ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 833/2017

Decizia nr. 833/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 26 septembrie 2016, sub nr. x/2/2016, s-a înregistrat cererea contestatoarei SC A. SA, prin B., prin care a chemat în judecată pe intimatele CN C. SA și SC D. SA - SC E. SPA - SC F. SRL, prin SC G. SPA, pentru ca prin decizia ce se va pronunța să se admită contestația în anulare și să se anuleze Decizia civilă nr. 3903 din 1 august 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2016 și Încheierea din 28 iulie 2016 și să se rejudece plângerile formulate împotriva Deciziei H. nr. 674/C10/300, nr. 301, nr. 302 din 22 aprilie 2016.

În drept, contestatoarea a invocat prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ.

La data de 12 octombrie 2016, intimata CN C. SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, în principal ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată și menținerea deciziei contestate.

A arătat că este inadmisibilă contestația în anulare ca și cale extraordinară de atac, având în vedere natura juridică a plângerii împotriva deciziei H., formulate în temeiul O.U.G. nr. 34/2006.

La data de 12 octombrie 2016 a depus întâmpinare și intimata SC D. SPA, care a invocat la rândul său excepția inadmisibilității contestației în anulare.

La termenul din 17 octombrie 2016, contestatoarea a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 503 alin. (2) C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., art. 2 pct. 55 al O.U.G. nr. 19/2009 privind unele măsuri în domeniul legislației referitoare la achiziții publice, respectiv art. 61 pct. 1 al Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și a art. 285 alin. (5) al O.U.G. nr. 34/2006.

În susținerea acestei excepții, după ce a citat prevederile art. 503 alin. (2) C. proc. civ., contestatoarea a susținut că se poate formula contestația în anulare împotriva oricărei hotărâri definitive, iar contestația prevăzută la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. doar în cazul hotărârilor instanțelor de recurs.

A susținut că în cazul plângerilor soluționate de o instanță învestită potrivit art. 283 din O.U.G. nr. 34/2006 partea nu are la dispoziție calea de atac a contestației în anulare, indiferent dacă hotărârea a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut, ori într-o compunere nelegală, iar, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța a omis să se pronunțe asupra acesteia, dezlegarea dată plângerii fiind rezultatul unei erori materiale, după cum este în cazul de față, ori instanța nu s-a pronunțat asupra unuia dintre motivele de nelegalitate/netemenicie a deciziei H. declarate în cauză, după cum este cazul în speța de față.

După ce a făcut referire la modificarea cadrului legislativ în materia achizițiilor publice, contestatoarea a invocat că plângerea, ca și cale de atac împotriva deciziei H., era asimilată recursului până la intrarea în vigoare a N.C.P.C., textul de la art. 283 alin. (3) din O.U.G. nr. 34/2006 prevăzând că se soluționa potrivit dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ.

A arătat contestatoarea că, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012, art. 283 și art. 285 din O.U.G. nr. 34/2006 s-au modificat, astfel încât O.U.G. nr. 34/2006 nu mai prevede faptul că plângerea împotriva deciziei H. era asimilată recursului. Din acel moment aceste decizii pronunțate în temeiul O.U.G. nr. 34/2006 nu mai pot fi atacate prin calea de atac a contestației în anulare, iar Legea nr. 76/2012 a abrogat prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, conform cărora „împotriva soluțiilor definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de contencios administrativ se pot exercita căile de atac prevăzute de C. proc. civ.”

A concluzionat contestatoarea că dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., sunt neconstituționale, în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul contestației în anulare speciale hotărârile pronunțate de o instanță în soluționarea plângerii prevăzute de art. 281 și urm. din O.U.G. nr. 34/2006.

În ceea ce privește neconstituționalitatea art. 2 pct. 55 al O.U.G. nr. 19/2009 privind unele măsuri în domeniul legislației referitoare la achiziții publice, respectiv art. 61 pct. 1 al Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., contestatoarea a arătat că aceste prevederi sunt cele care au abrogat normele din cadrul O.U.G. nr. 34/2006, care calificau în mod expres calea de atac a plângerii din achizițiile publice drept recurs.

