ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 497/2017

Decizia nr. 497/2017

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 29 noiembrie 2016 și precizată ulterior contestatorul A. a formulat contestație în anulare, solicitând anularea nr. 2102 din data de 1 noiembrie 2016 și nr. 961 din data de 26 februarie 2013, pronunțate de Înalta Curte de Justiție, secția I civilă, precum și împotriva Deciziei nr. 129/A din data de 24 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În motivarea acesteia, contestatorul a arătat următoarele:

Decizia de casare nr. 961/26 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, Decizia nr. 2101 din 01 noiembrie 2016 a aceleiași instanțe, precum și Decizia nr. 129/A din 24 februarie 2016 a Curții de Apel București au fost rezultatul mai multor greșeli materiale evidente și omiterii cercetării majorității motivelor de recurs.

Astfel, hotărârile contestate au fost date cu neobservarea elementelor definitorii ale titlului executoriu, respectiv a faptelor și împrejurărilor ce se bucură de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, conferit de sentința civilă nr. 329/PI/21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș, pronunțată în Dosar nr. x/C/1996, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 562 din 12 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiției, precum și cu neobservarea elementelor și conținutului cererii de chemare în judecată, ce au avut ca efect respingerea nelegală a recursului recurentului, prin greșeli evidente cu recunoașterea încălcării puterii de lucru judecat, contrar art. 1201 C. civ., coroborat cu art. 166 C. proc. civ., art. 6 din parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție.

În esență, se arată că, prin Decizia nr. 2102/2016, contestată, s-a stabilit irevocabil că s-a încălcat puterea de lucru judecat în cercetarea faptelor și împrejurărilor generate de avizele de modificare din 1993, consemnându-se că realizarea tehnică ce îi aparține contestatorului - capota spate Dacia berlină cu eleron incorporat, nu a fost modificată prin avizul de modificare din 1993.

În aceste condiții prin care se constată că realizarea tehnică nu a fost modificată, instanța de recurs, printr-o evidentă greșeală materială, încalcă puterea de lucru judecat cu privire la economia/autoturism de 41 dolari SUA și la modalitatea de calcul a despăgubirilor și acordarea acestora în integralitatea lor, rămase cu putere de lucru judecat, sub imperiul efectului pozitiv al lucrului judecat, conferit de titlul executoriu, sentința civilă nr. 1329/1998 a Tribunalului Timiș.

Efectul greșelii materiale al neobservării elementelor titlului executoriu anterior menționat mai sus și al conținutului cererii de chemare în judecată, prin încălcarea puterii de lucru judecat, statuându-se greșit asupra obiectului și cauzei juridicii a acțiunii din prezentul litigiu, este respingerea în mod nelegal a recursului declarat de contestator.

Printr-o altă greșeală materială instanțele de apel și recurs au stabilit arbitrar cuantumul despăgubirilor, pe baza unei expertize false, realizată pe două documente care consemnează date nereale, contradictorii, care a ajuns la concluzii opuse.

Legat de prețul eleronului, înlăturat de noua soluție tehnică(care a constat în eliminarea lui), este nelegală hotărârea instanței de recurs privind inaplicabilitatea art. 1203 C. civ. pe considerentul fals că este vorba de o critică de interpretare a probelor administrate în cauză, iar nu de greșita interpretare a acestei prevederi legale.

O altă greșeală materială privește aplicarea eronată a prevederilor art. 274 alin. (1) și art. 276 C. proc. civ., în condițiile în care pârâtele-intimate sunt cele căzute în pretenții și doar ele au fost obligate la plată, nu și recurentul-reclamant, nu se impunea nicio compensare a cheltuielilor de judecată. Chiar dacă a fost redus (nelegal și netemeinic) cuantumul despăgubirilor, cheltuielile au rămas aceleași, fiind provocate de părțile potrivnice.

