ÎCCJ, Decizia nr. 43/2018

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 3931 din 8 decembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2016, s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 80/2013 (in integrum) și a art. 16, art. 24, art. 25 alin. (2) lit. a) și art. 45 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 80/2013, s-a admis recursul declarat de A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 3886 din 6 decembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a casat sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Împotriva soluției date prin Decizia nr. 3931 din 8 decembrie 2017, de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale, a declarat recurs petenta B., solicitând admiterea recursului și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate in integrum a O.U.G. nr. 80/2013, prin raportare la art. 115 alin. (6), art. 61 și art. 108 din Constituția României, și cu excepția de neconstituționalitate a art. 16, art. 24, art. 25 alin. (2) lit. a) și art. 45 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 80/2013, raportat la art. 20, art. 21, art. 44 din Constituția României și la art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Autoarea recursului a reiterat criticile de neconstituționalitate a textelor indicate, precum și argumentele expuse în susținerea admisibilității cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional, iar, în drept, a invocat dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și pe cele ale art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Astfel, partea a arătat că O.U.G. nr. 80/2013 a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 61, art. 108 și art. 115 din Constituția României, iar prin emiterea actului normativ a fost abrogată nelegal și neconstituțional Legea nr. 146/1997, întrucât nu există o lege specială de abilitare a Guvernului României pentru acest lucru, deoarece Parlamentul României era în activitate în luna iunie 2013. S-a subliniat că nu a fost pusă în dezbaterea parlamentară și nu există o lege de aprobare sau de respingere, din partea Parlamentului, la data publicării O.U.G. nr. 80/2013 în Monitorul Oficial al României nr. 392/29 iunie 2013. De asemenea, s-a susținut că ordonanța în discuție a intrat în vigoare în termen de 3 zile și a fost pusă în aplicare la nivel național, asigurând o finanțare substanțială pentru justiție în baza taxelor judiciare majorate cu peste 100%, pe care sunt nevoiți să le plătească justițiabilii.

Cu privire la dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 80/2013, s-a arătat că nu sunt menționate explicit care sunt "în alte cauze prevăzute de lege" pentru care instanța trebuie să dispună restituirea taxelor judiciare de timbru achitate, fiind încălcată astfel Legea nr. 24/2000 - art. 33 alin. (1), Constituția României - art. 20 și art. 21, tratatele internaționale cu privire la drepturile omului.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce urmează.

Fiind învestită de către recurente cu solicitarea de sesizare a Curții Constituționale, pentru ca aceasta să se pronunțe asupra conformității cu legea fundamentală a dispozițiilor in integrum ale O.U.G. nr. 80/2013, prin raportare la art. 115 alin. (6), art. 61 și art. 108 din Constituția României, precum și ale art. 16, art. 24, art. 25 alin. (2) lit. a) și art. 45 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 80/2013, raportat la art. 20 și art. 21 din Constituția României, la art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului și la art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru a da curs unui asemenea demers.

Împrejurarea că instanța de recurs a respins solicitarea petentelor recurente, în considerarea lipsei de relevanță a excepției de neconstituționalitate în soluționarea cauzei, (în acord cu statuările Curții Constituționale expuse în Decizia nr. 498/2016 - paragraf 17, în sensul că "legătura cu soluționarea cauzei" presupune nu numai necesitatea invocării excepției în scopul restabilirii stării de legalitate, dar și aplicabilitatea textelor legale criticate în cauza dedusă judecății), nu are semnificația de nelegalitate acordată de autoarea recursului pendinte, câtă vreme, conform prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, instanța este nu numai îndrituită la o asemenea analiză și la o atare soluție, dar este și obligată să cenzureze cererile astfel formulate din perspectiva admisibilității.

În mod just, instanța de recurs a reținut că, raportat la obiectul cauzei și la stadiul procesual al judecării recursului, nu este îndeplinită cerința existenței unei legături între soluționarea excepției de neconstituționalitate și soluționarea căii de atac deduse judecății.

În esență, recurenta a susținut nerespectarea procedurii normative la adoptarea O.U.G. nr. 80/2013, majorarea exagerată a taxelor judiciare de timbru în materia contenciosului administrativ și fiscal sau nereglementarea explicită a cazurilor de restituire a taxei judiciare de timbru, în condițiile în care excepția de neconstituționalitate nu a fost invocată într-o procedură de reexaminare sau de restituire a taxei de timbru achitate, iar instanța care a pronunțat decizia recurată nu le-a opus recurentelor excepția dirimantă a netimbrării legale a recursului, ci a admis calea de atac și a casat sentința recurată, trimițând cauza spre rejudecare, la Curtea de Apel București.

Astfel, prefigurarea unei soluții vizând neconstituționalitatea textelor legale criticate nu creează premisele aplicării directe a acestor norme de către secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție la speța dedusă judecății.

Ceea ce avea de rezolvat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca instanță de recurs, viza legalitatea și temeinicia soluției date de instanța de fond excepției inadmisibilității acțiunii ce avea ca obiect, în esență o rezoluție de clasare emisă de Inspecția Judiciară în temeiul dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. b), cu referire la art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, asupra căreia, normele legale menționate, ce vizează taxele judiciare de timbru, nu au aplicabilitate directă, întrucât excedează prevederile legale pe care instanța inferioară și-a întemeiat soluția și nu influențează soluționarea recursului.

Față de cele ce preced, instanța a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, atunci când a stabilit că nu poate fi primită cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentele-petente, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile de reglementate de lege.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta B. împotriva Deciziei nr. 3931 din 8 decembrie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2016 [în ceea ce privește respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 80/2013 (in integrum) și a art. 16, art. 24, art. 25 alin. (2) lit. a) și art. 45 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 80/2013].

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 martie 2018.

Procesat de GGC - NN