ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1532/2017

Decizia nr. 1532/2017

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin

încheierea din 18 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, în Dosarul nr. x/3/2013, a fost respinsă, ca

inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie formulată de A.

În motivare

s-a reținut că prezenta cauză reprezintă o procedură

specială reglementată de Legea nr. 10/2001, în care instanța

este chemată să soluționeze pe fond notificarea lăsată

nesoluționată de organul administrativ, practic să se substituie

atribuțiilor pe care acesta le avea în procedura administrativă,

astfel că această fază este incompatibilă cu formularea

unei cereri de intervenție.

S-a

arătat că dispozițiile legale incidente în cauză stabilesc

legitimare procesuală doar pentru persoana care se consideră

îndreptățită, titularul notificării și pentru unitatea

deținătoare a imobilului ce se solicită a fi restituit, nu

și pentru alte persoane.

Împotriva

acestei încheieri A. a formulat recurs, dosarul fiind înregistrat la Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, la data

de 26 septembrie 2017.

În motivele

cererii de recurs s-a arătat că încheierea a fost pronunțată

cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 61

alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Potrivit

prevederilor art. 61 alin. (3) C. proc. civ., persoana care formulează o

cerere de intervenție accesorie trebuie să justifice un interes

legitim, născut și actual de către persoana care intervine,

condiție care în speță este îndeplinită, având în vedere

că apartamentul nr. 2 parter, corp A, este ocupat de recurentă în

temeiul contractului de închiriere nr. 771 din 27 ianuarie 2000, reînnoit prin

contractul de închiriere nr. 35047/2014.

O

eventuală admitere definitivă a acțiunii ar implica evacuarea

recurentei din apartament, astfel încât interesul său în cauză este

evident.

Recurenta

face referire la cauza Preda și alții c. România și arată

că, deși procedura judiciară urmează în această

materie procedurii administrative, nu se identifică cu aceasta și

rămâne o procedură judiciară, supusă regulilor procesuale

civile, ce reglementează și instituția cererii de intervenție

voluntară accesorie.

S-a fixat

termen de judecată la data de 10 octombrie 2017.

Analizând

cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la

motivarea recursului în termenul de 5 zile prevăzut de art. 64 alin. (4) C.

proc. civ., Înalta Curte constată că motivele de recurs au fost

depuse cu respectarea termenului legal.

Astfel,

potrivit prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ. prevederile art. 470

alin. (5) C. proc. civ., ce stabilesc că „În cazul în care termenul pentru

exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea

hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeași

durată, care curge, însă, de la data comunicării

hotărârii”, sunt aplicabile și în recurs.

Întrucât

încheierea atacată a fost comunicată recurentei la data de 25

septembrie 2017, rezultă că depunerea motivelor de recurs la data de

28 septembrie 2017 s-a făcut cu respectarea termenului de 5 zile

prevăzut de art. 64 alin. (4) C. proc. civ., termen care a început să

curgă de la comunicarea încheierii, potrivit prevederilor legale anterior

menționate.

Recursul

formulat este nefondat.

Prin decizia

nr. 20/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

constituită în secții unite, s-a stabilit că, în aplicarea

dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, republicată, „Instanța de judecată este

competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația

formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate

abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul

refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate”.

Având în

vedere că instanța soluționează cererea după

aceleași reguli și procedură prevăzută de Legea nr.

10/2001, care erau obligatorii și pentru entitatea notificată, nu

este admisibilă o cerere de intervenție accesorie, prevederile legii

speciale stabilind legitimare procesuală titularului notificării

și unității deținătoare a imobilului.

Astfel,

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilesc că „decizia

sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a

notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi

atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția

civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află

sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității

învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la

comunicare”.

În consecință,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A.

împotriva încheierii din data de 18 septembrie 2017, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/3/2013.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierii din data de 18

septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul

nr. x/3/2013.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2017.