Modul de soluționare a recursului privind cererea având ca obiect daune moratorii, atât prin Decizia civilă nr. 961 din 26 februarie 2013 dar și prin Decizia nr. 2102 din 21 februarie 2016, este rezultatul unei greșeli materiale, întrucât instanțele de recurs nu au observat cererea de chemare în judecată formulată de către recurentul-reclamant prin care acesta a solicitat ca instanța să se pronunțe asupra obligației de plată de către pârâtă a despăgubirilor cuvenite, daune compensatorii și daune moratorii sub forma dobânzii legale, pentru folosirea fără drept a realizării tehnice, temeiul juridic fiind art. 72 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, art. 1075 și art. 1084 C. civ.

Fără a observa conținutul integral al cererii de chemare în judecată formulată în prezentul litigiu, la fel ca și în cauza anterioară, s-a constat eronat că această cerere nu a fost precizată cu ocazia judecății în fond. Ca rezultat al unei greșeli materiale, s-a reținut că daunele moratorii, deși ar putea deriva din raporturile juridice principale, nu au format obiectul judecății.

Prin urmare, instanțele de recurs nu s-au pronunțat asupra acestei cereri și nici asupra motivului de recurs ce a vizat acest aspect.

În ceea ce privește nepronunțarea instanței de recurs asupra motivelor de recurs, temei prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., se arată, în esență, următoarele:

Instanța de recurs nu a analizat obiectul și cauza juridică a cererii de chemare în judecată și nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. (instanța de rejudecare a acordat ceea ce nu s-a cerut).

În raport de motivarea hotărârii instanței de apel și motivarea instanței de recurs, a fost analizat numai obiectul acțiunii și a fost calificat greșit.

Prin urmare, cum contestatorul a învestit instanța cu o cerere în despăgubiri, ca efect al utilizării realizării tehnice și refuzului de a încheia contractul, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 72 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 raportat la art. 1075 C. civ., art. 1084 și 1088 C. civ., iar instanța s-a pronunțat, în realitate, pe un alt temei juridic, deci pe o acțiune civilă, având o altă acțiune juridică, acordând contestatorul ui drepturi bănești în proporție de 50% și nu despăgubiri, este cert că s-a pronunțat asupra unei cereri cu care reclamantul nu a învestit instanțele și în afara cadrului procesual.

Cu motivarea că „modul de determinare a despăgubirilor ține de probarea situație de fapt pretinse, iar nu de obiectul cererii de chemare în judecată", fără a se analiza temeiul juridic al cererii de chemare în judecată,

deci cauza juridică, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

În ce privește neanalizarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., analiza distinctă a acestui motiv ar fi avut drept consecință admiterea recursului, întrucât motivarea contradictorie a hotărârii pronunțate în apel a avut la bază calificarea greșită a obiectului acțiunii, nerespectarea cadrului procesual, adică limitele în care a fost învestită, respectiv temeiul juridic al acțiunii, dar și dispozițiile deciziei de casare, conform art. 315 C. proc. civ.

Cu toate acestea, dacă a avut în vedere prevederile art. 315, în ce privește îndrumarea deciziei de casare, în sensul recunoașterii calității de autor a realizării tehnice și a criteriilor de determinare a despăgubirilor, instanța de recurs a preluat și interpretat greșit statuările deciziei de casare anterioare, ce se referă Ia elementele principale care au fost clarificate cu autoritate de lucru judecat în primul ciclul procesual, referitoare la calitatea de autor a realizării tehnice, lipsa oricărei modificări a realizării tehnice prin avizul care să conducă la stabilirea altei baze de calcul a despăgubirilor, inclusiv eficiența economică de 41 dolari pe autoturism, stabilindu-se că aceasta reprezintă eficiența economică.

Critici le recurenții lui-reclamant care au vizat motivarea contradictorie bazată pe calificarea greșită a obiectului și cauzei juridice a acțiunii nu s-au referit la greșita interpretarea a dispozitivului de drept material ci strict la încălcarea dispozițiilor de drept procedural, fapt care atrage nulitatea hotărârii.

În privința motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs nu l-a analizat.

Referitor la neanalizarea criticilor din recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., contrar art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - principiul echității procedurii - instanța de recurs nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs prin care contestatorul a arătat că prin decizia dată în apel instanța de rejudecare a încălcat principiul puterii de lucru judecat, reglementat de dispozițiile art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.

