ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2336/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2336/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

sector 2 București la data de 11 noiembrie 2009, reclamanta SC N.R.E. SRL a solicitat,

în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâtul P.V.: evacuarea

pârâtului de pe terenul proprietatea societății reclamante, obligarea pârâtului

la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului în suprafața de aprox. 1.450

mp., obligarea pârâtului la plata de daune cominatorii în cuantum de 100 RON pentru

fiecare zi de întârziere în caz de neexecutare, calculate de la data pronunțării

hotărârii, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta

a arătat că este proprietara terenului situat în București, str. H., în suprafață

de 9.946 mp (lotul 9), având număr cadastral XX, înscris în CF nr. AA a Municipiului

București sector 2, în baza încheierii din 03 iunie 2009 emisă de O.C.P.I. București

sector 2.

Lotul 9, identificat mai

sus și ocupat abuziv de pârât, a rezultat în urma dezmembrării terenului aflat în

proprietatea sa în suprafața de 140.862,83 m.p. în temeiul actului de dezmembrare

autentificat din 20 mai 2009 de B.N.P. Asociați C., S. și Asociații.

Anterior dezmembrării

terenul a fost dobândit de societate prin cumpărare, suprafața de 119.755,99 m.p.

în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat din 31 ianuarie 2006 de B.N.P.

A.A.J., București, iar suprafața de 21.106,84 m.p. prin contractul de vânzare cumpărare

autentificat din 31 octombrie 2007 B.N.P. Asociați C. și S., suprafețe ce ulterior

au fost alipite în baza actului de alipire autentificat din 13 noiembrie 2008 la

același birou notarial.

În luna februarie 2008,

urmare a verificărilor efectuate pe teren s-a constatat de către împuterniciții

societății că o suprafața de aproximativ 1450 mp din terenul aflat în proprietatea

sa este ocupat, existând o împrejmuire provizorie. În vederea lămuririi situației

terenului, a transmis pârâtului, prin executor judecătoresc, mai multe somații,

solicitându-i dezafectarea împrejmuirii, demersuri ce au rămas fără rezultat.

Întrucât societatea reclamantă

intenționează edificarea pe întregul teren a unui ansamblu de locuințe conform P.U.Z.

aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 220/2008 și aviz de urbanism nr. 14/1/5/2007, beneficiind

în acest sens și de autorizația de construire din 26 iunie 2009 emisă de Primăria

sector 2 și întrucât pârâtul încalcă dreptul său de proprietate prin lipsirea de

unul din atributele principale, respectiv, dreptul de a folosi bunul conform interesului

său, se impune admiterea acțiunii.

Prin întâmpinarea și cererea

reconvențională întemeiată pe dispozițiile art. 1846, 1847, 1860, 1837, 645, 1890,

1860, 1890 C. civ. formulate la data de 28 ianuarie 2010, pârâtul P.V. a arătat

că reclamanta nu arată de pe care teren se solicită evacuarea, având în vedere că

aceasta deține teren doar în str. H. și nu pe Intrarea P. sector 2, unde are el

terenul.

Pârâtul a invocat excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei calității sale

procesuale sale pasive și excepția lipsei de interes a reclamantei.

În ceea ce privește lipsa

calității procesuale active, pârâtul a arătat că deține în posesie din anul 1943,

deci de peste 58 de ani, terenul din Intrarea P., vis-a-vis de nr. 23, sector 2

(unde are casa de locuit), teren pe care l-a folosit în permanență cu destinația

de grădină de legume, rolul fiscal fiind deschis de părinții săi încă din anul 1950,

pe cap de familie, pentru două foi matricole. Intrarea P. s-a numit inițial Intrarea

S., iar grădina de legume a fost folosită sub nume de proprietar, în mod continuu,

pașnic, calitatea de proprietar fiind recunoscută și de statul comunist, care i-a

impus plata de taxe și impozite atât pe teren, cât și pe producția agricolă obținută,

conform chitanțelor de plată a impozitelor anuale, certificatelor de producător

agricol, dar și numeroaselor "dispoziții de impunere - înștiințare de plată"

a impozitului aferent terenului în discuție. Reclamanta deține terenul în altă locație,

respectiv, în str. H., sector 2, care nu este identică cu Intrarea P., sector 2,

nr. 23 sau cu terenul din Intrarea P. vis a vis de nr. 23.

