ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 18/2017

HOTĂRÂRE

17.01.2017

CAMERĂ

contencios

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 18/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 18/2017

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 30 martie 2016, sub numărul de Dosar nr. x/2/2016, revizuenta A. București a solicitat revizuirea Deciziei nr. 490 din 4 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2013, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 3570 din 16 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția de necompetență materială și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în raport de temeiul de drept invocat de revizuentă și de dispozițiile art. 510 alin. (2) C. proc. civ.

Ca urmare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 14 septembrie 2016, sub același număr.

Prin Decizia nr. 490 din 4 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins recursul formulat de recurenta-pârâtă A. București împotriva sentinței civile nr. 5078 din 06 iulie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/3/2013, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC B. SRL, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut următoarele:

Cu privire la critica recurentei privind greșita respingere de către instanța de fond a excepției prescripției, în privința termenului de contestare a Deciziei nr. 129 din 26 aprilie 2013, de soluționare a contestației administrativ fiscale, Curtea a constatat că sunt aplicabile prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004 care face trimitere art. 218 C. proc. fisc.

Curtea a constatat că, în privința analizei ce trebuie realizată asupra opozabilității dovezii de comunicare, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 44 din O.G. nr. 92/2003 (forma în vigoare la momentul comunicării), considerând că, astfel cum în mod corect a constatat Tribunalul, comunicarea actului s-a făcut prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, dovada fiind atașată la fila 154 dosar fond, din care rezultă însă că la data de 30 aprilie 2013 s-a constatat lipsa la domiciliu a destinatarului, după care la data de 07 mai 2013 a fost înmânată unei persoane, care a declarat că este „traducător", dar cu privire la are s-a făcut dovada că nu era persoana însărcinată cu privirea corespondenței.

Având în vedere că în cauză comunicarea deciziei de soluționare a contestației administrative s-a realizat prin înmânarea actului unei persoane despre care nu s-a făcut mențiune, respectiv dovadă că ar fi persoana însărcinată cu privirea corespondenței, Curtea va constata, prin raportare la art. 44 din O.G. nr. 92/2003 și art. 162 N.C.P.C., că procedura de comunicare a fost viciată, astfel că termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 nu a început să curgă.

Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că în mod legal și temeinic instanța de fond a procedat la respingerea excepției prescripției invocată de recurentă prin întâmpinare, în speță nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 N.C.P.C.

În ceea ce privește critica referitoare la soluția dată asupra excepției inadmisibilității, Curtea, prin raportare la aceleași considerente, a apreciat că intimata-reclamantă a promovat în termen acțiune în anularea deciziei de soluționare a contestației administrative, iar prin formularea cererii adiționale în acest sens, potrivit dispozițiilor art. 23 și art. 204 N.C.P.C., s-a complinit viciul învederat de recurentă cu privire la inadmisibilitatea contestării direct în instanță a actului administrativ fiscal vătămător, astfel că nici cu privire la soluția dată asupra excepției inadmisibilității nu se identifică incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 N.C.P.C.

Referitor la critica privind greșita aplicare a legii cu ocazia soluționării acțiunii in anulare și a cererii de restituire a garanției, Curtea a constatat că instanța de fond a dispus anularea actului administrativ fiscal, reprezentat de Decizia de regularizare nr. 64 din 22 februarie 2013, în principal pentru viciul nemotivării acestuia.

Din analiza actului contestat s-a observat că acesta conține o expunere a datelor contribuabilului, a cuantumului obligațiilor fiscale, iar în ceea ce privește motivul nașterii acestor obligații, se menționează că se decide încasarea garanției „întrucât nu au fost întrunite condițiile prevederilor art. 137 alin. (6) din Regulamentul de punere în aplicare Comisiei Europene nr. 543/2011 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului nr. 1234/2007".

A observat Curtea că în mod corect instanța de fond a constatat că, în realitate, deși motivarea trebuia să privească împrejurarea de fapt care a condus la aplicarea măsurii, aceasta se referă mai degrabă la temeiul de drept al aplicării măsurii, rară a indica în concret care sunt condițiile prevăzute de actul comunitar care nu au fost îndeplinite de intimata-reclamantă.

Regulamentul Comisiei Europene nr. 543/2011 prevede la art. 137 alin. (6) că „dacă, în urma unei verificări, stabilesc că nu au fost îndeplinite cerințele prevăzute de prezentul articol, autoritățile competente recuperează taxele datorate în conformitate cu articolul 220 din Regulamentul (Comitetul Executiv European) nr. 2913/92."

