ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3234/2015

Decizia nr. 3234/2015

Asupra contestației în anulare de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererile adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, A. și B. au formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 1449 din 30.03.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Contestatorul A. a susținut în cadrul motivelor formulate că decizia nr. 1449 din 30.03.2015 a Înaltei Curți, dată în Dosarul nr. x/45/2012, este nelegală și netemeinică, întrucât nu ține cont de probele existente în dosar. Contestatorul invocă faptul că hotărârea a fost dată fără citarea sa, fără a fi anunțat de preschimbarea termenului de judecată, fiind astfel împiedicat abuziv să-și susțină recursul.

Se arată că într-o cauză identică, Dosar nr. x/45/2012 al Înaltei Curți, s-a pronunțat decizia nr. 3118 din 3 iulie 2014, iar contestatorul a avut calitatea de intervenient în interesul A.N.I., susținând că decizia arătată reprezintă autoritate de lucru judecat în cauza de față.

Contestatoarea B. a arătat faptul că decizia nr. 1449 din 30.03.2015 a Înaltei Curți a fost dată cu încălcarea legii, întrucât nu a fost citată și fără a se avea în vedere faptul demonstrat de A.N.I. cu privire la deținerea, în același timp, a nenumărate funcții publice de către Astărăstoaie Vasile. De asemenea, a arătat că decizia atacată este contrară celei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/45/2012, fapt ce pune în discuție obiectivitatea și echidistanța aplicării legilor în România.

Prin decizia nr. 1449 din 30.03.2015 a Înaltei Curți au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta Agenția Națională de Integritate și de intervenienții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 113/F din 22 iulie 2014 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Instanța de recurs a constatat că prin raportul de evaluare contestat s-a reținut că intimatul-reclamant, începând cu data de 13.01.2011 [data intrării în vigoare a dispozițiilor art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011], s-a aflat în stare de incompatibilitate, întrucât a încălcat prevederile art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 referitoare la obligațiile ce îi reveneau în calitate de rector și prevederile art. 441 alin. (1) din Legea sănătății nr. 95/2006 referitoare la incompatibilitățile organelor de conducere ale Colegiului Medicilor din România, deoarece persoana cercetată a exercitat simultan atât funcția de rector al Universității de Medicină și Farmacie Iași, cât și următoarele funcții publice de conducere: director al Institutului de Medicină Legală Iași; președinte al Colegiul Medicilor din România; președinte al Colegiul Medicilor din Iași; președinte al Comisiei Centrale de Arbitraj din cadrul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și membru în Comisia superioară de medicină legală din cadrul Institutului Național de Medicină Legală București.

S-a reținut faptul că intimatul-reclamant a fost confirmat în funcția de rector al Universității de Medicină și Farmacie Iași, prin Ordinul ministrului educației nr. 3560 din 27 martie 2008, funcție de conducere pe care o exercita și la data întocmirii raportului.

Instanța de recurs a constatat că chestiunea de drept în discuție vizează, din perspectiva respectării principiului neretroactivității legii civile consacarat de art. 15 alin. (2) din Constituție, aplicarea prevederilor art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, în privința mandatului de rector al intimatului-reclamant început anterior intrării în vigoare a acestei legi.

A reținut instanța de recurs că deținerea funcțiilor susmenționate se încadrează în ipoteza reglementată de dispozițiile art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, care a intrat în vigoare la data de 13 ianuarie 2011, conform cărora: „Persoanele care ocupă o funcție de conducere sau de demnitate publică nu pot exercita funcția de rector pe perioada îndeplinirii mandatului”.

Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, reține că dispozițiile respective nu sunt aplicabile în ipoteza reținută prin raportul de evaluare, întrucât mandatul de rector, exercitat de intimatul-reclamant la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011, a fost început sub imperiul reglementării anterioare, Legea învățământului nr. 84/1995, și este supus regimului juridic prevăzut de această lege, care nu prevedea incompatibilitatea între funcțiile respective.

Instanța de recurs a reținut că prima instanță corect a constatat că această interpretare este fundamentată de dispozițiile tranzitorii ale art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, conform cărora „La finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităților se vor stabili în baza prezentei legi”, un argument suplimentar fiind reprezentat și de rațiunile avute în vedere de legiuitor pe parcursul derulării litigiului, materializate în abrogarea art. 215 din Legea nr. 1/2011, prin O.U.G. nr. 92/2012, publicată în M. of. al României, Partea I, nr. 864/19.12.2012.