A susținut că se încalcă prevederile art. 21 alin. (1)-(3), art. 16 alin. (1), art. 53 alin. (2) teza finală, art. 129 și art. 1 alin. (3) și (5) din Constituția României.

S-a invocat și neconstituționalitatea art. 285 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006, care prevedea că hotărârea prin care se soluționează plângerea este definitivă.

A făcut trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 500/2012, precum și la faptul că în alte cazuri hotărârea judecătorească prin care se soluționează plângerea împotriva unui act administrativ jurisdicțional este susceptibilă de recurs.

Cu privire la acest text a invocat faptul că se încalcă prevederile art. 21 alin. (1)-(3), art. 16 alin. (1), art. 53 alin. (2) teza finală, art. 129 din Constituția României.

Prin Decizia civilă nr. 5105 din 31 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

- a admis, în parte, cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de contestatoare;

- a formulat sesizare la Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ. și a art. 61 pct. 1 din Legea nr. 76/2012;

- a respins în rest cererea de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă;

- a respins cererea de suspendare a judecății cauzei, ca nefondată;

- a admis excepția inadmisibilității;

- a respins contestația în anulare formulată de contestatoarea SC A. SA, prin B., împotriva Deciziei civile nr. 3903 din 01 august 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2016, în contradictoriu cu intimatele SC D. SA - SC E. SPA - SC F. SRL, prin SC G. SPA, CN C. SA, I., SC J. GMBH, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Referitor la prevederile art. 2 pct. 55 din O.U.G. nr. 19/2009, instanța a constatat că acest text nu are relevanță în cauza de față, pentru că a reprezentat doar o variantă intermediară a legii, care nu era în vigoare nici la momentul formulării contestației în fața H., nici la momentul introducerii plângerilor soluționate prin decizia atacată cu contestație în anulare.

Prin urmare, a apreciat curtea, textul mai sus invocat, pe lângă faptul că nu mai este în vigoare, nefiind în vigoare nici la momentele indicate mai sus, nu are legătură nici cu soluționarea prezentei cauze.

Astfel, curtea a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepția vizând aceste dispoziții fiind inadmisibilă conform art. 29 alin. (5) din aceeași lege, fapt ce a determinat respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 pct. 55 din O.U.G. nr. 19/2009.

Referitor la dispozițiile art. 285 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006 instanța a constatat că acest text statuează că „Hotărârea prin care instanța soluționează plângerea este definitivă”, iar în speța de față nu se pune în discuție dacă hotărârea atacată este definitivă sau nu.

Instanța a apreciat că, mai mult decât atât, contestatoarea nu are niciun interes în invocarea excepției de neconstituționalitate a acestui text de lege, deoarece în ipoteza în care excepția ar fi admisă contestația în anulare ar fi inadmisibilă pentru că numai împotriva hotărârilor definitive poate fi exercitată calea de atac a contestației în anulare.

În acest sens, curtea a reținut că, dacă interesul contestatoarei este de a-și deschide, prin admiterea excepției, o altă cale de atac, atunci excepția nu are legătură cu soluționarea prezentei cauze.

Constatând că, de altfel, textul în cauză nici nu mai este în vigoare, curtea a respins și cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 285 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006.

În privința excepțiilor de neconstituționalitate invocate de contestatoare, instanța a opinat în sensul că aceste excepții sunt neîntemeiate, iar textele atacate cu excepția de neconstituționalitate și pentru care a admis cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional sunt constituționale.

S-a subliniat în considerentele sentinței recurate că plângerea este o cale de atac specială, prevăzută de o lege specială, O.U.G. nr. 34/2006, ulterior Legea nr. 101/2016; că potrivit art. 282 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, atât anterior, cât și după adoptarea N.C.P.C. și a Legii nr. 76/2012, deciziile H. privind soluționarea contestației pot fi atacate atât pentru motive de nelegalitate, cât și de netemeinicie și, prin urmare, instanța care soluționează plângerea poate verifica atât legalitatea, cât și temeinicia deciziei H.