Referitor la excepția

lipsei calității sale procesuale pasive, pârâtul a arătat că nu există nici un raport

juridic între părți, reclamanta nefiind titulara dreptului de proprietate asupra

terenului.

În ceea ce privește excepția

lipsei de interes legitim al reclamantei, pârâtul a arătat, în esență, că în lipsa

unui titlu de proprietate referitor la Intrarea P. sector 2, pentru terenul pe care

îl are în posesie de peste 57 de ani, reclamanta încearcă să-și aproprie acest bun

prin fraudă, susținând ceva care nu este conform cu realitatea și actele pe care

le invocă.

Pe fondul acțiunii și

al cererii reconvenționale, pârâtul a arătat că terenul a fost deținut mai întâi

de părinții săi, încă din anul 1943, iar el a continuat să-l stăpânească după moartea

lor, ca unic moștenitor. Terenul era situat în capătul Intrării P., fiind ultima

casă de pe această intrare, care se termina într-o groapă de gunoi (practic cea

mai mare groapă de gunoi a Bucureștilor de la acea vreme). Părinții săi, P.M. și

P.D., au stăpânit terenul din anul 1943, l-au curățat, l-au amenajat în sensul că

au cărat mai multe căruțe cu pământ, aplicând îngrășământ și transformându-l în

grădină de zarzavat. Ulterior, și-au construit case mai multe familii și, după felul

cum le-au așezat, strada s-a mai mărit cu circa 10 m , "mușcând" din terenul

său. Pentru acest teren s-a deschis rol fiscal și s-a plătit în permanență impozit,

pe numele lui P.M. și D.

Începând cu anul 1950,

părinții săi au plătit impozit pe terenul agricol și pe cel destinat casei de locuit,

ambele roluri fiind deschise pe adresa Intrarea S., actualmente Intrarea P. În luna

ianuarie 1953, în chitanță de plată a impozitului s-a menționat că se datorează

și majorare pentru neplata impozitului pe anii anteriori, aceasta fiind o dovada

în plus că autorii săi erau cunoscuți ca proprietari înainte de anul 1950. Totodată,

în chitanța din 24 martie 1953 se menționează că se plătește impozitul rolului fiscal

502 pentru clădiri și teren, la fel cum se arată în chitanța din același an, din

13 ianuarie 1953, că se plătește impozit teren cu majorare, pentru anul 1953, rolul

fiscal 2304. Așadar, impozitul a continuat să fie plătit la zi, ulterior fiind făcută

precizarea expresă că plata se face pentru "teren agricol" așa cum se

menționează în chitanțele din data de 22 iunie 1966 și chitanța din 25 octombrie

1969.

În consecință, pârâtul

a arătat că poate face dovada cu acte că în mod public, atât părinții săi cât și

el, au stăpânit terenul pentru care solicită să se constatate că intervenit uzucapiunea

de 30 de ani, prin unirea posesiilor.

Tot în sprijinul celor

afirmate, pârâtul a arătat că după ce a fost introdusă conducta de apă potabilă

în anul 1970, a fost necesar ca să încheie contracte pentru furnizare apă pentru

a uda grădina de legume și flori, iar părinții săi au procedat la închirierea unei

tonete în Piața G. pentru a desface aceste legume, fiind impuși la plata impozitului

pe venitul declarat.

În acest sens, pârâtul

a depus "Certificate de producător agricol" eliberate pe numele lui P.D.

de Consiliul Popular al sectorului 2 București, din care rezultă că era înregistrată

în "registrul agricol comunal" la nr. 1/60 cu o suprafață totală de teren

arabil de 0,10 ha pe care cultiva "legume, zarzavat, verdeața, hrean".

Totodată, pârâtul a depus

"dispozițiile de impunere" înștiințare de plată" emise de Consiliul

Popular al sectorului 2 pe numele lui P.M., în temeiul "declarației de impunere"

nr. 13579/86, conform Decretului nr. 153/54, fiind calculate impozitul pentru veniturile

obținute din vânzarea florilor în Piața G. de către autorul său.

Pârâtul a mai arătat că

toți vecinii îl recunosc ca proprietar și cunosc că a stăpânit acest teren de peste

57 de ani, perioadă în care nu a fost deranjat în posesie și a fost și este cunoscut

ca adevărat proprietar, motiv pentru care a solicitat să se constate că a intervenit

uzucapiunea de 30 de ani.