Acceptarea interpretării susținute de recurenta-pârâtă prin criticile din recurs echivalează cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, în condițiile în care legea nouă ar fi aplicabilă unui raport juridic supus unei alte reglementări, conform principiului tempus regit actum.

La soluționarea prezentei cauze, în realizarea rolului constituțional ce revine instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, Înalta Curte a avut în vedere practica sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de deciziile nr. 7422/2013, nr. 7749/2013, nr. 171/2014, nr. 1515/2014.

În ceea ce privește recursurile declarate de intervenienții A. și B., instanța de recurs a constatat că motivele formulate vizează, în principal, critici întemeiate pe autoritatea de lucru judecat în raport cu decizia nr. 3118 din 3 iulie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/45/2012.

Instanța de recurs a considerat ca fiind neîntemeiate criticile recurenților-intervenienți, întrucât litigiul în care a fost pronunțată decizia nr. 3118 din 3 iulie 2014 a avut ca obiect două rapoarte de evaluare întocmite de A.N.I., prin care, în ceea ce îl privește pe intimatul-reclamant din prezenta cauză, a fost reținută încălcarea regimului juridic al incompatibilităților și conflictului de interese, prin semnarea unui număr de 10 contracte individuale de muncă și prestări servicii, cu propria persoană și propria fiică, având un interes de natură patrimonială și s-a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 și art. 248 C. pen., precum și infracțiunea de conflict de interese prevăzută la art. 253

1

C. pen.

Rezultă astfel că nu se poate reține existența autorității de lucru, întrucât între litigiul respectiv și prezentul litigiu nu există identitate de obiect și de cauză.

II. Decizia Înaltei Curți în contestația în anulare formulată.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru care poate fi exercitată sunt expres și limitativ prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ.

Întrucât ambii contestatori nu au indicat temeiul juridic al contestațiilor formulate, Înalta Curte a încadrat motivele invocate de de ambii contestatori în dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și art. 318 C. proc. civ., dispoziții în raport de care Înalta Curte va examina cererile de față.

În conformitate cu prevederile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. „hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii.”

Analizând criticile contestatorilor, care susțin că nu au fost citați pentru termenul la care s-a soluționat cauza în recurs, Înalta Curte a constatat că nu sunt întemeiate aceste critici, întrucât la dosarul de recurs sunt atașate procesele-verbale de îndeplinire a procedurii de citare cu aceste părți, astfel încât acest motiv întemeiat pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare”.

Noțiunea de „greșeală materială” folosită de legiuitor în art. 318 teza I C. proc. civ. nu trebuie interpretată altfel decât în sensul textului legal.

„Greșelile materiale” sunt erori evidente și involuntare cu privire la aspecte esențiale de ordin formal-procedural, care au dus la pronunțarea unei soluții eronate; ele nu sunt greșeli de judecată și nu se referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanța a apreciat probele sau a înțeles să interpreteze o dispoziție legală.

Verificarea unei astfel de greșeli materiale nu trebuie să implice, așadar, reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestația în anulare tinde la desființarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, iar prin aceste dispoziții legale nu s-a urmărit să se pună la dispoziția părților calea recursului la recurs.

Or, susținând că instanța de recurs nu a ținut cont de probele existente în dosar, contestatorii invocă aspecte care țin de fondul cauzei, de modul în care instanța de recurs, prin aprecierea probelor și prin stabilirea situației de fapt, în raport cu interpretarea dată dispozițiilor legale aplicabile, a înțeles să exercite controlul hotărârii recurate.

Or, aceste aspecte, exced noțiunii de „greșeală materială” în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.

Înalta Curte procedând la verificarea îndeplinirii condiției referitoare la omisiunea din greșeală de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau casare, a constatat că nu sunt fondate criticile formulate, având în vedere următoarele argumente.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. au în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare prevăzute de art. 304, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de parte, căci aceste argumente trebuie să fie subsumate motivului de casare pe care se sprijină, oricât de larg ar fi dezbătute.

Înalta Curte reține că instanța de recurs a răspuns motivelor formulate, iar conform practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța nu are obligația de analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs, ci de a analiza fiecare motiv de casare, putând grupa în acest sens argumentele aduse de parte, iar, în cauza dedusă judecății, se constată că instanța de recurs și-a îndeplinit obligația ce-i revenea.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt motive de anulare a deciziei atacate, Înalta Curte va respinge contestațiile formulate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestațiile în anulare formulate de A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1449 din 30 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2015.