ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1532/2017

Decizia nr. 1532/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin încheierea din 18 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/3/2013, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie formulată de A. În motivare s-a reținut că prezenta cauză reprezintă o procedură specială reglementată de Legea nr. 10/2001, în care instanța este chemată să soluționeze pe fond notificarea lăsată nesoluționată de organul administrativ, practic să se substituie atribuțiilor pe care acesta le avea în procedura administrativă, astfel că această fază este incompatibilă cu formularea unei cereri de intervenție.

S-a arătat că dispozițiile legale incidente în cauză stabilesc legitimare procesuală doar pentru persoana care se consideră îndreptățită, titularul notificării și pentru unitatea deținătoare a imobilului ce se solicită a fi restituit, nu și pentru alte persoane. Împotriva acestei încheieri A. a formulat recurs, dosarul fiind înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 26 septembrie 2017. În motivele cererii de recurs s-a arătat că încheierea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 61 alin. (1) și (3) C. proc. civ. Potrivit prevederilor art. 61 alin. (3) C. proc.

civ., persoana care formulează o cerere de intervenție accesorie trebuie să justifice un interes legitim, născut și actual de către persoana care intervine, condiție care în speță este îndeplinită, având în vedere că apartamentul nr. 2 parter, corp A, este ocupat de recurentă în temeiul contractului de închiriere nr. 771 din 27 ianuarie 2000, reînnoit prin contractul de închiriere nr. 35047/2014. O eventuală admitere definitivă a acțiunii ar implica evacuarea recurentei din apartament, astfel încât interesul său în cauză este evident. Recurenta face referire la cauza Preda și alții c. România și arată că, deși procedura judiciară urmează în această materie procedurii administrative, nu se identifică cu aceasta și rămâne o procedură judiciară, supusă regulilor procesuale civile, ce reglementează și instituția cererii de intervenție voluntară accesorie.

S-a fixat termen de judecată la data de 10 octombrie 2017. Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele: Referitor la motivarea recursului în termenul de 5 zile prevăzut de art. 64 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivele de recurs au fost depuse cu respectarea termenului legal. Astfel, potrivit prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ. prevederile art. 470 alin. (5) C. proc. civ., ce stabilesc că „În cazul în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeași durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii”, sunt aplicabile și în recurs. Întrucât încheierea atacată a fost comunicată recurentei la data de 25 septembrie 2017, rezultă că depunerea motivelor de recurs la data de 28 septembrie 2017 s-a făcut cu respectarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 64 alin. (4) C. proc.

civ., termen care a început să curgă de la comunicarea încheierii, potrivit prevederilor legale anterior menționate. Recursul formulat este nefondat. Prin decizia nr. 20/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în secții unite, s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, „Instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”.

Având în vedere că instanța soluționează cererea după aceleași reguli și procedură prevăzută de Legea nr. 10/2001, care erau obligatorii și pentru entitatea notificată, nu este admisibilă o cerere de intervenție accesorie, prevederile legii speciale stabilind legitimare procesuală titularului notificării și unității deținătoare a imobilului. Astfel, dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilesc că „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierii din data de 18 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/3/2013.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierii din data de 18 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/3/2013. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2017.