Or, curtea a reținut că, astfel cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 483 și art. 488 din N.C.P.C., recursul este conceput ca o cale de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate rezultă din conținutul art. 488 din N.C.P.C., care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să acorde instanței, care soluționează calea de atac a recursului, posibilitatea de a reanaliza probele și de a reevalua situația de fapt.

S-a mai reținut în considerentele hotărârii pronunțate că, ulterior intrării în vigoare a N.C.P.C., instanța de recurs nu mai poate modifica hotărârea atacată, existând doar posibilitatea casării acesteia; că faptul că plângerea este singura cale de atac prevăzută de lege și că decizia pronunțată în plângere este definitivă nu înseamnă că această cale de atac este un recurs, iar faptul că și în prezent plângerea împotriva deciziei Consiliului se soluționează în complet de 3 judecători nu este de natură să conducă la o altă concluzie, având în vedere că O.U.G. nr. 34/2006 și Legea nr 101/2016 reprezintă norme speciale în raport de dispozițiile Legii nr. 304/2004.

Curtea a avut în vedere faptul că legea specială prevede calea de atac, termenul de exercitare a acesteia, motivele pentru care poate fi exercitată și soluțiile pe care le poate pronunța instanța, nefiind necesară completarea sub aceste aspecte cu dreptul comun.

Mai mult, a constatat curtea, O.U.G. nr. 34/2006 conține reglementări speciale și în privința procedurii de judecată, a termenelor de depunere a întâmpinării, termenelor de judecată, motivelor de amânare a cauzei și termenelor, comunicarea citațiilor și a actelor de procedură.

Curtea a reținut că alin. (2) al art. 503 C. proc. civ. reglementează o serie de motive pentru care se poate exercita contestația în anulare, care privesc exclusiv hotărârile pronunțate în recurs, precum și faptul că aceasta reprezintă o cale de atac extraordinară, ce poate fi exercitată doar în cazurile și condițiile prevăzute în mod expres de lege, or, hotărârea contestată în prezenta cauză nu este o hotărâre pronunțată în recurs.

Prin urmare, constatând că nu este vorba despre o decizie pronunțată în calea de atac a recursului, curtea a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., contestația în anulare fiind inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contestatoarea SC A. SA, prin B., invocând dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta solicită admiterea recursului, casarea în parte a Hotărârii nr. 5105 din 31 octombrie 2016 și, pe cale de consecință, aplicarea dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., respectiv trimiterea cauzei Curții de Apel București în vederea sesizării Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate și față de art. 2 pct. 55 al O.U.G. nr. 19/2009 și art. 285 alin. (5) al O.U.G. nr. 34/2006, sau să se dispună orice altă soluție prevăzută de lege care să determine sesizarea în mod corect a Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate și față de art. 2 pct. 55 al O.U.G. nr. 19/2009 și art. 285 alin. (5) al O.U.G. nr. 34/2006.

Recurenta precizează faptul că prezentul recurs are în vedere doar soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale față de art. 2 pct. 55 al O.U.G. nr. 19/2009 și art. 285 alin. (5) al O.U.G. nr. 34/2006.

În motivarea cererii de recurs, recurenta arată că, având în vedere că în cauză instanța de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, a emis o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și/sau a pronunțat o hotărâre dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, a formulat prezentul recurs pentru a înlătura viciile cauzate și pentru a se putea sesiza, în mod temeinic, legal și corect Curtea Constituțională și cu aspectele ce au fost cuprinse în cererea de sesizare a Curții Constituționale, dar pe care Curtea de Apel București le-a considerat inadmisibile.

