ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 365/2017

Decizia nr. 365/2017

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 9 martie 2012, sub nr. x/3/2012, reclamanta SC A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL și sectorul 5, prin primar, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 2.010.249,9429 lei, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin contractul de tranzacție încheiat între reclamantă și SC B. SRL, la data de 9 februarie 2004 aceasta din urmă a recunoscut creanța pe care o avea față de SC A. SRL. De asemenea, prin același contract, SC B. SRL a cesionat către reclamantă creanța față de beneficiarul - C., plătitor Primăria sectorului 5 București în cuantum de 26.840.963.489 lei.

Reclamanta a învederat faptul că, în contextul declanșării executării silite împotriva Primăriei sectorului 5 București pentru recuperarea debitului, a aflat din Dosarul nr. x/302/2008 al Judecătoriei sectorului 5 în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 7854 din 28 octombrie 2008 că SC B. SRL a încasat întreaga creanță de la debitorul cedat Primăria sectorului 5 București. Prin urmare, pârâta SC B. SRL are în continuare obligația de a achita creanța către reclamantă.

Pe de altă parte, reclamanta a susținut că și pârâtul sectorul 5, prin primar, avea obligația de a achita creanța către aceasta întrucât contractul de cesiune de creanță i-a fost notificat la data de 1 martie 2004. După ce a fost notificat însă, acesta a virat către SC B. SRL suma de 16.840.963.500 lei.

S-a menționat, totodată, că pârâtul sectorul 5, prin primar, a încunoștințat reclamanta prin adresă că nu pot efectua plata creanței, întrucât nu există proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

În drept, s-a făcut trimitere atât la prevederile art. 968 C. civ., cât și la dispozițiile O.U.G. nr. 119/2007.

Prin întâmpinarea depusa la dosar la data de 19 noiembrie 2012, pârâtul sectorul 5, prin primar, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sectorului 5 București, și pe cale de consecință respingerea cererii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

În apărare, pârâta a arătat că din înscrisurile depuse la dosar nu reiese că pârâtul sectorul 5 ar avea un contract comercial încheiat cu reclamanta sau cu cedentul SC B. SRL, în nume propriu sau prin mandatar. Astfel, prin raportare la dispozițiile art. 973 C. civ. (art. 1280 din N.C.C.) numai părțile semnatare sunt ținute să execute contractul în limita obiectului său, acesta neputând naște obligații împotriva terților, dacă prin lege nu se prevede altfel, potrivit principiului relativității efectelor contractelor.

Pe fond, pârâtul a menționat că suma înscrisă în factura din 2 februarie 2004, ce face obiectul cesiunii de creanță, a fost achitată în contul SC B. SRL, în întregime, de către C., prin OP din 16 februarie 2004 (pentru 10.000.000.000 lei) și OP din 4 martie 2004 (pentru suma de 17.000.000.000 lei). De asemenea, s-a arătat că C. a achitat factura, în întregime, înainte ca instanța să ia act de contractul de tranzacție ce prevedea cesiunea de creanță a sumei facturate și în contextul în care C. nu fusese notificat înainte de plată. S-a învederat și faptul că reclamanta a mai formulat o cerere întemeiată și pe dispozițiile O.U.G. nr. 119/2007 privind ordonanța de plată, cerere ce a fost respinsă de Tribunalul București ca neîntemeiată.

În drept au fost invocate de către pârât prevederile art. 115 din V.C.P.C., art. 973 și art. 1395 C. civ.

Reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare prin care a menționat că referirea din cuprinsul acțiunii la dispozițiile O.U.G. nr. 119/2007 a fost făcută din eroare.

La data de 29 ianuarie 2013, pârâta SC B. SRL a formulat la rândul său întâmpinare, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat, excepția prescripției dreptului material la acțiune, și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei. De asemenea, pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

La data de 4 februarie 2013, reclamanta a formulat o nouă cerere precizatoare prin care a arătat că acțiunea dedusă judecății este o acțiune în răspundere civilă contractuală, întemeiată pe dispozițiile art. 969 C. civ.

Reclamanta a menționat că în ceea ce o privește pe pârâta SC B. SRL, răspunderea se referă la nerespectarea contractului de tranzacție încheiat între reclamantă și pârâtă la data de 9 aprilie 2004, iar cu privire la pârâtul sectorul 5, prin primar, răspunderea acestuia vizează nerespectarea contractului de cesiune de creanță încheiat între reclamantă și SC B. SRL și care a devenit opozabil sectorului 5, prin primar, din data de 1 martie 2004, dată la care a fost notificat în temeiul dispozițiilor art. 1393 C. civ.