De asemenea, pârâtul a

invocat joncțiunea posesiilor în temeiul art. 1860 C. civ., solicitând unirea posesiunii

exercitate de el, cu cea exercitată de autorii săi, P.M. și D., începând cu anul

1943, fiind îndeplinite condițiile uzucapiunii prin joncțiunea posesiilor, deoarece

posesiunea s-a exercitat de alte persoane decât titularul dreptului de proprietate.

Prin sentința nr. 15898

din 20 decembrie 2011, Judecătoria sector 2 București a declinat competenta de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului București, raportat la valoarea imobilului ce

face obiectul cererii și a dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Prin sentința nr. 805

din 18 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea

reclamantei SC N.R.E. SRL, a obligat pârâtul să lase acesteia în deplină proprietate

și posesie imobilul situat în București, str. H., sector 2 și a respins cererea

reconvențională, ca nefondată.

Prin încheierea de ședință

din 21 mai 2010, tribunalul a dispus unirea cu fondul a excepțiilor lipsei calității

procesuale active și lipsei calității procesuale pasive, a luat act că pârâtul a

renunțat la excepția lipsei de interes și a admis excepția inadmisibilității capătului

de cerere privind obligarea pârâtului reclamant la plata daunelor cominatorii.

Referitor la excepțiile

lipsei calității procesuale active și lipsei calității procesuale pasive, tribunalul

le-a respins, ca nefondate, reținând că, având în vedere că pe calea cererii principale

se solicită revendicarea imobilului din București, str. H., sector 2, imobil pentru

care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 31 ianuarie 2006 la B.N.P. A.A.J., aceasta justifică legitimare

procesuală activă în cauză, fiind titularul dreptului subiectiv dedus judecății.

Din concluziile raportului

de expertiză topografică întocmit de expert S.M. rezultă că terenul folosit de pârâtul

reclamant se suprapune peste lotul 9 din imobilul situat pe str. H., astfel că în

cauză este justificată calitatea procesuală pasivă, pârâtul fiind cel ce se urmărește

a fi obligat în raportul juridic dedus judecății.

Pe fondul cauzei, tribunalul

a reținut că acțiunea în revendicare dedusă judecății are în vedere ipoteza în care

numai una dintre părți are titlu de proprietate, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 31 ianuarie 2006 la B.N.P. A.A.J., drept intabulat în CF nr. BB

prin încheierea din 14 noiembrie 2008.

Cu toate că pârâtul nu

poate exhiba și opune un titlu de proprietate, acesta invocă prescripția achizitivă

de 30 ani asupra imobilului revendicat, susținând că asupra terenului a exercitat

o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.

Din conținutul adresei

emisă de Primăria sector 2 București din 02 decembrie 2010, rezultă că la imobilul

situat în str. Intrarea P. nr. 23, în suprafața de 130 mp. figurează ca posesori

P.M. și P.D., iar din adresa emisă din 09 decembrie 2010 de DITL, rezultă că titularul

rolului fiscal pentru imobilul din București str. H., sector 2 figurează SC N.R.E.

SRL.

Pentru imobilul situat

vis a vis de nr. 23, pe Intrarea P. a fost identificat imobilul purtând nr. 16,

așa cum rezultă din adresa Serviciului de Publicitate Imobiliară sector 2.

Din conținutul adresei

emisă de Primăria municipiului București din 20 mai 2010 rezultă că imobilul pretins

avea adresa poștală pe strada Intrarea P. nr. 23, sector 2 face parte din imobilul

căruia i s-a atribuit număr provizoriu 72, pe strada H. și face obiectul actului

de alipire autentificat din 13 noiembrie 2008 de B.N.P. C.E., C.N.D. și S.M.S.

Verificând îndeplinirea

condițiilor uzucapiunii de lungă durată, tribunalul a constatat din procesul-verbal

pentru impunerea clădirilor și terenurilor pe anul 1952, că autorii pârâtului reclamant

au fost impuși la plata impozitului pentru o suprafață de 132 mp. teren și o casă

din paiantă fără instalații, situate în strada S. nr. 23, imobil pentru care autorul

reclamantului a achitat ulterior contravaloarea utilităților.