Recurenta a invocat astfel motivele de casare prevăzute de:

- art. 488 pct. 5 C. proc. civ., arătând că instanța de fond ar fi trebuit să pronunțe soluția de respingere în parte ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale doar printr-o încheiere motivată, având în vedere prevederile exprese ale art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, încălcându-se în acest mod regulile de procedură susmenționate, încălcare ce se sancționează cu nulitate;

- art. 488 pct. 6 C. proc. civ., arătând că instanța de fond ar fi trebuit să-și motiveze temeinic și argumentat soluția de respingere în parte ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale, or, aceasta a realizat o motivare succintă și pe alocuri contradictorie, raportat la decizia de sesizare a Curții Constituționale. Apreciază recurenta că, față de acest motiv de recurs, regulile de procedură au fost încălcate în mod flagrant, viciile deciziei neputând fi acoperite în vreun fel decât prin casarea în parte a hotărârii.

- art. 488 pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că partea din cererea de sesizare a Curții Constituționale care a fost declarată inadmisibilă îndeplinește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) din același act normativ, astfel încât Curtea de Apel București a emis decizia contestată cu încălcarea și/sau aplicarea greșită a normelor de drept material amintite, deși ar fi trebuit să constate că excepția de neconstituționalitate este admisibilă.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, în limitele și pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Recurenta a invocat în susținerea recursului declarat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din N.C.P.C.

În cadrul acestui motiv de casare, recurenta a susținut faptul că hotărârea atacată încalcă regulile de procedură prevăzute la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, deoarece instanța de judecată s-a pronunțat odată cu fondul și a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale printr-o hotărâre și nu printr-o încheiere interlocutorie.

Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. evocă situațiile prevăzute de dispozițiile legale privind nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură.

În cauză însă, motivele invocate de recurentă nu se încadrează nici în situația prevăzută la art. 175 C. proc. civ., în condițiile în care actul de procedură cu privire la care se invocă nulitatea nu a adus părții o vătămare, nici în situațiile prevăzute de legiuitor la art. 176 C. proc. civ. și în niciun alt caz prevăzut de legiuitor, care să fie sancționat cu nulitatea actului de procedură.

Potrivit art. 233 alin. (3) C. proc. civ.: „În cazul în care hotărârea se pronunță în ziua în care au avut loc dezbaterile nu se întocmește încheierea de ședință, mențiunile prevăzute la alin. (1) și (2) făcându-se în partea introductivă a hotărârii”.

Înalta Curte constată că, având în vedere că măsurile luate de instanța de judecată cu privire la excepția de neconstituționalitate au fost dispuse în ziua în care au avut loc dezbaterile, în mod corect instanța de judecată a inclus soluția cu privire la acestea în hotărârea pronunțată.

De altfel, chiar dacă s-ar considera că instanța de judecată ar fi trebuit să respingă cererea de sesizare a Curții Constituționale printr-o încheiere, faptul că nu a făcut-o nu este sancționat de legiuitor cu nulitatea actului, condiție obligatorie pentru admisibilitatea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De altfel, partea din hotărâre prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate nu a adus părții nicio vătămare, în condițiile în care aceasta a putut exercita prezenta cale de atac împotriva măsurii prin care i s-a respins în parte excepția invocată.

Chiar dacă Curtea nu a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate printr-o încheiere motivată, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este motivată și, mai mult decât atât, cuprinde calea de atac și termenul de recurs.

Pe cale de consecință, motivul de recurs invocat de recurentă nu este fondat.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că instanța de fond ar fi trebuit să-și motiveze temeinic și argumentat soluția de respingere în parte ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale, or, în opinia sa, aceasta a realizat o motivare succintă și pe alocuri contradictorie, raportat la decizia de sesizare a Curții Constituționale.

Apreciază recurenta că, față de acest motiv de recurs, regulile de procedură au fost încălcate în mod flagrant, viciile deciziei neputând fi acoperite în vreun fel decât prin casarea în parte a hotărârii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii „se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Verificând conținutul hotărârii atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, astfel că nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce privește pretinsa contradictorialitate a argumentelor invocate de instanța de judecată, raționamentul recurentei se limitează la a arăta faptul că dacă instanța a admis cererea de sesizare pentru un text de lege din O.U.G. nr. 34/2006, în mod greșit nu a admis și pentru celelalte texte de lege.