Reclamanta a depus la dosar și un răspuns la întâmpinarea formulată de pârâta SC B. SRL, solicitând respingerea excepțiilor invocate de această pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 2539 din 28 martie 2013 a Tribunalului București a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL și sectorul 5 prin primar, ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta SC A. SRL, acesta fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub același nr. unic x/3/2012.

Prin Decizia civilă nr. 413 din 5 noiembrie 2013 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanta SC A. SRL, împotriva sentinței civile nr. 2539 din 28 martie 2013, pronunțată de secția a VI-a civilă, a Tribunalului București în Dosarul nr. x/3/2012, în contradictoriu cu intimatele-pârâte SC B. SRL și sectorul 5 prin primar, a anulat în parte sentința atacată în sensul că a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune față de pârâta SC B. SRL ca nefondată și, în consecință, a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe cât privește acțiunea formulată împotriva pârâtei SC B. SRL; au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței atacate cu privire la respingerea acțiunii formulată împotriva pârâtei sector 5 prin primar ca prescrisă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SRL, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/3/2012.

Prin Decizia nr. 2336 din 19 iunie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a respins excepția nulității cererii de recurs și a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 413 din 5 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 10 octombrie 2014 sub nr. x/3/2012.

La data de 4 noiembrie 2014 pârâta SC B. SRL a depus note scrise prin care a reiterat excepția puterii lucrului judecat, în raport de existența sentinței comerciale nr. 12703 din 19 noiembrie 2004 - Dosar nr. x/2003 și excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce o privește.

Totodată a formulat și cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate că, în speță, contractul de tranzacție încheiat la data de 9 februarie 2004 între SC A. SRL și SC B. SRL, în care se consemnează cesiunea de creanță vizând pe cedentul SC B. SRL și debitorul cedat C., plătitor Primăria sectorului 5, este simulat. Pe fond, a solicitat respingerea ca netemeinică a acțiunii.

În susținerea cererii reconvenționale a fost atașat și un înscris intitulat „Agrement” din data de 10 februarie 2004, încheiat între SC B. SRL și SC A. SRL.

La data de 25 noiembrie 2014, reclamanta SC A. SRL a formulat întâmpinare la cererea reconvențională, prin care a invocat excepția tardivității formulării cererii reconvenționale.

Prin încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 13 ianuarie 2015, a fost respinsă cererea de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru formulată de pârâtă.

La data de 3 februarie 2015, pârâta SC B. SRL a formulat cerere de renunțare la judecata cererii reconvenționale (fila 30 vol. II).

La termenul de judecată din data de 10 februarie 2015, instanța a admis excepția de netimbrare a cererii reconvenționale, apreciind că analiza legalei învestiri a instanței primează față de cererea de renunțare la judecata acestei cereri.

Prin sentința civilă nr.

1183 din 10 martie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013

a fost respinsă excepția puterii de lucru judecat invocată de pârâtă, ca neîntemeiată. A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtă, ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, ca nefondată. A fost anulată ca netimbrată cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC B. SRL.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Cu privire la excepția puterii de lucru judecat invocată de pârâtă, s-a constatat că pârâta a înțeles să se raporteze în apărarea sa la sentința civilă anterioară, nr. 12703/2004, pronunțată în Dosarul nr. x/2003 de către Tribunalul București.

S-a susținut astfel că prin hotărârea menționată mai sus a fost tranșată definitiv pretenția reclamantei de obligare a pârâtei la plata acelorași sume pe care pârâta le solicită în cauza de față.

Or, puterea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente - obiect, părți, cauză - și corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să împiedice formularea unei noi cereri de chemare în judecată având același obiect, cauză și părți.

În prezenta cauză însă, pârâta a solicitat a fi avut în vedere că operează puterea lucrului judecat față de cele statuate în litigiul anterior.

Astfel, prin sentința civilă nr. 12703/2004, pronunțată în Dosarul nr. x/2003 de către Tribunalul București (filele 11-12 vol. I), având ca obiect „acțiune în anulare”, s-a luat act de înțelegerea părților din cuprinsul înscrisului intitulat „contract de tranzacție”, încheiat la data de 9 februarie 2004, între SC B. SRL și SC A. SRL.

S-a constatat că în motivarea acțiunii deduse judecății în cadrul procedurii speciale reglementate de O.G. nr. 5/2001, se făcea trimitere la faptul că prin sentința civilă nr. 9709 din 19 august 2003 a fost admisă somația de plată formulată de creditoarea SC A. SRL, fiind emisă somația pentru suma de 6.783.821.830 lei, reprezentând contravaloare marfă, precum și suma de 5.922.276.458 lei, cu titlu de penalități de întârziere, calculate până la data de 19 august 2003.