Soluționând aparent recursul ce a vizat încălcarea art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., întrucât nu a constatat încălcarea prevederilor art. 1201 C. civ. de către instanța de apel asupra problemelor de fond esențiale ale cauzei cu privire la determinarea eficienței economice statuate cu putere de lucru judecat în prima cauză, prin hotărârea dată în recurs au fost încălcate și dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, despăgubirile aferente dreptului de proprietate industrială, ce i se cuveneau contestatorului în calitate de autor al realizării tehnice, au fost cenzurate.

Deși instanța de recurs a reținut că motivul de recurs referitor la aplicarea dispozițiilor art.  1201 C. civ. este fondat, nu a dat eficiență juridică concret acestui text de lege, întrucât a omis să analizeze toate argumentele prezentate de către contestator cu privire la incidența autorității de lucru judecat asupra tuturor elementelor care au stabilit criteriile de determinare a despăgubirilor, situație care ar fi condus la admiterea recursului contestatorului.

Deși instanța de recurs a constatat că modul de calcul abordat de instanța de apel în rejudecare, constând în diferența dintre costurile de producție necesare în aplicarea soluției inițiale aparținând contestatorului și costurile de producție a capotei spate, produsă prin soluția modificată de intimată, nu respectă indicațiile obligatorii, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ale deciziei de casare, s-a reținut că această constatare nu poate duce la modificarea deciziei, întrucât s-ar produce o situație mai grea reclamantului în propriul recurs cu încălcarea art. 296 C. proc. civ., motiv pentru care consideră că nu s-a pronunțat pe acest motiv de recurs, prezentând sumar numai o modalitate de calcul pe care recurentul nu a susținut-o în apel sau recurs.

De asemenea, instanța de recurs nu a analizat în detaliu motivul de recurs în raport cu Decizia de casare nr. 961 din 26 februarie 2013 și expertizele efectuate în cauză referitoare la calificarea dată avizului de lucru, în sensul că nu reprezintă modificarea realizării tehnice.

Instanța de recurs nu a analizat concret nici motivul de recurs referitor la aplicarea dispozițiilor art. 72 alin. (3) (art. 67 în vechea numerotare) din Legea nr. 64/1991 vizând determinarea cuantumului despăgubirilor în raport de aceste temei juridic al cererii de chemare în judecată și nu a avut în vedere criteriile privind stabilirea eficienței economice, respectiv economia realizată ca urmare a renunțării la aplicarea eleronului amovibil în valoare de 41 dolari SUA, la care s-a raportat inițial, în analiza dispozițiilor art. 1201 C. civ.

Intimata SC B. SA a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității contestației privind Decizia nr. 129 din 24 februarie 2016 a Curții de Apel București, excepția tardivității față de contestația vizând Decizia nr. 961 din 26 februarie 2013 și respingerea ca nefondată a contestației referitoare la Decizia nr. 2102/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De asemenea, a depus întâmpinare și intimata C. prin care solicitat a respingerea contestației ca inadmisibilă.

La termenul din 17 martie 2017 contestatorul și-a precizat contestația în anulare în sensul că aceasta este declarată împotriva Deciziei nr. 961/2013 și a Deciziei nr. 2102/2016, ambele ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, instanța luând act de această precizare.

Analizând contestația în anulare, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește excepția tardivității contestației în anulare formulate împotriva Deciziei nr. 961 din 26 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006, Înalta Curte o va admite pentru următoarele considerente:

Termenul de formulare a contestației în anulare urmează a fi verificat în cauză în raport de dispozițiile art. 319 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „Contestația se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până Ia împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau c) împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă".

Prin Decizia civilă nr. 961 din 26 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, împotriva căreia s-a formulat prezenta contestație în anulare, au fost admise recursurile declarate de reclamantul A., de pârâta SC B. SA și de intervenienta C. împotriva Deciziei nr. 269/A din dala de 25 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. A fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Ca atare, decizia atacată, astfel cum a fost redată anterior, reprezintă o hotărâre irevocabilă care nu se aduce la îndeplinire pe cale de executare silită, deoarece nu cuprinde vreo dispoziție de stabilire a unei obligații, în sarcina vreuneia dintre părți, susceptibilă de executare silită, în sensul art. 371 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia „Pot fi executate silit obligațiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinței acestuia, desființarea unei construcții, plantații ori altei lucrări sau în luarea unei alte măsuri admise de lege".