Înalta Curte apreciază că acest raționament nu poate fi luat în considerare, în condițiile în care instanța de judecată a avut în vedere considerente diferite, și nicidecum contradictorii, care au condus la admiterea sau respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Înalta Curte, legal învestită cu soluționarea prezentului recurs, constată însă că sunt întemeiate susținerile și criticile înfățișate de recurenta-contestatoare subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Analizând decizia atacată numai în ceea ce privește respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 pct. 55 din O.U.G. nr. 19/2009 și art. 285 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006, Înalta Curte observă că motivul reținut de prima instanță în adoptarea soluției de respingere ca inadmisibilă a solicitării contestatoarei l-a constituit împrejurarea că art. 2 pct. 55 din O.U.G. nr. 19/2009 nu are relevanță în cauza de față, pentru că acesta a reprezentat doar o variantă intermediară a legii, care nu era în vigoare nici la momentul formulării contestației în fața H., nici la momentul introducerii plângerilor soluționate prin decizia atacată cu contestație în anulare.

Prin urmare, a apreciat curtea, textul mai sus invocat, pe lângă faptul că nu mai este în vigoare, nefiind în vigoare nici la momentele indicate mai sus, nu are legătură nici cu soluționarea prezentei cauze.

Referitor la dispozițiile art. 285 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006 instanța a constatat că acest text se referă la caracterul definitiv al hotărârii prin care instanța soluționează plângerea, iar în speța de față nu se pune în discuție dacă hotărârea atacată este definitivă sau nu, precum și faptul că în cauză contestatoarea nu are niciun interes în invocarea excepției de neconstituționalitate a acestui text de lege, deoarece, în ipoteza în care excepția ar fi admisă, contestația în anulare ar fi inadmisibilă, pentru că numai împotriva hotărârilor definitive poate fi exercitată calea de atac a contestației în anulare.

Totodată, constatând că textul în cauză nu mai este în vigoare, curtea a respins și cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 285 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006.

În acord cu cele învederate de recurentă, instanța de control judiciar reține că argumentele expuse de instanța de fond în susținerea soluției de respingere a cererii de sesizare cu privire la cele două texte legale nu subzistă în contextul factual al cauzei, raportat la susținerile și la obiectul acțiunii contestatoarei.

Înalta Curte apreciază că partea din cererea de sesizare a Curții Constituționale care a fost declarată inadmisibilă îndeplinește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) din același act normativ, astfel încât Curtea de Apel București a pronunțat decizia contestată cu încălcarea și/sau aplicarea greșită a normelor legale menționate și ar fi trebuit să constate că excepția de neconstituționalitate este admisibilă.

Recurenta a formulat cererea de sesizare a Curții Constituționale raportându-se în principal la neconstituționalitatea art. 503 alin. (2) C. proc. civ., argumentând această neconstituționalitate prin raportare la dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006 (art. 283 și art. 285 din O.U.G. nr. 34/2006) și la calificarea de către aceste acte normative a naturii juridice a plângerii împotriva deciziei H..

Având în vedere că atât Decizia H. nr. 674/00/300, 301, 302 din 22 aprilie 2016, cât și Decizia Curții de Apel București nr. 3903 din 01 august 2016, au fost soluționate și au avut ca temei legal dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006, rezultă că natura juridică a respectivelor decizii, procedura de soluționare a acestora și căile de atac aplicabile s-au raportat și se raportează în continuare la vechea lege privind achizițiile publice.

Așa cum se arată și în motivele de recurs formulate, soluția instanței de admitere a cererii de sesizare a Curții Constituționale raportat la art. 61 pct. 1 al Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care face trimitere la O.U.G. nr. 34/2006, reprezintă o dovadă în plus a faptului că O.U.G. nr. 34/2006, deși era abrogată la momentul pronunțării Deciziei Curții de Apel București nr. 3903 din 01 august 2016 (atacată prin contestația în anulare), aceasta își produce efectele juridice, atât la momentul soluționării contestației în anulare, cât și a unei eventuale rejudecări a plângerii ca urmare a unei revizuiri determinate de o eventuală admitere a excepției de neconstituționalitate.