De asemenea, în cuprinsul dispozitivului sentinței civile nr. 12703/2004, pronunțată în Dosarul nr. x/2003 de către Tribunalul București, se face mențiune despre faptul că:

„2.4. Părțile iau act de datoria debitorului față de creditor, astfel cum aceasta a fost consacrată în sentința nr. 9709 din 19 august 2003 mai sus rubricate și precizările cu privire la penalizările ulterioare și dobânda de referință.”

„2.5. În vederea rezolvării și lichidării pretențiilor creditorului, părțile convin ca debitorul - să cesioneze drepturile sale menționate în situația de plată nr. 1 - în valoare totală de 26.840.963.489 lei – ce a fost facturată cu factura din data de 2 februarie 2004 beneficiarul - C., plătitor Primăria sectorului 5 București, prin Trezoreria sectorului 5.”

„2.7. Ambele părți declară în mod expres că, prin prezentul contract, au lichidat irevocabil orice pretenții izvorâte din acțiunea civilă mai sus rubricată, acest litigiu fiind definitiv și irevocabil stins.”

Or, prin cererea dedusă judecății în prezentul dosar, se invocă pretenții în cuantum de 2.010.249,9429 lei, iar în motivarea acțiunii se face trimitere la împrejurarea conform căreia a început executarea silită împotriva Primăriei sectorului 5 București pentru recuperarea prejudiciului și că, în cadrul Dosarului nr. x/302/2008 al Judecătoriei sectorului 5 București, s-a constatat că SC B. SRL a încasat întreaga creanță pe care o avea de la Primăria sectorului 5 București. Prin urmare, invocă reclamanta faptul că pârâta SC B. SRL are în continuare obligația de a achita creanța către ea, atâta vreme cât a încasat toată suma de la Primăria sectorului 5 București.

Analizând așadar conținutul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, prin raportare la mențiunile hotărârilor în raport de care s-a formulat excepția puterii de lucru judecat, Tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, apreciind că nu sunt întrunite condițiile triplei identități.

Deși a existat fie și o identitate parțială de părți (față de forma inițială a cererii), instanța a reținut însă faptul că nu sunt îndeplinite condițiile identității de obiect și de cauză.

În realitate, în prezentul dosar se invocă răspunderea contractuală cu trimitere expresă la contractul de cesiune de creanță cuprins în contractul de tranzacție încheiat la data de 9 februarie 2004. În plus, s-a constatat că cererea de chemare în judecată a fost concepută ca o acțiune în răspundere în solidar a celor două pârâte chemate inițial în judecată.

În consecință, tribunalul a apreciat excepția autorității de lucru judecat ca fiind neîntemeiată și a respins-o în consecință.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale a pârâtei SC B. SRL, excepție de ordine publică, de fond, dirimantă și absolută, Tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Reclamantul fiind cel care pornește acțiunea trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și pe cea pasivă, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa.

Coroborând dispozițiile contractului de tranzacție încheiat la data de 9 februarie 2004, ale contractului de execuție lucrări din 29 august 2003, cu mențiunile sentinței civile nr. 12703/2004, pronunțată în Dosarul nr. x/2003 de către Tribunalul București și înscrisurile referitoare la plățile efectuate (filele 24-36 vol. I), instanța a reținut că pârâta SC B. SRL justifică în cauza de față calitatea procesuală pasivă în raport de acțiunea introductivă și înscrisurile depuse la dosar.

Cu privire la cererea reconvențională, tribunalul a constatat faptul că, la termenul de judecată din data de 10 februarie 2015, a fost admisă excepția netimbrării acestei cereri, reținând că nu s-a atașat dovada achitării taxei judiciare de timbru, măsură comunicată în prealabil părții.

Deși a fost admisă cererea de reexaminare formulată de pârâtă la data de 18 decembrie 2014, stabilindu-se faptul că pârâta datorează o taxă în cuantum de 24.951,96 lei, pârâta nu a înțeles să se conformeze dispozițiilor instanței.

Instanța a făcut aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, și anume anularea cererii, întrucât „Neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii”.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut următoarele:

În primul rând, a constatat faptul că prin Decizia civilă nr. 413 din 5 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanta SC A. SRL, împotriva sentinței civile nr. 2539 din 28 martie 2013, pronunțată de secția a VI-a civilă, a Tribunalului București în Dosarul nr. x/3/2012, în contradictoriu cu intimatele-pârâte SC B. SRL și sectorul 5 prin primar, a anulat în parte sentința atacată în sensul că a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune față de pârâta SC B. SRL ca nefondată și, în consecință, a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe cât privește acțiunea formulată împotriva pârâtei SC B. SRL; au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței atacate cu privire la respingerea acțiunii formulată împotriva pârâtei sector 5, prin primar, ca prescrisă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SRL, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/3/2012.

