ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5561/2020

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, la data de 18.12.2018, sub nr. x/2017, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să aprecieze asupra calității de lucrător al Securității în ceea ce îl privește pe pârâtul A.. 1.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1737 din 11 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă acțiunea promovată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A. și a fost constatată calitatea de lucrător al Securității în ceea ce îl privește pe pârâtul A.. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal pârâtul A., invocând motivele de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În dezvoltarea recursului, au fost învederate, în esență, următoarele: Activitatea recurentului-pârât cu privire la dosarul numitului A. nu a fost de natură să îi îngrădească acestuia dreptul la viața privată, prevăzută de art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, ci mai degrabă o activitate în folosul sus numitului pentru că prin propunerea recurentului a fost înlăturată suspiciunea care exista asupra sa și persoana respectivă a fost scoasă din evidențele Securității. La soluționarea cauzei prima instanță nu a avut în vedere că la momentul respectiv recurentul nu avea cunoștințe, pregătire de specialitate și experiență, fiind îndrumat de șeful direct și de ceilalți colegi. În concluzie, sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursului ca nefondat, opinând că sentința pronunțată de prima instanță este legală, este motivată și aplică în mod corect art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză 2.1. Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare. Criticile formulate de recurentul-pârât subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sunt nefondate. Hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți. Motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, judecătorul fondului expunând în mod logic și gradual argumentele care au fundamentat soluția adoptată Din perspectiva acestor critici, se reține că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților, exigențe ce în cauză sunt îndeplinite de hotărârea atacată. Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este nefondat, sentința recurată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei. Analizând actele și lucrările depuse la dosarul instanței de fond, se constată că acțiunea în constatare formulată de reclamant a fost însoțită de înscrisuri în susținerea acesteia, respectiv Nota de constatare nr. x/20.06.2017, Raportul din data de 21.02.1979 prin care s-a propus interceptarea corespondenței, formularul tipizat, fiind aprobat prin semnătură de șeful Biroului 3, Notele de transcriere emise de Biroul "T" al U.S. Dâmbovița în perioada martie- aprilie 1979, documente destinate lt. A., așa cum rezultă din mențiunea și indicativul "Bir. III/A.", și arhivate în vol. 2, fila x,

Judecătorul fondului a analizat susținerile și apărările formulate pe parcursul procesului și a încuviințat probele solicitate de către părți, pe care le-a apreciat concludente pentru judecarea cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 237 alin. (2) pct. 7 din C. proc. civ., republicat, toate părțile, având deopotrivă, posibilitatea de a uza de garanțiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-și susține poziția asupra problemelor de fapt și de drept deduse judecății. În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, prima instanță, analizând documentația depusă la dosarul cauzei de către reclamant, a reținut în mod corect că, prin activitatea desfășurată, recurentul-pârât a îngrădit exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Recurentul-pârât a încercat să acrediteze ideea că dosarul respectiv era unul intitulat dosar de problemă și nu un dosar de urmărire informativă și care fusese înregistrat înainte începerii activității sale și în care a întocmit doar un raport în luna noiembrie 1978 prin care i s-a aprobat o discuție directă cu numitul A., fără să fi suprimat sau îngrădit drepturi sau libertăți fundamentale ale omului. Înalta Curte constată, că, în speță, măsurile propuse de pârât și acțiunile întreprinse pentru îndeplinirea acestora, se încadrează în categoria activităților care au avut drept urmare îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului stipulate de Constituția României de la acea dată, precum și de normele internaționale la care România era parte. Astfel, înscrisurile depuse la dosarul primei instanțe, al căror conținut este descris pe larg în considerentele sentinței recurate, demonstrează, cu prisosință, acțiunile întreprinse de către pârât, ce pot fi încadrate în prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, îngrădind dreptul la viața privată, protejat normativ și în perioada anterioară anului 1989. Instanța de primă jurisdicție nu a preluat aprecierile cuprinse în documentele fostei Securități, ci a examinat datele comunicate, pentru a putea stabili dacă acestea îndeplinesc cerințele legii. Or, aprecierile asupra activității persoanei urmărite sunt dublate și de informațiile corespunzătoare, de măsurile întreprinse și solicitate de pârât, ceea ce a determinat constatarea faptului că sunt îndeplinite cerințele impuse de textul de lege. Simpla obținere și mai ales, folosire a unor informații cu caracter personal referitoare la o persoană urmărită de Securitate pentru motive care nu aveau legătură cu apărarea intereselor naționale, ci erau legate de interesele politice ale regimului comunist, constituia o încălcare a dreptului la viață privată, prevăzut de art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și de art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice. Nu prezintă relevanță dacă informațiile obținute și prelucrate de către recurent au determinat sau nu îngreunarea situației persoanei urmărite, sau dimpotrivă, au condus la concluzia că aceasta nu avea opinii critice la adresa regimului comunist, importantă fiind, din perspectiva definiției date de legiuitor noțiunii de lucrător al Securității, imixtiunea arbitrară a autorităților, reprezentate de recurent, în viața privată a persoanei urmărite. În altă ordine de idei, pentru a fi reținută calitatea de lucrător al Securității în sensul art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, se impune ca persoana care avea calitatea de ofițer al Securității să fi desfășurat activități prin care au fost suprimate sau îngrădite drepturi și libertăți fundamentale, indiferent cum acestea au fost materializate. Se constată că legiuitorul nu face distincție între persoanele care au inițiat și supus spre aprobare anumite măsuri și persoanele care le-au aprobat, respectiv, le-au executat, singurul element determinant fiind acela ca întreaga activitate de poliție politică să vizeze încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale. Prin urmare, toate activitățile care au concurat la încălcarea/îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale sau au urmărit să o facă, indiferent dacă au fost de inițiere, propunere sau aprobare, etc., conduc la constatarea calității de lucrător în sensul prevăzut de dispozițiile legale anterior enunțate. Recurentul nu se poate apăra invocând natura activității desfășurate în baza raporturilor de serviciu, având în vedere că, în preambulul O.U.G. nr. 24/2008 s-a definit scopul reglementării ca fiind "continuarea într-un mecanism nou a procesului de devoalare a activităților exercitate de regimul comunist", care a desfășurat, în special prin intermediul Securității, "o permanentă teroare împotriva cetățenilor țării, a drepturilor și libertăților lor fundamentale". Curtea Constituțională a reținut consecvent în jurisprudența sa (spre exemplu, în Decizia nr. 267 din 24 februarie 2009), faptul că "deconspirarea Securității, prin consemnarea publică a abuzurilor/…/contribuie la o mai bună înțelegere a prezentului și la o proiectare adecvată a viitorului societății românești", și că "scopul ordonanței răspunde unor exigențe politice ale societății românești și dreptului la informație consacrat prin art. 31 din Constituția României". 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a hotărârii atacate, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâtul A., ca nefondat.