Articolele de lege care își produc în continuare efectele juridice față de Decizia Curții de Apel București nr. 3903 din 01 august 2016 și de soluționarea contestației în anulare formulate împotriva acestei decizii, rezultă din următoarele aspecte:

a) În cauză a fost invocată inadmisibilitatea contestației în anulare formulată de contestatoare raportat la neîncadrarea în sfera descrisă de art. 503 alin. (2) C. proc. civ.;

b) Calificarea plângerii drept recurs a fost abrogată prin art. 2 pct. 55 al O.U.G. nr. 19/2009, respectiv art. 61 al Legii nr. 76/2012, aceste texte legale de abrogare făcând posibilă invocarea inadmisibilității contestației în anulare speciale față de hotărârea de soluționare a plângerii în materia achizițiilor publice, în temeiul tezei privind inexistența unei „ instanțe de recurs”;

c) Dispozițiile art. 285 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006 sunt cele care opresc invocarea, în fața unei instanțe de control judecătoresc, a oricăror erori comise de instanța care soluționează plângerea.

Decizia nr. 3903 din 01 august 2016 a Curții de Apel București a fost emisă în temeiul art. 283 și urm. din O.U.G. nr. 34/2006, astfel încât este evident că și natura juridică a acestei decizii, și implicit admisibilitatea sau nu a contestației în anulare, se raportează la prevederile O.U.G. nr. 34/2006 și la modificările pe care acestea le-a suferit în trecut, dacă prin acele modificări este încălcată Constituția.

De asemenea, natura juridică a plângerii împotriva deciziei H. este prevăzută de art. 283 și urm. din O.U.G. nr. 34/2006, articole care au suferit modificări atât prin O.U.G. nr. 19/2009, cât și prin Legea nr. 76/2012, modificări care își produc efectele în prezent și care au împiedicat contestatoarea de a exercita calea extraordinară de atac a contestației în anulare.

Din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că, în cauză, sesizarea Curții Constituționale se raportează, pe lângă art. 503 C. proc. civ. și art. 61 al Legii nr. 76/2012, și la celelalte prevederi care ar rămâne valabile dacă s-ar considera că acestea sunt sau nu neconstituționale, respectiv dispozițiile art. 2 pct. 55 al O.U.G. nr. 19/2009, precum și cele ale art. 285 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006.

Astfel, dacă art. 503 C. proc. civ. ar fi considerat constituțional, dar art. 61 al Legii nr. 76/2012 s-ar considera că nu este constituțional, atunci ar rămâne în vigoare și s-ar aplica contestatoarei, ca și temei de drept, dispozițiile art. 2 pct. 55 al O.U.G. nr. 19/2009, precum și ale art. 285 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006, care în continuare afectează natura juridică a plângerii formulate împotriva deciziei H..

În acest context, interesul contestatoarei este tocmai acela de a înlătura orice dispoziție care îngrădește dreptul acesteia de a formula contestația în anulare pentru viciile sesizate, inclusiv acele articole care au adus modificări în trecut și care produc efecte juridice în continuare în cazul în care se consideră că art. 61 al Legii nr. 76/2012 este neconstituțional.

Așa cum rezultă și din cuprinsul cererii de recurs, acesta a fost raționamentul pentru care contestatoarea a dorit să pună în discuția Curții Constituționale toate aceste aspecte, pentru o viziune de ansamblu a situației de drept, astfel încât să se constate fie că legea generală (C. proc. civ.) este neconstituțională și ea trebui să prevadă incidența căii de atac a contestației în anulare și față de decizii date de alte instanțe (nu numai cele de apel sau de recurs), fie că legea specială (O.U.G. nr. 34/2006) este neconstituțională în cazul de față și ar fi trebuit să prevadă în mod clar că decizia Curții de Apel este asimilată unei decizii a unei instanțe de recurs sau de apel pentru a exista o încadrare în dispozițiile art. 503 C. proc. civ.