Prin Decizia nr. 2336 din 19 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție secția a II-a civilă, a respins excepția nulității cererii de recurs și a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 413 din 5 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin urmare, reținând faptul că aspectele deja tranșate în căile de atac, sub aspectul excepției prescripției dreptului la acțiune, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, tribunalul a constatat că este învestit să soluționeze cererea de chemare în judecată doar în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL.

În fapt, între cele două părți s-a încheiat un contract de tranzacție la data de 9 februarie 2004 (filele 8-9 vol. I) în cuprinsul căruia se făcea trimitere la faptul că prin sentința civilă nr. 9709 din 19 august 2003 a fost admisă somația de plată formulată de creditoarea SC A. SRL, fiind emisă somația pentru suma de 6.783.821.830 lei, reprezentând contravaloare marfă, precum și suma de 5.922.276.458 lei, cu titlu de penalități de întârziere, calculate până la data de 19 august 2003.

De asemenea, se arătă în cuprinsul aceleiași convenții că, la suma capital din sentința sus-menționată, se adaugă penalizările în continuare din data de 23 aprilie 2003 la zi (2 februarie 2004), adică pentru 277 zile ceea ce însumează 5.637355.940 lei și dobânda de referință pe aceeași sumă de 6.783.821.830 lei ce pentru același interval de timp, noiembrie 2002 - februarie 2004, reprezintă 1.759045.001 lei.

În cuprinsul dispozitivului sentinței civile nr. 12703/2004, pronunțate în Dosarul nr. x/2003 de către Tribunalul București, se face mențiune despre faptul că:

„2.4 Părțile iau act de datoria debitorului față de creditor, astfel cum aceasta a fost consacrată în sentința nr. 9709 din 19 august 2003 mai sus rubricate și precizările cu privire la penalizările ulterioare și dobânda de referință.”

„2.5 În vederea rezolvării și lichidării pretențiilor creditorului, părțile convin ca debitorul - să cesioneze drepturile sale menționate în situația de plată nr. 1 - în valoare totală de 26.840.963.489 lei - ce a fost facturată cu factura din data de 2 februarie 2004 beneficiarul - C., plătitor Primăria sectorului 5 București, prin Trezoreria sectorului 5.”

„2.7 Ambele părți declară în mod expres că, prin prezentul contract, au lichidat irevocabil orice pretenții izvorâte din acțiunea civilă mai sus rubricată, acest litigiu fiind definitiv și irevocabil stins.”

Pe de altă parte, pârâta a depus la dosar un alt înscris, din data de 10 februarie 2004, intitulat „Agrement” (fila 135 vol. I), ce atestă voința părților în sensul ca întreaga sumă cesionată de 26.840.963.489 lei, să se distribuie astfel: 6.000.000.000 lei pentru reclamanta SC A. SRL, iar 20.840.963.489 lei pentru pârâta SC B. SRL, fiecare parte urmând a suporta cheltuielile de executare pentru suma cuvenită în proporția stabilită de 12%. Această cheltuială urma a se vira în totalitate către SC D. SA.

Părțile au convenit că din suma cesionată să se rețină datoria față de SC A. SRL la valoarea facturilor adică, 6.783821830 lei, fără penalizări de întârziere sau dobândă de referință.

De asemenea, s-a stabilit de către cele două părți ca suma rămasă din întreaga cesiune după ce s-a făcut deducția de mai sus să se folosească ca și un avans gen acreditiv pentru procurare de materiale de construcții. S-a menționat că parte din această sumă se poate transfera și sub formă de numerar după și conform unei prealabile înțelegeri a părților semnatare.

Instanța a reținut că, deși părțile au înțeles să prezinte instanței contractul de tranzacție din data de 9 februarie 2004, și această înțelegere a fost consfințită prin sentința civilă nr. 12703 din 19 noiembrie 2004 ca atare, părțile au încheiat în fapt, chiar a doua zi semnării tranzacției, mai precis la data de 10 februarie 2004, o altă înțelegere cu termeni diferiți.

În pofida faptului că, în cauza de față, pârâta a înțeles să formuleze apărări sub aspectul caracterului simulat al contractului de tranzacție, invocând că, în realitate, „Agrement-ul” a fost actul care a exprimat voința reală a părților, față de sancțiunea anulării ca netimbrată a cererii reconvenționale, tribunalul a apreciat că nu este legal sesizat pentru a se pronunța cu privire la această chestiune.