Curtea a mai observat că intimata pârâtă a solicitat, în interiorul termenului de 1 lună prevăzut de Regulamentul Comisiei Europene nr. 543/2011 (respectiv la data de 02 mai 2012), restituirea garanției, anexând acestei cereri documentele pe care le-a apreciat relevante pentru îndeplinirea „condițiilor satisfăcătoare".

Recurenta-pârâtă, după primirea acestor documente și fără respectarea termenului de 10 zile prevăzut de H.G.R. nr. 973/2006, a emis la 30 mai 2012 adresa din 30 mai 2012, prin care a adus la cunoștința intimatei-reclamanta că documentele solicitate „sunt insuficiente sau fotocopii". S-a arătat că „pentru a putea analiza solicitarea dumneavoastră vă rugăm să ne prezentați în termen documentele solicitate în original sau legalizate la notariat".

A considerat Curtea că, astfel cum în mod corect a constatat și Tribunalul, se observă că și cu această ocazie solicitarea recurentei a avut un conținut ambiguu, nefiind respectate prevederile art. 4 alin. (2) din H.G.R. nr. 973/2006, în sensul în care nu s-a arătat în concret ce anume documente trebuie depuse în completare.

S-a constatat de către instanța de recurs, așadar, că nici măcar cu ocazia întocmirii procesului verbal de control efectuat în condițiile art. 4 alin. (3) din H.G.R. nr. 973/2006 recurenta nu a precizat care sunt actele solicitate și lipsa căror documente a fost constatată, în concret, în urma controlului, fiind emisă Direct decizia contestată, cu motivarea în fapt preluată din procesul verbal de control.

A apreciat Curtea că, procedând în această manieră, organul vamal a încălcat prevederile art. 4 alin. (2) din H.G.R. nr. 972/2006, dar și dispozițiile art. 31 din Constituția României privind obligația de informare, importatorul neavând obligația de a se conforma unei solicitări neclare, în condițiile în care aceasta ar fi trebuit în mod obligatoriu să fie dublată de o precizare ulterioară, în raport de dispozițiile art. 43 C. proc. fisc., reținând ca Tribunalul a realizat o corectă aplicare și interpretare a prevederilor art. 43 C. proc. fisc rap. la art. 31 din Constituție, dispunând în mod legal și temeinic anularea actului administrativ prin care s-a dispus reținerea garanției în cuantum de 11.313 lei.

Curtea a reținut, de asemenea, că nici critica referitoare la greșita aplicare a legii în soluționarea cererii de restituire a garanției, nu este întemeiată.

Astfel, s-a considerat că este adevărat că cererea de restituire a garanției, depusă de intimată în interiorului termenului de 1 lună de la acordarea liberului de vamă, era însoțită doar de dovezile privind prețul mărfurilor importate și dovada achitării acestora, prin depunerea facturilor de achiziție și a ordinului de plată din 12 aprilie 2012, precum și a celorlalte documente menționate în cuprinsul cererii de la fila 26 (dosar fond), acestea nefiind suficiente pentru a dovedi realitatea prețului-declarat și condițiile de comercializare, însă, organul vamal este cel care avea obligația de a solicita completarea dosarului de către importator, prin înștiințarea acestuia cu privire la documentele lipsa, potrivit art. 4 alin. (2) din H.G.R. nr. 973/2006. în schimb, se observă că cererea de informare înaintată intimatei nu a fost în măsură să o lămurească asupra aspectelor ce se impun a fi dovedite.

Pentru aceste motive, Curtea va reține că în mod corect Tribunalul a dat eficiență documentelor prezentate direct în instanță de importator, ce fac dovada condițiilor de comercializare a produselor importate, pe teritoriul României (filele 37 -104), precum și dovada realității prețului, în interiorul termenelor prevăzute de art. 137 alin. (4) din Regulamentul nr. 543/2011.

Așadar, a apreciat Curtea că, chiar dacă dovada condițiilor de comercializare a fost făcută de intimată în afara termenului prevăzut de Regulament, acest aspect nu este imputabil importatorului, prin raportare la cele reținute anterior cu privire la nerespectarea de către organul vamal a obligației de informare cu privire la documentele ce trebuie depuse.

Cererea de revizuire a Deciziei nr. 490 din 4 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, formulată de A. București s-a întemeiat pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din N.C.P.C. potrivit cărora "exista hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

În motivarea cererii, s-a arătat că, în fapt, SC B. SRL a făcut obiectul unor verificări din partea organelor vamale, fiind emise pe numele acesteia mai multe Decizii pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 60 din 22 februarie 2013, nr. 61 din 22 februarie 2013, nr. 62 din 22 februarie 2013, nr. 63 din 22 februarie 2013, nr. 64 din 22 februarie 2013, nr. 65 din 22 februarie 2013, nr. 66 din 22 februarie 2013.