Din analiza cererii de sesizare a Curții Constituționale rezultă faptul că la momentul formulării acesteia contestatoarea a avut în vedere articolele de lege atât în forma reglementată, care îi oferea posibilitatea de a formula contestația în anulare, cât și actele normative care au determinat această îngrădire, începând cu art. 2 pct. 55 al O.U.G. nr. 19/2009 (care a abrogat prevederea cuprinsă în art. 283 alin. 6 al O.U.G. nr. 34/2006, potrivit căreia: „(6) Procedura de soluționare a plângerii este cea a recursului, potrivit dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ.”), continuând cu art. 61 pct. 1 al Legii nr. 76/2012 (care a abrogat prevederea cuprinsă în art. 283 alin. (3) al O.U.G. nr. 34/2006, potrivit căreia: „(3) Plângerea se soluționează potrivit dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ. Prevederile secțiunii a 9-a se aplică în mod corespunzător”) și raportându-se la prevederile din legea generală (art. 503 C. proc. civ.), dar și legea specială (art. 285 din O.U.G. nr. 34/2006), toate aceste acte normative îngrădind, în opinia contestatoarei, dreptul acesteia de a formula contestația în anulare în această cauză.

Prin urmare, toate aceste acte normative încă își produc efectele juridice, întrucât interpretarea acestora, fie împreună, fie separat, determină interpretări față de natura juridică a plângerii formulate împotriva deciziei H. și de inadmisibilitate a contestației în anulare formulată de contestatoare.

În acest context, nu se justifică soluția instanței de judecată față de divizarea motivelor de neconstituționalitate din cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de contestatoare (unele fiind considerate admisibile, dar altele nu), cu atât mai mult cu cât sunt respectate toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și în ceea ce privește art. 2 pct. 55 din O.U.G. nr. 19/2009 și art. 285 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată:

„(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale”.

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ:

- excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;

- excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Or, în cazul de față, art. 2 pct. 55 din O.U.G. nr. 19/2009 și art. 285 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006 nu au fost declarate neconstituționale raportat la motivele de neconstituționalitate invocate, au legătură cu soluționarea cauzei și sunt dispoziții legale în vigoare, întrucât Decizia nr. 3903 din 01 august 2016 a Curții de Apel București a avut ca temei legal O.U.G. nr. 34/2006 și implicit natura juridică a deciziei se supune în continuare acestui act normativ, astfel încât admisibilitatea căii de atac a contestației în anulare se raportează la dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006 și la natura juridică a căii de atac a plângerii, așa cum este reglementată și stabilită în O.U.G. nr. 34/2006.

De asemenea, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011: „Condiția ca dispoziția legală criticată pentru neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei este, evident, necesară, dar și suficientă. Or, adăugarea la acestea a unei condiții suplimentare - dispoziția legală să fie și formal în vigoare, a cărei neîndeplinire are semnificația drastică a unui veritabil fine de neprimire a cererii de sesizare a instanței constituționale cu respectiva excepție de neconstituționalitate, constituie o îngrădire a accesului liber la justiția constituțională, contravenind astfel prevederilor art. 21 alin. (1), (2) și (3), coroborate cu cele ale art. 146 lit. d) din Constituție. Aceasta, cu atât mai mult cu cât scoaterea sau ieșirea formală din vigoare a unei norme juridice nu înseamnă neapărat și în toate situațiile inaplicabilitatea sa. (...) Prin urmare, controlul de constituționalitate vizează doar dispozițiile aplicabile cauzei, chiar dacă acestea nu mai sunt în vigoare”.

Prin decizia susmenționată, Curtea Constituțională a conchis prin a menționa că: „Dispozițiile neconstituționale nu se vor mai aplica în cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate și nici în cauzele pendinte în fața instanței judecătorești în care respectivele dispoziții sunt aplicabile. Așa fiind, efectele deciziei de admitere se limitează exclusiv asupra aplicării în timp a dispoziției sancționate, căreia i se refuză ultraactivitatea întemeiată pe principiul "tempus regit actum", iar nu și asupra existenței normei în dreptul pozitiv, care, în urma abrogării sau ajungerii la termen survenite anterior momentului în care se realizează controlul de constituționalitate, a trecut în stare pasivă. Cu alte cuvinte, decizia Curții prin care se admite excepția de neconstituționalitate este general obligatorie și are putere numai pentru viitor în toate situațiile juridice în care norma care nu mai este în vigoare continuă să-și producă efectele juridice neconstituționale în virtutea principiului "tempus regit actum".