Cu toate acestea, a reținut relația de conivență a celor două părți în a ascunde primei instanțe, sesizate cu contractul de tranzacție, întregul context al raporturilor contractuale dintre părți și modalitatea de repartizare a sumelor la care se făcea trimitere în cadrul contractului de cesiune, deși actul intitulat „Agrement” a fost semnat anterior pronunțării sentinței civile nr. 12703 din 19 noiembrie 2004.

Sub acest aspect, nu a fost primită susținerea reclamantei conform căreia acest document intitulat „Agrement” nu are nicio înrâurire asupra litigiului de față, astfel cum se arată prin concluziile scrise aflate la fila 43 vol. II din dosar.

De altfel, chiar pârâta a invocat în prezenta cauză faptul că „temporal, actul secret a fost contemporan cu actul public, iar ca negotium, actul „Agrement”, fiind datat 10 februarie 2004, a fost anterior datei legalizării Tranzacției de care instanța a luat act la data de 19 noiembrie 2004, data pronunțării sentinței civile nr. 12703/2004” (fila 10 vol. 2).

Tribunalul a reținut faptul că sentința civilă prin care s-au consfințit cele menționate de părți în cuprinsul contractului de tranzacție din data de 9 februarie 2004, și chiar această convenție din urmă nu au fost desființate în vreunul din modurile permise de lege.

De asemenea, instanța nu a fost sesizată nici cu vreun petit care să vizeze rezoluțiunea contractului de tranzacție, motiv pentru care instanța a dat eficiență principiului disponibilității și s-a pronunțat în limitele învestirii sale.

Prin urmare, fie și în ipoteza în care s-ar statua că pârâta nu și-a respectat obligațiile ce decurgeau din semnarea acestei tranzacții, în lipsa altor elemente/dispoziții, nu se poate concluziona în sensul că părțile sunt repuse în situația anterioară și prin urmare, reclamanta ar fi îndreptățită să solicite creanța recunoscută de pârâtă prin contractul semnat la data de 9 februarie 2004.

Tribunalul a reținut și că între cele două părți a operat deja o înțelegere, consfințită de instanță prin sentința civilă nr. 12703 din 19 noiembrie 2004, fiind urmată și de altele, astfel cum a rezultat din probele administrate în cauză, ce dau însă naștere altor raporturi juridice, ce pun la dispoziția părților alte mijloace procesuale pentru realizarea drepturilor acestora.

Astfel, așa cum au reținut și instanțele de control judiciar, modul specific în care cele două părți au înțeles să stingă litigiul referitor la suma pretinsă, în cuantum de 20.102.498.229 lei vechi, a fost prin cesionarea creanței totale de 26.840.963498 lei vechi, creanță ce rezulta din factura din 2 februarie 2004, beneficiar - C., iar plătitor fiind Primăria sector 5 București.

Reținând și apărările formulate de către pârâtă sub aspectul unei eventuale simulări a contractului de tranzacție, tribunalul a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada pretențiilor sale, în actualul cadru procesual nefiind lămurite toate aspectele raporturilor contractuale desfășurate între părți.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC A. SRL, înregistrat la data de 23 septembrie 2015, sub nr. x/2/2015 pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin Decizia nr. 2147 din 16 decembrie 2015, apelul declarat de reclamantă a fost respins, ca nefondat, reținându-se, în esență, următoarele:

Prin cererea precizatoare depusă de reclamanta SC A. SRL în cursul judecării cauzei în fața instanței de fond, cerere aflată la fila 109 vol. I - aceasta a solicitat să se ia act că acțiunea este o acțiune în răspundere contractuală întemeiată pe dispozițiile art. 969 C. civ.

În cererea precizatoare a arătat că în ceea ce o privește pe pârâta SC B. SRL, răspunderea contractuală se referă la nerespectarea contractului de tranzacție încheiat între apelanta reclamantă și intimata-pârâtă la 9 februarie 2014.

În motivele de apel, a susținut, că instanța de fond nu a analizat dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, respectiv culpa intimatei-pârâte SC B. SRL, care nu a respectat tranzacția și care a încasat o sumă de bani care nu i se mai cuvenea.

Din cuprinsul contractului de tranzacție din 9 februarie 2004, încheiat între SC B. SRL în calitate de debitor și SC A. SRL în calitate de creditor (contract ce constituie dispozitivul sentinței nr. 12703 din 19 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă) rezultă următoarele:

„În vederea rezolvării și lichidării pretențiilor creditorului, părțile convin ca debitorul - să cesioneze drepturile sale menționate în situația de plată nr. 1 - în valoare totală de 26.840.96,3.489 lei - ce a fost facturată cu factura din data de 2 februarie 2004 beneficiarului - C., plătitor Primăria sectorului 5 București, prin Trezoreria sectorului 5.

