ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3346/2015

Decizia

nr. 3346/2015

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul contestației în anulare

Prin decizia nr. 2766 din 11 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis recursul declarat de pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit împotriva sentinței civile nr. 149 din 12 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, și, în consecință, a fost modificată sentința atacată, în sensul că a fost respinsă acțiunea reclamantei SC A. SRL Bocșa, ca neîntemeiată.

Totodată, a fost respins recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Bocșa împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

În raport de soluția dată acțiunii prin hotărârea atacată, s-a reținut că în urma preluării constatărilor făcute de OLAF prin adresa nr. D/009010 din 27.09.2010, înregistrată la APDRP sub nr. 21.047 din 4.10.2010, emitentul actului a reținut faptul că niciuna dintre cele trei firme implicate în procedura de achiziție - SC B. BV, SC C. SA și SC D. SRL - nu îndeplineau condițiile legale, deoarece primele două se aflau în conflict de interese, iar oferta celei de a treia firme nu era autentică, urmare a faptului că nu corespundea cu oferta prezentată în dosarul de achiziție; mai mult decât atât, firma cererea SC D. International SRL (având același sediu cu SC D. SRL) activase ca reprezentant al SC B. BV, și avusese legături cu SC C. SA.

Prima instanță a admis acțiunea și a anulat actele administrative anterior arătate însă această soluție nu este împărtășită de către instanța de control judiciar.

Reevaluând întregul ansamblu probator administrat în cauză și răspunzând la criticile formulate în memoriile de recurs, Înalta Curte a reținut că beneficiarul este singurul răspunzător de modul de desfășurare a procedurilor de selecție și de achiziții. În acest sens, el are obligația să ia toate măsurile necesare pentru ca firmele invitate la selecția de oferte să acționeze într-o manieră independentă și să fie eligibile pentru a putea participa la licitație.

Înalta Curte a apreciat că recurenta-reclamantă a avut o conduită nediligentă și s-a expus riscului de a pierde finanțarea nerambursabilă ce i-a fost conferită în cadrul Programului SAPARD. Este vorba despre aplicarea unei sancțiuni, urmare a încălcării parag. 1, Anexa IV la Contractul de finanțare în care se stipulează următoarele: costurile eligibile ale oricăror servicii, bunuri și lucrări care valorează mai mult decât echivalentul în lei a 10.000 euro sunt eligibile dacă beneficiarii privați au obținut oferte de la cel puțin 3 furnizori.

După cum s-a arătat anterior, în procedura de licitație analizată nu au existat 3 oferte prezentate de furnizori independenți.

Înalta Curte a apreciat că nu prezintă nicio relevanță pe problema analizată recomandările formulate în nota DLAF nr. 7/147/CD/13.03.2011: în cauză, pentru constatarea neregulii, se are în vedere conduita nediligentă a beneficiarului proiectului și nu aspecte ce ar putea să fundamenteze răspunderea penală a reprezentaților recurentei-reclamante.

În fine, instanța de control judiciar reține că avizarea favorabilă a dosarului de achiziție de către reprezentanții A.P.D.R.P. nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere: în cadrul acestui control s-a verificat doar respectarea etapelor procedurii și depunerea documentației necesare pentru participarea la proiect, iar nu eligibilitatea celor trei oferte implicate în procedură.

Referitor la prejudiciu, instanța a reținut că recurenta-reclamantă a susținut în cadrul întâmpinării faptul că proiectul a fost integral implementat și este funcțional și, ca atare, bugetul U.E. nu a fost prejudiciat.

În privința prejudiciului, Înalta Curtea a reținut că este aplicabilă ipoteza a doua a pct. 5 A 13 1 b din Secțiunea F a Acordului multianual de finanțare dintre Guvernul României și Comisia Comunităților Europene, aprobat prin Legea nr. 316/2001, cu modificările și completările ulterioare. Mai exact, a avut loc „un efect de prejudiciere asupra Comunității sau asupra unui punct nejustificat de cheltuială”.

De altfel, concluzia anterior arătată se degajă și din practica judiciară constantă a C.J.U.E. (de pildă: hotărârea C.J.U.E. din 15.09.2005, Comisia/Irlanda, C-199/03, pct. 26).

Referitor la recursul formulat de recurenta-reclamantă, instanța a reținut că în raport de soluția pronunțată cu privire la capetele principale din cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă nu este îndreptățită la acordarea cheltuielilor de judecată, nefiind aplicabile prevederile art. 274 C. proc. civ.

Împotriva deciziei nr. 2766 din 11 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a exercitat calea de atac a contestației în anulare, întemeiată generic pe dispozițiile art. 317 art. 318 și art. 319 C. proc. civ., solicitând anularea ei și rejudecarea recursului cu cercetarea tuturor motivelor de recurs pe care le-a invocat de SC A. SRL Bocșa și menținerea sentinței de fond.

În motivarea contestației, s-a susținut, în esență, că hotărârea atacată este rezultatul unei greșeli materiale care constă în (1) reținerea conflictului de interese prin neraportare la cauzele de conflicte de interese reglementate prin Contract și Ghidul solicitantului, (2) prin confundarea actului ce constituie raportul final, prin neanalizarea concluziilor DLAF România, acestea constituind raportul final, prin considerarea ca fiind raport final actul emis de OLAF, fără ca noi să fim măcar ascultați, ci nu notei de constatare a DLAF, cum se statuase cu autoritate de lucru judecat în această cauză prin decizia nr. 4606 din 6 octombrie 2011 a Înaltei Curți, dată în Dosarul nr. x/59/2011 și (3) prin încălcarea dublului grad de jurisdicție în raport cu considerentele privind probele administrate în recurs.

Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că se impune adoptarea soluției de respingere a prezentei contestații în anulare în raport de temeiul de drept invocat și raportat la motivele înfățișate de contestator, în considerarea celor ce urmează:

În primul rând, Înalta Curte reamintește că contestația în anulare este o cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată doar pentru motivele limitativ și strict prevăzute de lege și care nu presupune o rejudecare a recursului.

Potrivit art. 318 C. proc. civ., contestația în anulare specială este admisibilă numai dacă hotărârea instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în a parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

În cauză, contestatorul, deși a invocat în mod generic dispozițiile art. 317-319 C. proc. civ., din expunerea pe larg a motivelor contestației în anulare, reiterând argumentele expuse prin cererea de recurs, efectuează de fapt o critică a hotărârii instanței de recurs, prin prisma modului în care aceasta a interpretat probele administrate în cauză de părțile litigante și a aplicat dispozițiile legale în materie, ceea ce nu poate fi acceptat pe calea contestației în anulare, procedură în care nu poate fi examinată justețea soluției contestate.

Astfel, prin invocarea neluării în considerare de către instanța de recurs a probelor depuse la dosarul cauzei, ceea ce echivalează în opinia contestatorului cu neexaminarea cauzei sub toate aspectele, se confirmă aspectul că motivele contestației în anulare evocă de fapt greșeli de judecată în procedura de soluționare a recursului și nu greșeli materiale în sensul art. 318 C. proc. civ., ceea ce excede cadrului procedurii de soluționare a unei contestații în anulare.

Înalta Curte, apreciază față de exigența textului de lege arătat, că, contestația în anulare de față nu poate fi primită, prin raportare nici la susținerile referitoare la reținerea conflictului de interese prin neraportare la cauzele de conflicte de interese reglementate prin Contract și Ghidul solicitantului, prin confundarea actului ce constituie raportul final, prin neanalizarea concluziilor DLAF România, acestea constituind raportul final, prin considerarea ca fiind raport final actul emis de OLAF, fără ca acesta să fi fost măcar ascultați, ci nu notei de constatare a DLAF, cum se statuase cu autoritate de lucru judecat în această cauză prin decizia nr. 4606 din 6 octombrie 2011 a Înaltei Curți, dată în Dosarul nr. x/59/2011 și (3) prin încălcarea dublului grad de jurisdicție în raport cu considerentele privind probele administrate în recurs.

Reținând în acest sens că instanța de recurs, nu s-a aflat într-o confuzie, în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., ci a procedat, în raport de obiectul raportului juridic dedus judecății, la aplicarea dispozițiilor legale incidente în cauză.

Totodată, potrivit art. 318 teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Față de formularea clară a textului, contestația poate fi exercitată numai dacă instanța de recurs a omis să analizeze un motiv de recurs cu care a fost investită nu și atunci când nu au fost analizate punctual toate criticile formulate în dezvoltarea motivelor de recurs. Așa fiind neexaminarea distinctă a fiecărei critici aferente fiecărui motiv de recurs nu constituie prin ea însăși, o omisiune în sensul art. 318 C. proc. civ., dacă instanța a răspuns la motivele de casare printr-un considerent comun.

Astfel, din analiza contestației deduse prezentei judecăți se constată că, contestatoarea, așa cum am arătat anterior, reiterează o parte din criticile formulate în fazele procesuale epuizate referitoare la faptul că instanța omis dintr-o greșeală materială concretizată prin confundarea actului de reprezintă actul final, cărora instanța de recurs le-a răspuns, printr-un raționament juridic de sinteză, în sensul că nu îmbrățișează soluția instanței de fond, în senul expunerii în mod clar și logic a argumentelor care i-au creat convingerea în soluția adoptată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că, raportat la exigența textului de lege arătat, contestația în anulare de față nu poate fi primită, față de împrejurarea că din considerentele deciziei contestate rezultă cu claritate că instanța de recurs s-a pronunțat asupra legalității și temeiniciei hotărârii, a analizat motivule de recurs expuse de recurente cu aplicarea art. 304

1

C. proc. civ., cât și argumentele expuse în dezvoltarea acestuia.

Rezultă de asemenea, că instanța de recurs a analizat în contextul motivelor de recurs care vizau fondul cauzei, toate susținerile părților prin prisma dispozițiilor legale aplicabile în raport de situația de fapt reținută, situație care ținând de analiza probelor, nu poate fi reanalizată într-o cale extraordinară de atac.

De asemenea, Înalta Curte reține, în acord cu jurisprudența consecventă a CEDO, reliefată de exemplu prin soluțiile pronunțate în cauzele Mitrea c. României (nr. 26105/03/2008) și Stanca Popescu c. României (nr. 8727/03/2009), că în lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestații în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securității raporturilor juridice și, prin aceasta, o încălcare a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Temeiul legal al soluției adoptate

În consecință, constatând că în cauză nu se poate reține incidența dispozițiilor dispozițiile art. 318 alin. (1)-(3) Co. proc. civ., toate motivele de casare sau modificare invocate de contestatoare prin recursul formulat, fiind analizate de instanța de recurs,astfel că, în temeiul art. 320 C. proc. civ. va respinge prezenta contestație în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de SC A. SRL Bocșa împotriva deciziei nr. 2766 din 11 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2015.