Astfel, potrivit Deciziei nr. 766/2011 a Curții Constituționale, sunt supuse controlului de constituționalitate și legile ale căror efecte juridice se produc în continuare și după ieșirea lor din vigoare, iar cerința ca actul normativ să fie în vigoare nu reprezintă o condiție de admisibilitate a acțiunii, conform Legii nr. 554/2004 și teoriei dreptului administrativ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că în cauză, din perspectiva interesului procesual, este îndeplinită și cerința legăturii cu pricina care se judecă, impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 pct. 55 din O.U.G. nr. 19/2009 și ale art. 285 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006.

Înalta Curte apreciază că există fără putință de tăgadă o legătură indisolubilă între normele atacate cu excepția de neconstituționalitate și soluționarea cauzei care face obiectul Dosarului nr. x/2/2016 al Curții de Apel București în care s-a invocat această excepție, împrejurare în care nu se poate reține caracterul inadmisibil al excepției pe acest motiv.

Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, pe rolul Curții Constituționale mai există alte două dosare în care sunt supuse controlului constituționalității și aceste articole de lege, suplimentar față de articolele pe care deja Curtea de Apel București le-a sesizat la Curtea Constituțională prin Decizia nr. 5105 din 31 octombrie 2016, după cum urmează:

- Dosarul nr. x/D/2016 - referitor la excepția de neconstituționalitate a art. 503 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., art. 2 pct. 55 din O.U.G. nr. 19/2009, art. 61 pct. 1 din Legea nr. 76/2012, art. 285 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006 - invocată în Dosarul nr. x/57/2016 în fața Curții de Apel Alba Iulia;

- Dosarul nr. x/D/2016 - referitor la excepția de neconstituționalitate a acelorași dispoziții legale - invocată în Dosarul nr. x/59/2016 în fața Curții de Apel Timișoara.

Din extrasul de pe portal al acestor dosare rezultă faptul că situația este similară, în sensul că deciziile Curților de apel, care au fost contestate prin calea de atac a contestației în anulare, au fost întemeiate pe dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006, iar calea de atac a contestației în anulare a fost înregistrată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea H.

Înalta Curte constată astfel că există precedente în jurisprudență, potrivit cărora sesizarea Curții Constituționale fată de art. 2 pct. 55 din O.U.G. nr. 19/2009 și de art. 285 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006 a fost considerată că respectă condițiile impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții fiind deja înregistrată pe rolul Curții Constituționale.

Înalta Curte apreciază că, în acest context, nu se susține soluția de respingere în parte a sesizării Curții Constituționale față de art. 2 pct. 55 din O.U.G. nr. 19/2009 și art. 285 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006, având în vedere că sunt respectate toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Drept urmare, în temeiul art. 496-497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, Înalta Curte, apreciind în sensul admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 pct. 55 din O.U.G. nr. 19/2009 și art. 285 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006, va admite recursul de față, va casa în parte decizia recurată în limitele analizei efectuate în prezentul recurs și, rejudecând, va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate.

În consecință, se va trimite cauza instanței de recurs, ca instanță competentă să realizeze și să îndeplinească formalitățile prevăzute de lege, necesare pentru sesizarea Curții Constituționale cu excepția invocată de contestatoare, respectiv excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 pct. 55 din O.U.G. nr. 19/2009 și art. 285 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC A. SA, prin lider de SC A. SPA, împotriva Deciziei nr. 5105 din 31 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte decizia atacată, în sensul că admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 pct. 55 din O.U.G. nr. 19/2009 și art. 285 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Trimite dosarul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în vederea înaintării cererii de sesizare către Curtea Constituțională.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 martie 2017.