Din sumele încasate cesionarul va regulariza situația cu debitorul, reținând sumele pentru el datorate și va remite în maximum 60 de zile de la încasarea sumei restul din valoarea cedată.

Ambele părți declară în mod expres că, prin prezentul contract, au lichidat, irevocabil orice pretenții izvorâte din acțiunea civilă mai sus rubricată, acest litigiu fiind definitiv și irevocabil stins.

Clauze finale

Cedentul garantează existența creanței cedate în condițiile art. 1391 C. civ.

Cesionarul va notifica în termen de 5 zile calendaristice de la semnarea prezentului contract cesiunea, terțului plătitor conform art. 1393 C. civ.

Prezentul contract, împreună cu anexele sale, care fac parte integrantă din cuprinsul său, reprezintă voința părților și înlătură orice act sau înțelegere verbală dintre acestea, act sau înțelegere anterioară realizării lui sau face inoperant un astfel de act ulterior încheierii prezentului.”

La data de 1 martie 2004, s-a înregistrat la Primăria sector 5 București adresa emisă de SC A. SRL, adresă prin care notifică, în temeiul art. 1393 C. civ., încheierea contractului de cesiune de creanță prin care cedenta SC B. SRL, a cesionat către SC A. SRL, creanțele pe care le avea asupra Primăriei sector 5 București în cuantum de 26.840.963,489 lei.

Conform contractului de tranzacție încheiat între SC A. SRL și SC B. SRL, cuprins în dispozitivul sentinței civile din 19 noiembrie 2004 au fost lichidate irevocabil orice pretenții.

Motivul invocat de apelanta-reclamantă în susținerea acțiunii în răspundere civilă contractuală, în sensul că reaua-credință a intimatei-pârâte (SC B. SRL) se datorează faptului că anterior solicitării de a se lua act de tranzacție în instanță (la data de 19 noiembrie 2004) încasase deja creanța, nu poate atrage aplicarea dispozițiilor privind răspunderea contractuală atât timp cât nu s-a formulat o acțiune prin care să se desființeze contractul de tranzacție, respectiv o acțiune în constatarea nulității pentru unul din motivele expres prevăzute de lege (eroare cu privire la obiect, dolul sau frauda la lege).

Ca urmare, în mod corect a reținut instanța de fond, modul specific prin care cele două părți au înțeles să stingă litigiul referitor la suma pretinsă, respectiv prin cesionarea creanței, după cum în mod corect invocă intimata-pârâtă prin întâmpinarea depusă în apel, faptul că în acest cadru procesual nu poate intra în discuție contractul semnat la data de 9 februarie 2004, atât timp cât acesta nu a fost desființat.

În acest context sunt aplicabile dispozițiile art. 969 C. civ., potrivit cu care, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Mai mult având în vedere regula interpretării contractului prevăzută de art. 977 C. civ. potrivit cu care „interpretarea contractelor se face după voința comună a părților”, reținând motivul invocat de apelanta-reclamantă în susținerea apelului, în sensul că instanța de fond avea obligația de a lămuri cauza sub toate aspectele dacă avea o îndoială asupra valabilității acestui contract, Curtea a reținut, în contextul în care cererea reconvențională a fost anulată ca netimbrată, că revenea părții interesate (respectiv apelantei-reclamante) sarcina de a dovedi că voința reală era alta, respectiv că acest contract a fost unul simulat.

Din cele 3 (trei) înscrisuri pe care instanța de apel le-a reținut ca fiind utile, pertinente și concludente în soluționarea cauzei, respectiv, contractul de tranzacție din 9 februarie 2014, adresa din 1 martie 2004 emisă către Primăria sector 5 București și sentința civilă nr. 12703/191/2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, rezultă că intimata-pârâtă din acest litigiu, SC B. SRL în calitate de debitoare și cedentă a cedat, către apelanta-reclamantă SC A. SRL, în calitate de creditoare și cesionară, creanțele pe care le avea asupra Primăriei sector 5 București, precizându-se că în acest mod „au lichidat irevocabil orice pretenții”.

De asemenea, Curtea a avut în vedere că părțile au precizat că acest contract de tranzacție din 09 februarie 2004 „reprezintă voința părților și înlătură orice act sau înțelegere anterioară (...) sau face inoperant (…) orice act ulterior încheierii prezentului contract”.

În acest context, nu mai are relevanță, în cauză, în acest cadru procesual, poziția fostei pârâte din acțiunea inițială, respectiv Primăria sector 5 București prin primar, atât timp cât pretențiile față de aceasta au fost tranșate irevocabil, în sensul respingerii acțiunii ca prescrisă, conform Deciziei nr. 413 din 5 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 295 și art. 296 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, Curtea a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamanta

SC A. SRL, înregistrat la data de 19 februarie 2016, sub nr. x/2/2015 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, arătându-se, în esență, următoarele:

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor criticilor formulate prin intermediul căii de atac de către reclamantă.