Contestațiile formulate de societate in procedura prealabila administrativa împotriva acestor decizii pentru regularizarea situației au fost soluționate de către C. - D. prin Decizia nr. 129 din 26 aprilie 2013, ce a fost comunicata societății la data de 07 mai 2013.

S-a mai învederat că, prin acțiunile introduse pe rolul Tribunalului București la data de 19 decembrie 2013 sub nr. x/3/2013, nr. x/3/2013, nr. x/3/2013 de dosar, reclamanta a solicitat anularea Deciziile de Regularizarea Situației nr. 61, nr. 63, nr. 64 din 22 februarie 2013, iar prin cereri precizatoare depuse ulterior a solicitat si anularea Deciziei C. nr. 129 din 26 aprilie 2013 emisa in procedura prealabila de soluționare a contestațiilor formulate de societate împotriva acestor acte.

Având în vedere ca toate aceste cereri precizatoare au fost formulate cu mult după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de legea contenciosului administrativ, instituția pârâtă a invocat in toate aceste dosare excepția prescripției dreptului material la acțiune, soluțiile pronunțate de instanța fiind diferite si contradictorii, respectiv: în Dosarele nr. x/3/2013 și nr. x/3/2013, instanța de fond a admis excepția invocata și a respins cererile formulate de SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 129 din 26 aprilie 2013 ca fiind prescrise - hotărârile au rămas definitive prin respingerea la data de 10 noiembrie 2015, respectiv 14 decembrie 2015, a recursurilor formulate de SC B. SRL; în Dosarul nr. x/3/2013, prin sentința civilă nr. 5078 din 06 iulie 2015, instanța de fond a respins excepția invocata si a dispus anularea in parte a Deciziei nr. 129 din 26 aprilie 2013 - hotărârea a rămas definitiva prin Decizia civilă nr. 490 din 04 februarie 2016, prin care Curtea de Apel București a respins recursul formulat de A. București.

În raport de situația de fapt prezentata, s-a solicitat de către revizuentă a se constata ca, in ceea ce privește Decizia nr. 129 din 26 aprilie 2013, este vorba despre hotărâri judecătorești definitive si contradictorii, imposibil de pus simultan in aplicare, motiv pentru care a înțeles să solicite revizuirea Deciziei civile nr. 490 din 04 februarie 2016 pronunțata de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/3/2013.

S-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din N.C.P.C., având în vedere că in toate aceste dosare părți sunt C., A. București și SC B. SRL, obiectul cauzelor îl reprezintă contestație act administrativ fiscal, iar cauza este anularea Decizie C. nr. 129 din 26 aprilie 2013; în Dosarul nr. x/3/2013 in care a fost pronunțată cea de-a doua hotărâre nu a fost invocata excepția autorității de lucru judecat a primei hotărâri.

În cauză intimata SC B. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă.

În esență, s-a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că în cauză nu este vorba despre același dosar soluționat de două ori, ci de dosare diferite soluționate o singură dată.

În raport cu condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea invoca motivul de revizuire referitor la hotărâri potrivnice, s-a considerat de către intimată că trebuie să existe contrarietate între dispozitivele celor două hotărâri, iar nu între considerentele acestora; hotărârile să fost pronunțate în aceeași pricină, ceea ce nu este cazul în speța de față; hotărârile să se fi pronunțat în dosare diferite, în speță fiind într-adevăr vorba despre dosare diferite, care au însă și obiecte diferite, nefiind astfel îndeplinită condiția; să se fi cerut anularea celei de-a doua hotărâri, care să se fi pronunțat cu autoritate de lucru judecat, ori în cauza de față s-a solicitat anularea Deciziei nr. 490 din 04 februarie 2016.

Revizuentul a susținut că Decizia nr. 490 din 4 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2013 este in contradicție cu Decizia civilă nr. 5390 din 10 noiembrie 2015 pronunțata de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ si fiscal, în Dosarul nr. x/3/2013, prin care a fost respins recursul formulat de SC B. SRL si a fost menținută sentința civila nr. 4369 din 09 iunie 2015 prin care a fost admisa excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește Decizia de soluționare a contestației nr. 129 din 26 aprilie 2013 emisa de C. - D. iar cererea formulata a fost respinsa ca prescrisa și cu Decizia civilă nr. 6107 din 14 decembrie 2015 pronunțata de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/3/2013, prin care a fost respins recursul formulat de SC B. SRL si a fost menținută sentința civilă nr. 4370 din 09 iunie 2015 prin care a fost admisa excepția prescripției dreptului material la acțiune in ceea ce privește Decizia de soluționare a contestației nr. 129 din 26 aprilie 2013 emisa de C.-D. iar cererea formulata a fost respinsa ca prescrisa.