Cu toate acestea, din

conținutul chitanțelor depuse la dosar, rezultă că s-a plătit impozit pe construcție

în perioada 1953-1987, iar în perioada 2003-2008 impozit pe teren.

Cu privire la întreaga

suprafață pentru care pârâtul reclamant pretinde că a exercitat posesia sub nume

de proprietar, din înscrisurile atașate cauzei rezultă că terenul era proprietate

de stat, autorii pârâtului, mai apoi acesta, cultivându-l cu legume, pentru aceste

recolte plătind impozit.

Din declarațiile martorilor

audiați în cauză rezultă că autorii pârâtului și pârâtul au folosit terenul din

Intrarea P. nr. 23, pe care l-au cultivat, martorii declarând că aceștia erau cunoscuți

ca proprietari, însă aceste susțineri nu se coroborează cu alte probe ale cauzei

pe aspectul elementul intențional al posesiei.

Tribunalul nu a putut

stabili cu certitudine că folosința bunului a fost sub nume de proprietar, cu atât

mai mult cu cât autorii pârâtului reclamant, achitând impozit doar pe construcție,

nu se puteau pretinde proprietari, stăpânirea bunului fiind în aceste condiții echivocă.

Elementul psihologic,

manifestat prin intenția, voința celui ce stăpânește bunul, de a exercita posesia

pentru sine, în nume de proprietar, nu a putut fi dedusă în speță în persoana pârâtului

reclamant și a autorilor săi pentru suprafață indicată în cererea reconvențională,

deoarece aceștia au fost impuși pentru o suprafața de 132 mp teren în anul 1952,

după care nu au plătit impozit nici pentru această suprafață, nici pentru cea pentru

care se tinde la dobândirea dreptului de proprietate, astfel că tribunalul nu a

putut reține ca întrunite condițiile art. 1847 C. civ., potrivit cu care să se poată

prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub

nume de proprietar, în termenul cerut de lege, respectiv, 30 de ani.

Apelul declarat de pârâtul

reclamant P.V. împotriva acestei sentințe, a fost respins, ca nefondat, prin decizia

nr. 49/A din 17 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, care a reținut că impozitul pe venitul

agricol realizat pentru terenul evidențiat în registrul agricol, dar cu titlu de

folosință, nu se identifică cu impozitul datorat pentru terenul aflat în proprietate,

pentru care autorii își achitau obligațiile, dar pentru adresa locuinței din P.

nr. 23, iar dreptul de folosință nu constituie posesie, ci detenție precară, în

timp ce precaritatea nu fundamentează dobândirea în timp a dreptului de proprietate

prin uzucapiune. Pe de altă parte, acte de intervertire a detenției în posesie s-a

reținut că nu s-au produs în tot timpul invocat.

Instanța de apel a mai

reținut că, întrucât măsurătorile s-au efectuat cu tehnică de mare precizie, constatările

fiind în sensul că terenul în litigiu constituie o parte din terenul pentru care

reclamanta deține titlu de proprietate, la baza căruia a stat reconstituirea în

baza Legii nr. 18/1991, astfel că o nouă expertizare care să aibă în vedere planurile

parcelare aferente anului punerii în posesie și emiterii titlului de proprietate

în baza Legii nr. 18/1991, nu era justificată de existența unei cereri privind anularea

titlului de proprietate invocat de reclamantă în acțiunea în revendicare formulată

în cauza de față.

Faptul că terenul în litigiu

are o configurație distinctă - ca nivel - față de restul terenului din titlul reclamantei

(de circa 10 metri) și că la acesta accesul se asigură de la proprietatea (casa)

autorilor pârâtului aflată de partea opusă, în P. nr. 23, printr-o alee de acces,

nu identifică terenul ca având adresa și aparținând imobilului din str. P. nr. 23,

astfel cum susține pârâtul.

Îngrădirea terenului,

cultivarea lui în timp cu vie, copaci și, respectiv, plata impozitului pentru obținerea

venitului din vânzarea la piață a produselor, flori, etc, nu au fost în măsură să

transforme deținerea cu titlu de lot în folosință a terenului agricol, conform evidențelor

din registrul agricol comunal - Consiliul Popular sector 2, în posesia utilă cerută

de lege pentru a uzucapa public, pașnic, continuu, neîntrerupt, sub nume de proprietar,

în tot timpul prevăzut de lege pentru a dobândi însuși dreptul de proprietate asupra

terenului, prin constatarea instanței de judecată.