Astfel, instanța de fond și-a fundamentat soluția inclusiv pe conținutul înscrisului intitulat „agrement” din 10 februarie 2004, precum și pe existența unei pretinse conivențe frauduloase între părți, aspecte învederate pe calea apelului și neanalizate de instanța de control judiciar.

O altă critică vizează greșita interpretate a actului juridic dedus judecății, respectiv a contractului de tranzacție, schimbarea naturii și înțelesului neîndoielnic al acestuia.

Astfel, greșit s-a reținut că, atâta vreme cât contractul de tranzacție nu a fost desființat, prezenta acțiune nu este întemeiată. Or, în speță s-a formulat o acțiune în răspundere contractuală, condiția premisă a unei atare acțiuni fiind preexistența unei convenții valabil încheiate, preexistența unei obligații asumate și neexecutate, în mod culpabil de o parte contractantă. Or, contractul de tranzacție cuprindea o cesiune de creanță și ceea ce trebuia analizat era împrejurarea dacă pârâta și-a îndeplinit obligația de a achita prețul, în condițiile stipulate.

Instanța de apel s-a limitat la a constata că intimata a făcut o plată scriptică, în condițiile în care a încasat suma ce se cuvenea recurentei de la debitorul cedat. Astfel, la data la care a solicitat instanței să ia act de tranzacție (19 noiembrie 2004), intimata încasase deja datoria (la datele de 16 februarie 2004 și, respectiv 4 martie 2004).

Așa fiind, instanța de apel nu a interpretat conținutul convenției în acord cu dispozițiile art. 970 alin. (2) și art. 981 C. civ. și nici potrivit prevederilor art. 982 C. civ. Totodată, a ignorat îndrumările date prin Decizia nr. 2336 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și faptul că sentința nr. 12703 din 19 noiembrie 2004 a Tribunalului București și-a pierdut forța executorie.

Este adevărat că părțile, la semnarea tranzacției, au stabilit că nu mai au nici o pretenție reciprocă, dar este evident că această împrejurare era condiționată de plata efectivă a prețului. Declarația de stingere a pretențiilor se referea la acel dosar, iar nu la contractul de cesiune de creanță cuprins în tranzacție.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 6, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă SC B. SRL a solicitat respingerea recursului, ca nefondat susținând, în esență, că este vorba de critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate ale deciziei pronunțate în apel. A reiterat apărările formulate în fazele procesuale anterioare.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În primul rând, constată că, prin cererea de recurs, s-au invocat doar formal prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. din 1865 (aplicabil, în cauză, în raport de prevederile art. 3 din Legea nr. 76/2012). Acest motiv de recurs vizează situațiile de plus petita și ultra petita, fiind expresia principiului disponibilității și a obligației instanței de a se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății. Or, din nici una din criticile formulate de recurentă nu rezultă că instanțele de fond ar fi acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

Cât privește criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8, constată că nici acestea nu pot fi primite. Acest motiv de modificare privește situația în care, deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar, fiind „vădit neîndoielnic”, instanța îi schimbă „natura” sau „înțelesul”. Însă, atunci când din probele administrate ar rezulta un dubiu asupra naturii juridice sau a conținutului actului juridic, interpretarea dată de instanța de apel constituie o chestiune de fapt, care nu poate fi criticată în recurs.

În primul rând, recurenta nu arată, în motivarea căii de atac, în ce constă schimbarea naturii contractului de tranzacție. Din această perspectivă, în mod corect a reținut instanța de apel că părțile, prin contractul de tranzacție în discuție, au înțeles să stingă un litigiu, ce făcea obiectul Dosarului nr. x/2003 al Tribunalului București, în care se dedusese judecății acțiunea în anulare formulată împotriva unei somații de plată.

Prin convenția în discuție, pârâta din prezenta cauză a recunoscut existența unei datorii către reclamantă (constatată prin somația de plată), iar părțile au convenit modalitatea de stingere a acesteia (prin cedarea unei creanțe deținute de către SC B. SRL împotriva debitorului cedat C. București).

Cât privește modalitatea în care instanța de apel a interpretat „conținutul” acestui act juridic, respectiv drepturile și obligațiile părților născute din convenție, se susține, fără temei, că acesta ar cuprinde clauze clare și precise și că, prin urmare, nu era necesară o operațiune de interpretare. În realitate, nu numai caracterul echivoc al convenției, includerea de clauze îndoielnice, au făcut necesară operațiunea de interpretare, ci și conduita părților, ulterioară perfectării contractului, dar anterioară datei la care au solicitat instanței să pună capăt procesului au determinat instanțele de fond să verifice și să stabilească adevăratele raporturi juridice dintre părți, pe baza unui probatoriu care nu s-a limitat doar la contractul de tranzacție.