Prin

urmare

, sunt incidente prevederile art. 319 alin. (2) teza ultimă, iar prezenta contestație în anulare trebuia introdusă în termen de 15 zile de la data la care contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

În cauză, decizia atacată a fost pronunțată la data de 26 februarie 2013, astfel încât contestația în anulare putea fi exercitată cel mai târziu până la data de 26 februarie 2014. Or, contestatorul a promovat această cale extraordinară de atac împotriva deciziei contestate la data de 7 decembrie 2016 (așa cum rezultă din data înregistrării cererii de precizare a contestației în anulare de la fila 8 dosar).

În conformitate cu art. 266 alin. (3) C. proc. civ., comunicarea hotărârii către părți se realizează doar în cazul în care acest act de procedură este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului. Așadar, obligația comunicării din oficiu, în condițiile art. 86 din cod, nu există în privința hotărârilor pronunțate în recurs, cum este cazul deciziei atacate în cauză pe calea contestației în anulare.

Data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre reprezintă un moment subiectiv și poate fi luată în considerare la calcularea termenului de

formulare a căii de atac, în măsura în care rezultă cu certitudine din dovezile administrate.

În toate cazurile, însă indiferent dacă poate fi sau nu dovedit momentul luării efective la cunoștință a hotărârii, contestația în anulare trebuie formulată înainte de trecerea unui an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, respectiv de la data pronunțării hotărârii de recurs. Chiar dacă partea interesată a luat cunoștință cu mai puțin de 15 zile înainte de împlinirea termenului de un an, va putea formula contestația doar în intervalul de timp rămas.

Termenul obiectiv de un an este unul imperativ, înlăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul de procedură al declarării căii de atac, iar exercitarea contestației în anulare cu depășirea acestui termen se sancționează cu decăderea, în aplicarea art. 103 C. proc. civ., contestația în anulare fiind tardiv formulată.

Pretinsele erori săvârșite și necercetarea motivelor în soluționarea deciziei contestate nu au legătură cu termenul de exercitare a căii de atac, fiind invocate, de altfel, chiar ca temei al contestației în anulare speciale, prevăzute de art. 318 C. proc. civ. Instanța astfel învestită le-ar fi putut analiza doar dacă ar fi fost respectat termenul de declarare a căii de atac și doar în contextul admisibilității contestației, în sensul dacă reprezintă sau nu „greșeli materiale" în termenii art. 318, care ar fi condus la anularea deciziei și rejudecarea recursului, sau erori de judecată.

De altfel, chiar în cazul existenței unei împrejurări mai presus de voința părții, actul de procedură ce nu a putut fi efectuat în termenul legal trebuie îndeplinit în termen de 15 zile de la data încetării împiedicării.

Or, prezenta contestație în anulare a fost formulată abia la data de 7 decembrie 2016.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte admițând excepția tardivității invocată din oficiu, va respinge ca tardivă contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 961 din 26 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006.

Cu privire la contestația în anulare formulată împotriva Deciziei nr. 2102 din 1 noiembrie 2016, Înalta Curte reține următoarele:

Referitor la excepția inadmisibilității contestației în anulare susținută de intimata C., Înalta Curte reține că instanța învestită cu soluționarea unei contestații în anulare nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 317 și 318 C. proc. civ., fără a putea verifica alte aspecte decât cele prevăzute de aceste texte de lege.

Întrucât, în cauza de față, contestatorul A. și-a întemeiat cererea pe două motive prevăzute de lege în cadrul regimului juridic al acestei căi extraordinare de atac, respectiv art. 318 teza I și a II-a C. proc. civ., și le-a motivat în acest sens, aceasta îndeplinește, conform celor expuse anterior, condițiile de admisibilitate, motiv pentru care argumentele susținute de intimată prin întâmpinarea depusă la dosar sunt apreciate de Înalta Curte ca nefondate.