Achitarea impozitului

pe venitul agricol obținut de către autorii pârâtului și ulterior, de către acesta,

având închiriată tonetă în Piața G., somațiile de plată primite pentru plata impozitului

pe venit, efectuarea de lucrări care să asigure udarea culturilor cu autorizarea

locală, nu transformă titlul cu care era deținut respectivul teren - din unul de

folosință, într-o veritabilă posesie impusă de art. 1847 și urm. C. civ., care să

fundamenteze uzucapiunea - astfel cum susține pârâtul în criticile sale.

Nu a existat un rol fiscal

pentru acest teren, deschis pe numele autorilor pârâtului și ulterior pe al acestuia,

pentru care să se achite impozit pentru teren, ci doar darea ca lot în folosință,

în evidențele registrului agricol comunal, pentru a fi cultivat și pentru care se

plătea impozit pe venitul agricol realizat, astfel cum rezultă din somațiile și

chitanțele de plată administrate.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

pârâtul P.V., formulând următoarele critici:

- Interpretând și aplicând

în mod greșit legea, respectiv, dispozițiile privind registrul agricol, evidența

proprietarilor pe baza rolului fiscal, dispozițiile C. fisc. intrat în vigoare în

anul 2003, dispozițiile art. 1847 și urm. C. civ., instanța de apel a apreciat fără

vreun temei legal că situația juridică a terenului ar fi fost aceea de lot dat în

folosință.

În acest sens, recurentul-pârât

arată că, potrivit art. 2 din O.G. nr. 1 din 13 martie 1992, registrul agricol este

un document oficial de evidență primară în care se înscriu, pe baza unei declarații

pe proprie răspundere, date cu privire la gospodăriile populației și la societățile/asociațiile

agricole, precum și la orice alte persoane fizice sau juridice care au terenuri

sau animale în proprietate/folosință.

Prin interpretarea greșită

a unei adrese emise de Consiliul Local sector 2 în care s-a menționat că mama pârâtului,

P.D., a fost înscrisă în registrul agricol cu suprafața de 10 ha teren arabil, instanța

de apel a apreciat eronat că această înscriere în registrul agricol ar avea natura

unui act de dare în folosință și că posesia ar fi precară, fără a cerceta modalitatea

în care s-a realizat această înscriere separat de înscrierea pentru terenul cu destinația

curți-construcții din Intrarea P. nr. 23, sector 2, în suprafață de 132 mp, teren

pe care se găsea casa de locuit.

Recurentul-pârât a arătat

în mod constant că au existat deschise două roluri fiscale, unul pentru acest teren

și altul pentru terenul pe care se afla casa, dar aceste apărări nu au fost luate

în considerare, așa cum nu au fost analizate nici declarațiile martorilor I.D. și

Ș.C. ce au precizat că autorii pârâtului au avut posesia din anul 1943 și care se

coroborau cu înscrisurile depuse în probațiune (somații de plată, chitanțe de plată

a impozitului, contract de închiriere a tonetei din Piața G., contract de alimentare

cu apă a terenului pentru udarea florilor și a legumelor, relațiile furnizate de

Primăria sector 2 privind evidența din registrul agricol a lui P.D.).

- Calificarea greșită

a evidenței din registrul agricol și interpretarea art. 1847 C. civ. de către instanța

de apel, în sensul că nu se mai reține că lipsește animus, ci că posesia nu întrunește

elementele cerute de lege pentru a uzucapa (deci niciunul din elementele prevăzute

de textul legal menționat) este de natură să agraveze situația pârâtului în propria

cale de atac.

- Instanța de apel nu

a motivat care este textul de lege în baza căruia înscrierea unui teren în registrul

agricol echivalează cu încadrarea acestuia în categoria „lot de folosință”, care

este textul de lege care prevede că numai cei ce au loturi în folosință „plătesc

impozit pe venitul agricol”, care este înscrisul ce stă la baza raportului juridic

de atribuire a terenului cu titlu de „lot de folosință”, cum s-a ajuns la această

concluzie și de ce nu ar fi îndeplinite niciuna din condițiile art. 1847 C. civ.

pentru a uzucapa la o posesie de 60 de ani recunoscută chiar de către instanța de

apel.