Analizând cererea de revizuire întocmită pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Curtea apreciază pentru următoarele motive că această cerere de revizuire deși admisibilă în raport de dispozițiilor art. 509 alin. (1) C. proc. civ. este nefondată, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în sensul că, în opinia Curții ultima hotărâre pronunțată respectiv Decizia civilă nr. 490 din 4 februarie 2016 nu încalcă autoritatea de lucru judecat primelor hotărâri pronunțate în Dosarele nr. x/3/2013 și nr. x/3/2013.

Conform art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. revizuirea poate fi cerută dacă „există” hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Conform art. 431 C. proc. civ. (1); Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori, în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect”.

Analizând prezenta cerere de revizuire, Curtea o apreciază ca nefondată pe motiv că a doua cauză soluționată prin Decizia civilă nr. 490 din 04 februarie 2016 nu încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziilor rămase definitive anterior în Dosarele nr. x/3/2013 și nr. x/3/2013 deoarece obiectul în cele trei cauzei este diferit.

În concret în cele trei dosare obiectul a fost diferit existând 3 decizii de regularizare privind obligații suplimentare diferite asupra cărora instanțele s-au pronunțat diferit. Obiectul acelor dosare l-a reprezentat în concret decizii diferite de regularizare, iar soluționarea contestațiilor printr-o decizie unică - Decizia nr. 129 din 26 aprilie 2013 nu atrage o identitate de obiect și o încălcare a autorității de lucru judecat.

Astfel, Decizia nr. 490 din 4 februarie 2016 a cărei revizuire se solicită a avut ca obiect litigios Decizia de regularizare nr. 64/2013 iar prin sentința civilă nr. 5078 din 6 iulie 2015 a Tribunalului București a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta-intimată și anulată această Decizie de regularizare nr. 64/2013 și anulată în parte Decizia de soluționare a contestației nr. 129 din 26 aprilie 2013. această soluție care a rămas definitivă prin respingerea recursului în baza Deciziei nr. 490 din 4 februarie 2016 nu încalcă autoritatea de lucru judecat a primelor hotărâri prin care acțiunile au fost respinse ca prescrise.

Acțiunile anterioare, apreciate definitiv ca prescrise ca atare prin sentința civilă nr. 4368 din 9 iunie 2015 și prin sentința civilă nr. 2366 din 1 aprilie 2015 nu reprezintă în cauză autoritate de lucru judecat în sensul dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., iar ultima Decizie nr. 490 din 4 februarie 2016 nu încalcă autoritatea de lucru judecat deoarece toate dosarele au avut un obiect diferit, respectiv decizii de regularizare a situației vamale diferite contestate distinct, dar soluționate prin aceeași Decizie a C. nr. 129 din 26 aprilie 2013.

Astfel, în dosarul care formează obiectul prezentei cereri de revizuire, Decizia de regularizare a fost nr. 64 din 22 februarie 2013, iar în celelalte dosare soluționate anterior deciziile de regularizare au privit sume diferite fiind deciziile nr. 63 și respectiv 61, obiectul fiind diferit în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia care formează obiectul prezentei cereri de revizuire s-a respins recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 5078 din 6 iulie 2015 care a avut ca obiect diferit de cele anterioare, respectiv Decizia nr. 64/2013 și Decizia nr. 129/2013 care a fost anulată în parte numai în ceea ce privește Decizia de regularizare nr. 64/2013, neputându-se reține că această soluție definitivă încalcă autoritatea de lucru judecat a primelor acțiuni soluționate pe excepția prescripției sau că această hotărâre - Decizia nr. 490/2016 respectiv sentința civilă nr. 5078 din 6 iulie 2015 nu pot fi puse în executare de revizuenta-pârâtă în cadrul procesul comun și în baza obligației executării unei hotărâri definitive.

Față de cele expuse mai sus, Curtea față de dispozițiile art. 513 C. proc. civ., pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va respinge ca nefondată cererea de revizuire formulată revizuenta A. București împotriva Deciziei nr. 490 din 4 februarie 2016.