Analizând pe fond contestația în anulare formulată, în raport de temeiul de drept invocat

- art. 318 alin. (1) teza I și a II-a C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată pentru următoarele argumente:

Cu privire la motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ.:

Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi respingerea unui recurs ca tardiv în raport de data înregistrării la instanță, deși din plicul atașat la dosar rezultă că recursul a fost depus recomandat la oficiul poștal înăuntrul termenului de recurs; anularea recursului ca netimbrat, cu toate că la dosar se găsea chitanța de plată a taxei judiciare de timbru; pronunțarea asupra legalității unei alte hotărâri judecătorești decât cea recurată, etc.

Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială" nu poate fi interpretată extensiv, nici pe calea interpretării gramaticale și nici pe calea interpretării istorico - teleologice, așa cum a susținut contestatorul.

În speță, așa cum se poate observa din conținutul contestației în anulare cu privire Ia acest motiv de contestație, se pune în discuție modul de interpretare a prevederilor art. 1201 C. civ. și art. 315 C. proc. civ., în raport de sentința civilă nr. 329/1998 a Tribunalului Timiș și a celor statuate prin decizia de casare pronunțată în cauză, precum și modul de calcul a cuantumului despăgubirilor acordate în raport de probele administrate și nereținerii capătului de cerere privind acordarea daunelor moratorii. De asemenea, contestatorul reclamă aplicarea eronată a prevederilor art. 274 alin. (1) și art. 276 C. proc. civ., ca fiind rezultatul unei greșeli materiale. susținând că, în mod nelegal, a fost operată compensarea cheltuielilor de judecată.

Susținând că instanța de recurs a dezlegat greșit aceste aspecte, contestatorul invocă practic o greșeală de judecată; o asemenea greșeală nu se încadrează însă în ipotezele pentru care legea permite remedierea lor pe calea contestației în anulare și care au în vedere exclusiv erorile ce țin de judecata formală și nu de fond a recursului.

Aprecierile făcute de instanța de recurs asupra interpretării unor dispoziții legale și a probelor administrate în cauză nu intră în categoria „greșelilor materiale", astfel definite de textul legal incident în materia contestației în anulare specială.

Folosind sintagma „greșeli materiale", textul vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unei dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, acestea din urmă putând fi invocate numai prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, se reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental". De asemenea, permanent se subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Ca atare, nefiind în discuție confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale, determinante în pronunțarea soluției, această susținere a contestatorului nu se circumscrie noțiunii de greșeală materială, în sensul art. 3 18 teza I C. proc. civ.

Referitor la ultimul motiv de contestație în anulare invocat, în conformitate cu art. 318 teza a Ii-a C. proc. civ., care reglementează motivele contestației în anulare speciale, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație, când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În raport de aceste temei juridic, contestatorul a susținut că instanța de recurs nu a analizat motivele de reformare, în special cel prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dar nici cele invocate în temeiul art. 304 pct. 6, 7, 9 C. proc. civ., reluând, totodată, criticile formulate în recurs.

Doctrina juridică dezvoltată în interpretarea dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ. a stabilit ca esența acestui motiv al contestației în anulare specială constă în aceea ca instanța sa nu fi făcut nicio discuție

referitoare Ia motivele de recurs invocate, să fi omis cercetarea acestora, iar omisiunea să se fi produs din eroare.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța a răspuns motivelor de recurs cu care a fost învestită.

Astfel, referitor la motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., contestatorul, prin motivele de recurs a arătat că: „instanța de apel a interpretat greșit indicațiile date de instanța de casare și a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății. Potrivit hotărârii de casare, calitatea de autor al realizării tehnice a reclamantului-recurent precum și modul de stabilire a bazei de calcul se impun cu putere de lucru judecat între părți. Dar, instanța de apel a contestat calitatea de autor unic a lui A. și a adus corecturi subiective creației tehnice respective. în al doilea rând, stabilind arbitrar cuantumul despăgubirilor, instanța de apel a schimbat natura actului juridic dedus judecății referitor la repararea pagubei în conformitate cu principiile răspunderii civile delictuale".