În acest sens, recurentul-pârât

arată că instanța de apel creează confuzie între rolul deschis de părinții acestuia

pentru terenul din Intrarea P. nr. 23 (pe care se află casa unde au locuit începând

cu anul 1943, teren încadrat la categoria curți-construcții, în suprafață de 132

mp) și terenul cu destinație agricolă luat în stăpânire în anul 1943, pentru care

s-a deschis un alt rol fiscal și s-a plătit impozit pe venit agricol.

Din probatoriile administrate

a rezultat că punerea în posesie nu s-a făcut pe același amplasament și nici pe

baza planurilor parcelare emise și vizate de către primărie, sens în care era necesară

efectuarea unei expertize, întrucât instanța nu a fost lămurită asupra cauzei dedusă

judecății.

Interpretarea dată de

instanța de apel în sensul că rolul a fost deschis doar pentru „plata impozitului”

nu și pentru terenul agricol deținut de autorii pârâtului este fără temei legal,

întrucât potrivit legislației în materie, rolul fiscal se deschide pentru imobilul

asupra căruia se plătește impozit, funcție de categoria de folosință și destinația

acestuia, or, în speță, destinația terenului în litigiu a fost agricolă, iar nu

de curți-construcții.

Autorii pârâtului plăteau

impozit pe venitul agricol, iar nu taxe pe teren, sens în care aceștia erau recunoscuți

ca și proprietari ai terenului în suprafață de 0,10 ha (1000 mp), în fapt, aceștia

stăpânind 1345 mp.

În conturarea prezentei

soluții, instanța de apel nu a administrat toate probatoriile necesare și nu a analizat

toate motivele de apel cu care a fost investită, situație față de care se impune

admiterea căii de atac, cu consecința admiterii cererii reconvenționale.

La data de 11 august

2014, intimata-intervenientă a solicitat substituirea sa în proces cu R.C.S.R. SRL,

societate căreia i-au fost cesionate drepturile Banca V. din contractul de credit

încheiat cu societatea reclamantă.

La 04 septembrie 2014

intimata-intervenientă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului

ca nefondat, în primul rând întrucât acesta nu conține reale critici de nelegalitate,

singura critică referindu-se la interpretarea regimului terenului folosit de autorii

acestuia, recurentul motivând asupra unei incorecte aprecieri a probatoriilor administrate

în cauză.

La 11 septembrie 2014

intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului

ca nefondat, arătând că înscrierea în registrul agricol comunal nu prezintă nici

o relevanță în raport de condițiile după care se apreciază uzucapiunea, a atare

înscriere nefăcând dovada nici a posesiei continue și neîntrerupte și nici a posesiei

sub nume de proprietar. Nici un moment recurentul nu a susținut că a plătit impozit

pentru terenul în litigiu, ci a susținut și dovedit că a plătit impozit aferent

impozit pentru venitul agricol obținut urmare a folosirii terenului altuia. De asemenea,

a cerut să se rețină că nici pe cale de acțiune, nici pe cale de excepție, nu a

fost contestată dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 ce a stat la baza

retrocedării dreptului de proprietate în favoarea celui de la care a cumpărat terenul

în cauză.

În recurs nu au fost administrate

probe suplimentare.

Recursul declarat de recurentul-pârât

este nefondat în considerarea următoarelor motive.

În primul rând, Înalta

Curte remarcă faptul că ceea ce a criticat în mod real recurentul sub pretextul

motivului legal de recurs vizând „interpretarea și aplicarea greșită a legii” de

către instanța de apel, a fost greșită interpretare a probatoriilor cauzei, pe baza

cărora curtea de apel a dedus elementul de fapt al speței privitor la titlul cu

care a fost deținut și utilizat terenul în litigiu de către autorii pârâtului și

apoi de către acesta.

Astfel, făcând în mod

direct trimitere la înscrisul aflat la dosarul de fond, instanța de apel a reținut

că terenul în suprafață de 1.450 mp, în privința căruia pârâtul a invocat dobândirea

în proprietate ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, contrar susținerilor din proces

ale acestei părți, a fost deținut și exploatat de familia acestuia ca lot dat în

folosință.

