ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 721/2016

Decizia nr. 721/2016

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2370 din 9 iunie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei de interes, invocată din oficiu, a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 14 octombrie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes, a respins recursurile declarate de pârâta B. împotriva sentinței nr. 238 din 3 iunie 2014 și a încheierii din 9 decembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate și a admis în parte cererea recurentului-reclamant A. privind cheltuielile de judecată, în sensul obligării recurentei-pârâte B. la plata sumei de 600 lei, cu acest titlu.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că prin încheierea din data de 9 decembrie 2014, prima instanță a dat câștig de cauză reclamantului prin admiterea cererii sale de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 238 din 3 iunie 2011, întemeiată pe dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ., în sensul înlăturării omisiunii de a menționa data de emitere a deciziei de numire pe postul de profesor universitar.

S-a mai reținut că în condițiile în care prima instanță a dezlegat chestiunea invocată de reclamant în cadrul procesual instituit de art. 281

2

C. proc. civ., acesta nu justifică niciun interes să atace încheierea din data de 14 octombrie 2014, prin care cererea sa de înlăturare a aceleiași omisiuni fusese respinsă de prima instanță, pe motiv că respectiva omisiune nu poate fi remediată pe calea procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ.

De asemenea, s-a mai apreciat că este neîntemeiată critica ce vizează necompetența Curții de Apel Cluj, ca instanță de contencios administrativ, în soluționarea litigiului dedus judecății, având în vedere că prin Încheierea nr. 3060 din 15 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a dispus strămutarea judecării cauzei la Curtea de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal.

Investită fiind în această modalitate, Curtea de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal, avea obligația de a proceda la soluționarea cauzei, asigurând astfel finalitatea hotărârii de strămutare.

Nu prezintă relevanță din perspectiva analizată Decizia nr. 4863 din 04 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, de care recurenta-pârâtă se prevalează, întrucât această decizie nu reprezintă un regulator de competență, atât timp cât în considerentele acesteia s-a reținut inexistența conflictului negativ de competență.

De asemenea, s-a apreciat că este neîntemeiată și critica privitoare la greșita admitere de către prima instanță a capătului de cerere având ca obiect obligarea la emiterea deciziei de numire a reclamantului pe postul de profesor.

Astfel, obligația instituită în sarcina pârâtei B. își are temeiul legal în art. 61 alin. (7) din Legea nr. 128/1997, care prevede că numirea pe postul de conferențiar universitar, respectiv de profesor universitar, se face prin decizia rectorului, începând cu prima zi a semestrului următor celui în care a avut loc validarea concursului în senatul universitar.

Cum prima zi a semestrului următor celui în care a avut loc validarea concursului în senatul universitar a fost 1 martie 2004, de la această dată pârâta era obligată să emită decizia de numire a reclamantului pe postul de profesor universitar.

Norma legală enunțată nu conține condiționări legate de dovada relei-credințe a titularului obligației sau de existența posturilor vacante, astfel că toate justificările invocate de recurenta-pârâtă nu au relevanță asupra legalității hotărârilor recurate.

Contrar aprecierii recurentei-pârâte, instanța de recurs a constatat că nu există neconcordanțe între soluția primei instanțe de admitere a cererii de lămurire dispozitiv și considerentele care au fundamentat soluția de admitere a capătului unu de cerere.

În condițiile în care solicitarea reclamantului de emitere a deciziei începând cu data de 01 martie 2004 a fost reținută de prima instanță ca fiind fondată, în mod legal s-a procedat la lămurirea dispozitivului sentinței, în procedura prevăzută de art. 281

2

C. proc. civ., prin menționarea datei de emitere a deciziei de numire pe postul de profesor universitar.

În temeiul art. 276 C. proc. civ., a fost admisă în parte cererea recurentului-reclamant privind cheltuielile de judecată, în sensul obligării recurentei - pârâtei la plata sumei de 600 lei cu acest titlu, ținând seama că recursul declarat de reclamant a fost apreciat ca fiind lipsit de interes și respins, în consecință.

Împotriva Deciziei nr. 2370 din 9 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, B. a formulat contestație în anulare.

Prin motivele invocate, contestatoarea precizează că deși a invocat în repetate rânduri în fata Curții de Apel Cluj împrejurarea că, față de soluția irevocabilă pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în regulatorul de competență, instanța competentă material nu poate fi decât tribunalul, iar funcțional, secția de litigii de muncă, solicitările au fost în mod repetat respinse.

Curtea de Apel Cluj, prin sentința nr. 238 din 3 iunie 2014, cu încălcarea competenței materiale și funcționale, a soluționat cauza, admițând în parte acțiunea reclamantului.

Unul din motivele de casare l-a

reprezentat

nerespectarea de către instanța de fond a dispozițiilor privind competența materială și funcțională.

Instanța de recurs a înlăturat motivul de recurs privind necompetența, înlăturând totodată și Decizia nr. 4836 din 4 aprilie 2013 pe motiv că aceasta nu ar reprezenta un regulator de competență.

Concret, în susținerea recursului, s-a criticat încălcarea dispozițiilor instanței supreme privind competența funcțională a secției de litigii de munca a tribunalului în soluționarea litigiului, aspect tranșat irevocabil prin Decizia nr. 4836/2013 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011*.

Cu toate acestea, instanța de recurs a înlăturat motivul de recurs, reținând în mod eronat că această decizie nu reprezintă un regulator de competență, câtă vreme în considerentele acesteia s-ar fi reținut inexistența unui conflict de competență.

În opinia contestatoarei, această soluție este în mod evident rezultatul unei erori materiale, instanța de recurs neobservând că dispozitivul acestei hotărâri stabilește competența de soluționare a litigiului.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare, susținând că aceasta este întemeiată pe dispozițiile N.C.P.C.

Examinând cauza și decizia contestată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte va respinge atât excepția inadmisibilității, cât și prezenta contestație în anulare.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

I. În ceea ce privește excepția inadmisibilității;

Excepția inadmisibilității contestației în anulare este întemeiată pe faptul că, în cauză, temeiul de drept invocat este art. 503 din N.C.P.C.

În fața instanței de fond avocatul contestatoarei a precizat că temeiul de drept al contestației în anulare îl reprezintă dispozițiile art. 317-318 C. proc. civ.

Având în vedere cele prezentate, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este admisibilă, motiv pentru care excepția se va respinge.

II. În ceea ce privește contestația în anulare

În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.

Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Înalta Curte constată că instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală făcând o amănunțită analiză a întregului probatoriu administrat în cauză precum și a susținerilor părților

O greșeală de apreciere a probelor, chiar omisiunea de examinare a acestora, urmare căreia, situația de fapt reținută de instanță ar putea fi eronată, este o greșeală de fond care nu poate fi valorificată, îndreptată pe calea contestației în anulare.

Contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată cum ar fi aprecierea probelor sau interpretarea dispozițiilor legale, pentru că aceasta ar implica reformarea unor greșeli de fond, ceea ce ar excede condițiilor prevăzute expres și restrictiv în cuprinsul art. 318 C. proc. civ.

Aceste erori nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestației în anulare pentru că exced voinței legiuitorului, exced prevederilor art. 318 C. proc. civ., care a conceput contestația în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare și nu de reformare.

În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității.

Respinge contestația în anulare formulată de B. împotriva Deciziei nr. 2370 din 9 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 713 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul A..

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 martie 2016.