Cu privire Ia acest motiv de recurs, se reține că ipoteza omisiunii cercetării unui motiv de recurs nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de modificare și casare, întrucât instanța este îndreptățită să le grupeze și să răspundă motivului de recurs printr-un considerent comun.

Prin urmare, chiar dacă în motivarea deciziei de recurs nu au fost menționate și analizate distinct toate argumentele de nelegalitate a deciziei din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., decizia respectivă nu este susceptibilă de a fi retractată în temeiul art. 318 teza finală C. proc. civ.

În acest sens, instanța de recurs a arătat că, „în ceea ce privește modul de calcul al despăgubirilor, prin decizia de casare s-a reținut că „instanța a dezlegat prin încheierea din 14 decembrie 2010, în majoritate, divergența referitoare la modalitatea de calcul a despăgubirilor, reținând că nu are autoritate de lucru judecat sub acest aspect sentința pronunțată în litigiul anterior. (...) Prin modul de dispunere instanța a încălcat dispozițiile procedurale susmenționate dar și dispozițiile deciziei anterioare care se impun cu putere de lucru judecat între părți (…)". Calitatea de autor al realizării tehnice în discuție a reclamantului recurent, procentul în care se stabilesc drepturile acestuia, precum și modul de stabilire a bazei de calcul se impun cu putere de lucru judecat între părți, elementul de diferențiere pentru perioada dedusă judecății fiind cel referitor la întinderea bazei de calcul, respectiv a eficienței economice-între elementele care nu se mai discută incluzându-se deci și modul de calcul al eficienței economice, respectiv criteriile avute în vedere în stabilirea acesteia (...) Dreptul reclamantului a fost stabilit la un procent lunar de 50% din valoarea eficienței economice, iar acest element nu este unul stabil, putând diferi în funcție de anumite circumstanțe particulare, care o determină-pe de o parte, factorul valoric care intervine în perioada

dedusă judecății, în raport de documente aferente acestei perioade stabilindu-se drepturile cuvenite recurentului reclamant, iar pe de altă parte eventuale intervenții asupra realizării tehnice.

Astfel, conform deciziei de casare, în stabilirea bazei de calcul a despăgubirilor trebuia să se aibă în vedere modalitatea de calcul a eficienței economice (criteriile avute în vedere în stabilirea acesteia) abordată în litigiul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 329/1998 a Tribunalului Timiș, adică, pentru cazul în care nu s-au realizat intervenții asupra realizării tehnice, 50% din valoarea eleronului înmulțită cu numărul de mașini produse, variabilele ambelor elemente fiind date de perioada pentru care se solicită despăgubiri".

În consecință, instanța de recurs a răspuns, prin argumente comune, și motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., chiar dacă nu a făcut o distincție expresă în acest sens.

În ce privește criticile din cadrul motivelor de recurs referitoare la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin care se criticau aprecierile instanței de apel legate de avizul din 1997, instanța de recurs le-a verificat din perspectiva respectării art. 315 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Faptul că, în susținerea criticilor, recurentul-reclamant a formulat mai multe argumente, iar instanța de recurs, în mod legal, a grupat aceste argumente și a răspuns prin considerente comune, nu înseamnă că instanța de recurs nu a cercetat deloc motivele de recurs sau că nu a analizat, în parte, fiecare argument invocat de contestator, așa cum susține aceasta, întrucât obligația instanței era de a răspunde tuturor motivelor de recurs formulate, iar nu de a examina, în parte, fiecare argument folosit de recurent.

Prin urmare, faptul că instanța de recurs a constatat fondate motivele de recurs referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., și a reținut că această constatare nu poate duce la modificarea deciziei întrucât s-ar produce o situație mai grea reclamantului în propriul recurs, cu încălcarea art. 296 C. proc. civ., însă nu a analizat toate argumentele prezentate de către recurent cu privire la incidența autorității de lucru judecat asupra tuturor elementelor care au stabilit criteriile de determinare a despăgubirii, situație care ar fi condus, în opinia contestatorului, la admiterea recursului, nu poate conduce la concluzia că instanța de recurs nu a examinat acest motiv de recurs.