Combătând afirmația instanței

de apel, recurentul a pretins prin recursul său că această concluzie ar fi rezultatul

interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor privind registrul agricol, a

dispozițiilor C. fisc., ca și a celor regăsite în cuprinsul art. 1847 C. civ.

Or, Înalta Curte constată,

așa cum s-a arătat anterior, că cele reținute prin decizia instanței de apel relative

la titlul cu care a fost deținut terenul în dispută de către familia recurentului-pârât,

nu reprezintă rezultatul interpretării ori aplicării niciunei dispoziții legale

de către curtea de apel, aspectul în cauză fiind dedus pe baza unei trimiteri directe

la probatoriile cauzei.

În alte cuvinte, pentru

a stabili titlul cu care terenul a fost deținut, în niciun considerent al hotărârii

sale instanța de apel nu a făcut aplicare nici dispozițiilor legale privind registrul

agricol (pe care în mod impropriu le-a evocat recurentul cu trimitere la un act

normativ - O.G. nr. 1/1992 - care oricum nu era în vigoare la data întocmirii înscrisului

analizat de instanța de apel), nici celor ale C. fisc. și nici celor cuprinse în

art. 1847 C. civ. pentru a se justifica în vreun fel critica, astfel cum a fost

ea susținută.

În realitate, plasând

doar în mod artificial critica în formula textului legal al art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul nu face decât să reproșeze instanței de apel „interpretarea greșită

a unei adrese emise de Consiliul local sector 2 în care s-a menționat că mama pârâtului,

P.D., a fost înscrisă în registrul agricol” (așa cum o afirmă în mod expres atunci

când dezvoltă critica), așadar a unei probe a cauzei pe baza căreia a fost stabilită

situația de fapt a litigiului.

Or, în actuala configurare

a recursului exercitat în baza dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., invocarea

unei astfel de critici nu mai este posibilă, dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc.

civ. - „când hotărârea se întemeiată pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o

apreciere eronată a probelor administrare” - fiind abrogate prin art. I pct. 112

din O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât calea extraordinară de atac a recursului permite

exercitarea doar a unui control în legalitate asupra hotărârilor instanțelor de

apel și doar pentru motivele de nelegalitate limitativ menționate în cuprinsul

art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Prin urmare, instanța

de recurs nu va cenzura concluzia instanței de apel în sensul că titlul cu care

terenul în cauză ar fi fost deținut de familia recurentului-pârât a fost acela de

lot în folosință, fiind vorba despre un element de fapt al cauzei stabilit pe baza

probatoriilor administrate.

Este adevărat că în formularea

pretențiilor sale, pârâtul a susținut constant că au existat deschise două roluri

fiscale, unul pentru terenul în privința căruia a invocat dobândirea în proprietate

pe calea uzucapiunii de lungă durată, și altul pentru terenul pe care se află situată

casa părintească, însă aceste susțineri nu au fost reținute de nici una dintre instanțele

de fond nu pentru că nu ar fi fost luate în considerare, după cum pretinde recurentul,

ci întrucât o atare situație nu a putut fi dedusă din probatoriile ce s-au administrat.

Astfel, atât prima instanță,

cât și cea de apel au reținut că pârâtul, deși a invocat, nu a dovedit existența

unui rol fiscal pentru suprafața de teren pretins a fi fost posedată sub nume de

proprietar, pe baza înscrisurilor administrate acestea stabilind că terenul în cauză

a avut regimul de proprietate de stat și că a fost folosit de familia pârâtului

pentru cultura de legume, impozitele fiind plătite nu pentru terenul în sine, ci

pentru veniturile obținute din activitatea/producția agricolă.

De asemenea, în mod explicit,

instanțele au arătat că depozițiile martorilor - care au declarat că familia pârâtului

era cunoscută drept proprietară a terenului - nu au putut fi avute în vedere în

stabilirea situației de fapt a cauzei întrucât susținerile acestora nu au putut

fi coroborate cu alte probe ale litigiului care să vizeze elementul internațional

al posesiei.

Fiind vorba despre activitatea

de analiză și interpretare a probatoriilor administrate, pe baza căreia a fost dedusă

situația de fapt a cauzei, activitate ce constituie atributul instanțelor de fond,

aceasta nu intră în sfera de cenzură a instanței de recurs, Înalta Curte rezumându-se

să constate, în observarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că hotărârea

instanței de apel a răspuns tuturor apărărilor invocate de apelant și că aceasta

conține toate argumentele de fapt și cele legale pentru care pretențiile sale nu

au putut fi încuviințate.