Însă, cu privire la aceste aspecte, vom reveni atunci când vom analiza criticile încadrate de recurentă în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 970, art. 981 și art. 982 C. civ., atunci când, interpretând conținutul obligațiilor asumate de părți prin convenție, a statuat că nu poate fi antrenată răspunderea contractuală a intimatei pârâte, pentru pretinsa neexecutare culpabilă a obligațiilor asumate.

Este adevărat că, prin tranzacția încheiată de părți la data de 9 februarie 2004, a luat naștere un nou raport juridic între părțile litigiului anterior, în sensul că a intervenit o cesiune de creanță între cedenta SC B. SRL și cesionara SC A. SRL, vizând pe debitorul cedat C. Corespunde realității împrejurarea că cedentul răspunde de existența valabilă a creanței, la data perfectării cesiunii, însă, în speță, este neîndoielnic că, la data de 9 februarie 2004, cedentul deținea în patrimoniu acea creanță. Ceea ce impută recurenta cocontractantului său este faptul că, în intervalul cuprins între data perfectării tranzacției și data la care instanța a luat act de această înțelegere, debitorul cedat plătise deja cedentului, liberarea sa fiind valabilă. De altfel, deși cesionarul își asumase obligația de a notifica debitorului cedat cesiunea, o atare notificare nu a fost niciodată valabil realizată. Concret, deși SC B. SRL deținea o creanță împotriva Liceului „Ion Barbu”, reclamanta a notificat cesiunea Primăriei Sectorului 5 București, entitate străină de raportul juridic, câtă vreme nu figura, în calitate de beneficiar, nici în contractul de achiziție publică și nici în factura care constata creanța transmisă (titlul ce ar fi trebuit remis). Ceea ce au constatat instanțele de fond, pe baza analizei probatoriului administrat și statuând asupra unei situații de fapt ce nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, este împrejurarea că, de la data perfectării cesiunii de creanță, 9 februarie 2004, și până la data stingerii litigiului anterior, prin tranzacție, între părți au intervenit înțelegeri ce au modificat conținutul convențiilor anterioare și că, practic, au înțeles să stingă datoria pe care SC B. SRL o avea către SC A. SRL în alte modalități. Ceea ce au apreciat ca având relevanță în cauză este faptul că reclamanta, la data la care a pus capăt procesului anterior, prin tranzacție, a recunoscut că toate pretențiile sale față de pârâtă au fost satisfăcute, în modalitățile agreate de părți și, ca atare, că nu mai este titulara unei acțiuni în răspundere contractuală împotriva pârâtei.

Altfel spus, instanța de apel nu a negat împrejurarea că, după încetarea unui proces prin tranzacție, partea nu ar avea la îndemână o acțiune în răspundere contractuală, în măsura în care acestea și-au asumat executarea de obligații ulterior pronunțării hotărârii. Ceea ce a constatat instanța de prim control judiciar este doar faptul că, între data încheierii convenției prin care părțile au stabilit modalitatea de stingere a litigiului, 9 februarie 2014, și data la care aceasta a fost constatată prin hotărâre judecătorească, obligațiile asumate de părți fuseseră deja executate. Stabilind o atare situație de fapt, instanțele de fond nu au încălcat vreo chestiune de drept dezlegată de Înalta Curte în fazele procesuale anterioare și nici nu au ignorat că hotărârea ce a pus capăt litigiului anterior nu mai poate fi pusă în executare (chestiune, de altfel, străină de considerentele hotărârii atacate).

Deși este de prisos a mai analiza acest aspect, constată că în căile de atac anterioare s-a pus în discuție împrejurarea că pârâta SC B. SRL, în perioada 23 martie 2006 - 10 iunie 2010, s-a aflat în procedura insolvenței, făcând obiectul unei reorganizări pe bază de plan, perioadă în care s-a constatat că a fost suspendat termenul de prescripție al dreptului material la acțiune al reclamantei. Reclamanta-recurentă însă, promovând acțiunea de față împotriva unei societăți ce a făcut obiectul unei atare proceduri, ignoră faptul că, de la data confirmării planului de reorganizare (14 septembrie 2006 - fila 138 dosar fond), pârâta a fost descărcată de orice obligații ar fi avut anterior acestei date (art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006).

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Techirghiol împotriva Deciziei civile nr. 2147 din 16 decembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 2 martie 2017.