Înalta Curte apreciază că simpla nemulțumire a părții reclamante care a pierdut recursul, atât cu privire la soluția pronunțată, cât și cu privire la modalitatea de argumentare a acestei soluții de către instanța de recurs, nu poate determina o rejudecare a pricinii.

De asemenea, instanța de recurs a analizat, în mod detaliat, celelalte motiv de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., răspunzând, pe larg, fiecărui argument invocat de către recurent.

Astfel, instanța de recurs a reținut că este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanța de apel

pronunțându-se în limitele cererii de chemare în judecată al cărui obiect a fost acordarea de despăgubiri pentru utilizarea realizării tehnice a reclamantului, aferente perioadei 1 ianuarie 1998-24 iulie 2004. Modul de determinare a cuantumului despăgubirilor ține de probarea situației de fapt pretinse, iar nu de obiectul cererii de chemare în judecată.

S-a reținut, de asemenea, că sunt nefondate criticile referitoare la neacordarea dobânzii legale (actualizări) la suma reprezentând despăgubiri, invocate în cadrul motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere că prin decizia de casare pronunțată în cauză în ciclul procesual anterior s-a considerat că, în mod legal, nu a fost admisă această cerere, formulată tardiv, iar aceste dispoziții sunt obligatorii în rejudecare, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Același temei de drept a fost reținut de instanța de recurs și pentru aplicarea procentului de 50% din valoarea eficienței economice, indiferent de încheierea sau nu a contractului prin care trebuia să se determine cu beneficiarul realizării tehnice drepturile bănești, statuare cu privire la care, de asemenea, prin decizia de casare s-a considerat că motivele de recurs ale reclamantului sunt nefondate. De asemenea, s-a reținut că prin decizia de casare s-a considerat a fi nejustificată raportarea, pentru calculul despăgubirilor aferente perioadei în cauză, la valoarea eficienței economice de 41 euro per autoturism stabilită în litigiul anterior, astfel că solicitarea reclamantului în acest sens nu respectă prevederile art. 315 afin. (1) C. proc. civ.

În privința motivelor de recurs de netemeinicie prin care s-a solicitat reinterpretarea coroborată și reaprecierea probelor administrate în cauză, inclusiv cele prin care se contestă valoarea eleronului din perioada care face obiectul litigiului, instanța de recurs a apreciat ca nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd expres că în recurs nu pot fi invocate decât motive de nelegalitate.

Contestatorul critică toate aceste rețineri ale instanței de recurs nu prin raportare la faptul că motivele sale de recurs nu au fost analizate, ci prin faptul că aceste argumente ale instanței de recurs sunt greșite și nu au condus la admiterea recursului.

Prin urmare, împrejurările reclamate de contestator nu se circumscriu, motivelor expres și limitativ prevăzute de lege pentru contestația în anulare, ci reprezintă, de fapt, adevărate motive de recurs.

În consecință, ele nu pot fi valorificate într-o contestație în anulare, deoarece contestația în anulare nu deschide calea recursului la recurs, ci tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităților formale, expres și limitativ prevăzute de lege, săvârșite de instanță cu ocazia judecății, iar nu pentru că judecata pe fond nu a fost bine făcută.

Ca atare, nu se poate imputa instanței de recurs omisiunea de cercetare a motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ., ceea ce face inoperant, în speță, motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerile orale de la termenul din 17 martie 2017 în sensul că decizia contestată a fost pronunțată de doi membri ai completului de recurs aflați în stare de incompatibilitate, se constată că acestea au fost formulate mult peste termenul legal, nefiind cuprinse în cadrul motivelor dezvoltate în scris, nefiind, astfel, analizate.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de contestație în anulare reglementate de art. 318 teza I și a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 2102 din 01 noiembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006**.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardivă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 961 din 26 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006.

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 2102 din 01 noiembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006**.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 martie 2017.