De asemenea, instanța

de recurs constată că nu există nimic contradictoriu ori confuz în considerentele

instanței de apel, aceasta explicând în mod clar faptul că impozitul pe venitul

agricol (așadar pe venituri din activități agricole) - ceea ce s-a reținut a fi

fost dovedit de către pârât - nu echivalează ori nu se identifică cu impozitul ce

se datorează pentru terenul aflat în proprietate - ceea ce s-a reținut că ar fi

fost necesar a fi dovedit în legătură cu terenul de 1.450 mp, în justificarea elementului

intențional al posesiei („sub nume de proprietar”), dar care a fost probat în cauză

doar în legătură cu terenul de la adresa locuinței părintești din str. Intrarea

P. nr. 23, adică cu privire la un alt teren decât cel vizat de pârât prin cererea

sa reconvențională.

În alte cuvinte, instanța

de apel a reținut, ca și instanța de fond, că pârâtul a probat în speță mai puțin

decât a afirmat, respectiv existența unui rol fiscal pentru proprietate doar în

privința terenului cu destinația curți-construcții din str. Intr. P. nr. 23 (nu

și asupra terenului de 1.450 mp amplasat vis-a-vis de acest imobil) și altceva decât

a afirmat, respectiv plata impozitului pe venitul agricol sau din activități agricole

(iar nu plata impozitului pe terenul disputat), ceea ce este absolut nerelevant

în dovedirea titlului cu care a fost posedat un anume bun imobil determinat, fie

chiar și cel ce furniza familiei pârâtului producția agricolă generatoare a veniturilor

supuse impozitării.

De altfel, chiar prin

criticile sale de recurs, pârâtul afirmă explicit că autorii săi plăteau „impozit

pe venitul agricol, iar nu taxe pe teren”.

Singura critică a recursului

ce se circumscrie motivului legal de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., este aceea prin care pârâtul a pretins că, întrucât instanța

de apel a interpretat că terenul în cauză a fost deținut cu titlu de lot în folosință,

i-a fost agravată situația în propria cale de atac, prima instanță reținând că posesiei

exercitate îi lipsește doar animus în timp ce, potrivit celei de apel, posesia analizată

nu întrunește niciunul din elementele prevăzute de art. 1847 C. civ.

Critica este însă nefondată

întrucât respectarea principiului neagravării situației părții în propria cale de

atac se verifică în raport de rezultatul concret al judecății înfăptuită de instanța

de apel; or, sub acest aspect, este de observat că în urma cercetării apelului declarat

de pârât împotriva hotărârii de primă instanță, curtea de apel a păstrat soluția

tribunalului, respingând calea de atac ca nefondată. Chiar dacă instanța de apel,

în virtutea atribuțiilor sale de instanță devolutivă, recunoscute prin dispozițiile

art. 295 C. proc. civ., reține argumente suplimentare care fundamentează soluția

adoptată în cauză de prima instanță, nu încalcă principiul non reformatio in pejus

atâta timp cât păstrează neschimbat rezultatul procesului.

Cât privește susținerile

recurentului relative la nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra

terenului în favoarea celui de la care a dobândit bunul intimata-reclamantă, nelegalitate

dedusă atât din pretinsa nerespectare a apartenenței terenului la domeniul privat

al statului, cât și din nerespectarea vechiului amplasament cu ocazia punerii în

posesie a acelei persoane, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nerelevante în

economia litigiului de față deoarece, așa după cum corect a arătat și instanța de

apel, astfel de apărări ar fi putut fundamenta cel mult o eventuală acțiune în contestarea

actelor de reconstituire în cauză (dispoziția de Lege nr. 10/2001, respectiv titlul

de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991), iar nicidecum cererea pârâtului

ce a invocat dobândirea proprietății aceluiași teren prin efectul uzucapiunii de

30 de ani, cerere a cărei respingere a avut ca fundament nedovedirea condițiilor

uzucapiunii și nu în mod necesar existența unui titlu de proprietate emis în favoarea

unui terț cu privire la terenul în cauză.

În considerarea tuturor

acestor argumente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul P.V. împotriva deciziei nr. 49/A din 17 februarie 2014

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 24 septembrie 2014.