură cu evenimentul petrecut la 21.04.1981, la secția "Gazete" din cadrul F..

În plus, Înalta Curte reține că instanța de fond a valorificat într-o manieră judicioasă, în contextul probator administrat, proba de scris luată recurentului-pârât în ședința de la termenul din data de 10.05.2016, spre compararea semnăturilor, astfel încât, și în opinia instanței de recurs, concluzia identității scrisului din cele două documente, respectiv "Angajamentul" și "Nota" datate 20.10.1981, precum și a faptului că semnătura aflată pe angajamentul menționat aparține recurentului, se impune în termeni lipsiți de echivoc, dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Așadar, coroborând aceste elemente probatorii, în deplin acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte învederează că este de domeniul evidenței împrejurarea că recurentul-pârât s-a angajat să colaboreze, în mod secret, cu organele de securitate, să le furnizeze informații ce prezintă interes pentru securitatea statului, acceptând să lucreze, în această calitate, sub numele conspirativ "B.".

De asemenea, în aprecierea instanței de recurs, recurentul-pârât nu a reușit să sădească îndoiala, în cursul procedurii judiciare pendinte, nici cu privire la faptul că nu a scris Nota informativă din data de 20.10.1981, referitoare la numitul D..

Scrisul este identic cu cel existent în "Angajamentul" din aceeași dată, astfel încât nu poate fi negată legătura dintre cele două documente, prin prisma elementului comun al acestora, respectiv a persoanei care le-a scris, în alte cuvinte recurentul-pârât.

Este lipsit total de relevanță împrejurarea că Raportul prin care se solicita aprobarea includerii recurentului-pârât în rețeaua informativă, în calitate de informator, cu numele conspirativ "B.", a fost întocmit la data de 21.10.1981, adică în ziua ulterioară celei în care s-a reținut că acesta a semnat angajamentul și a scris "Nota informativă" anterior evocată, întrucât, după cum rezultă din conținutul raportului menționat, acesta conține date referitoare la întâlnirea ofițerului de securitate cu pârâtul, din data de 20.10.1989, făcându-se referire la discuțiile privindu-l pe numitul D., precum și la împrejurarea că acestuia i s-a luat angajament scris, în vederea colaborării și că i s-a făcut și primul instructaj legat de comportament, atitudine, modul de redactare a materialului informativ și caracterul secret al legăturii sale cu organele securității statului.

În niciun caz, întocmirea acestui raport la data de 21.10.1981 și conținutul informațiilor rezultate din cuprinsul acestuia nu sunt de natură a valida teza recurentului-pârât referitoare la imposibilitatea semnării "Notei" referitoare la numitul D. în ziua anterioară, ci dimpotrivă, coroborat cu celelalte elemente cu forță probantă, anterior reținute, aceasta nu conduce decât la unica concluzie anterior expusă, că, la data de 20.10.1981, recurentul a semnat atât angajamentul de colaborare cu securitatea, cât și nota la care anterior s-a făcut referire.

În ceea ce privește aplicabilitatea prevederilor art. 2 lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 24/2008, instanța de fond a reținut corect că acestea nu devin incidente decât atunci când informațiile au fost date în cursul și în legătură cu ancheta la care persoana respectivă a fost supusă.

Or, în cauza de față, conținutul notei informative dată de recurentul-pârât în data de 20.10.1981 face referire la un alt context, care excede anchetei desfășurate, fiind vorba despre intențiile mărturisite ale numitul D., potrivit cărora, în esență, acesta dorea să emigreze cu ajutorul postului de radio "E." căruia urma să i se adreseze printr-o scrisoare, aspecte care nu prezintă nicio legătură evidentă cu ancheta referitoare la evenimentele petrecute la 21.04.1981, la secția "Gazete" din cadrul F., astfel că alegațiunile recurentului referitoare la existența unei situații care înlătură reținerea calității de colaborator al securității sunt lipsite de suport faptic și probator.

În fine, instanța de fond a apreciat corect și cu privire la faptul că informațiile cuprinse în Nota din 20.10.1981 fac referire la o atitudine potrivnică regimului totalitar comunist, întrucât apelarea la ajutorul unui post de radio interzis viza îngrădirea dreptului la viața privată.

După cum rezultă din jurisprudența instanței supreme în materie, furnizarea unei informații referitoare la o persoană care asculta postul de radio "E.", post identificat de autoritățile comuniste din România cu un dușman al regimului și cu atât mai mult intenția de a apela la ajutorul acestuia, reprezenta un act de sfidare a regimului, o asemenea atitudine fiind considerată ca fiind potrivnică regimului totalitar.

Din acest unghi de vedere este limpede că informațiile furnizate organelor de securitate de către recurent au fost de natură să creeze o veritabilă stare de pericol pentru numitul D. și să îl expună unor posibile încălcări și îngrădiri sub aspectul dreptului său la viață privată, prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, deoarece, după cum rezultă din Raportul maiorului C., din data de 21.10.1981, recurentul-pârât urma să furnizeze informații despre discuțiile și comentariile acestuia, precum și despre acțiunile protestatare pe care intenționa să le întreprindă în viitor, evident fără a avea acordul său.

În consecință, Înalta Curte conchide că este legală constatarea instanței de fond privind îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, în ceea ce îl privește pe recurentul-pârât, așa cum acestea au fost reținute în cele de mai sus și prin raportare la probatoriul administrat în cauză.

Constatând că soluția instanței de fond se află la adăpost de criticile formulate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a proceda la respingerea recursului declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât A. împotriva sentinței civile nr. 1963 din 07 iunie 2016, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 februarie 2020.