ÎCCJ, Decizia nr. 132/2018

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de revizuire

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 29 mai 2017, revizuentul A. a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 374 din 25 aprilie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2016, pe care o consideră în contradicție cu Decizia civilă nr. 1310 din 13 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/3/2008*.

În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

1.2. Soluția instanței de revizuire

Prin Decizia nr. 1321 din 22 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția l civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 374 din 25 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Împotriva deciziei instanței de revizuire, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., a declarat recurs revizuentul A., solicitând admiterea căii de atac, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de revizuire formulate împotriva Deciziei civile nr. 374 din 25 aprilie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, decizie ce încalcă dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu consecința anulării acesteia.

Sub un prim aspect, recurentul a susținut că înțelege să atace soluția de respingere a excepției pe care a ridicat-o, privind competența de soluționare a cauzei de către un complet specializat al instanței, respectiv de către secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu Decizia nr. 22/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și cu calitatea sa de administrator al societății SC B., căruia i s-a imputat nevărsarea la stat a impozitelor cu reținere la sursă.

Sub un alt aspect, cu referire la principiul securității raporturilor juridice, la cel al dreptului la un proces echitabil, la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și la particularitățile concrete rezultate din istoricul litigiilor supuse examinării, autorul recursului a menționat că dezlegarea dată cererii de revizuire este nelegală, fiind rezultatul unei judecăți superficiale și al unei analize ad litteram, iar nu în spiritul legii, a celor două hotărâri potrivnice.

Reluând punctual și detaliind susținerile formulate din perspectiva admisibilității cererii de revizuire, recurentul a arătat, în esență, că cererea pe care a formulat-o îndeplinește condițiile pentru a fi primită.

În contextul expus, s-a menționat că instanța de revizuire a apreciat în mod eronat că Tribunalul București s-ar fi pronunțat pe excepția autorității de lucru judecat în dosarul nr. x/2016, deoarece, deși Tribunalul București a analizat în cursul motivării respectiva excepție, nu se poate considera că s-a pronunțat asupra acesteia, neexistând nicio referire în cuprinsul dispozitivului.

Opinând că, astfel, instanța de fond din dosarul nr. x/2016 a omis să se pronunțe asupra excepției autorității de lucru judecat, partea apreciază că cererea sa de revizuire este admisibilă, neavând relevanță că o atare excepție s-a invocat, în acest exprimându-se doctrina și jurisprudența.

În opinia recurentului, s-a apreciat în mod superficial și că nu există tripla identitate de obiect, cauză, părți.

Astfel, instanța de revizuire a ignorat împrejurarea că, în ambele dosare, chestiunea dedusă judecații a fost existența sau inexistența vinovăției sale, cu consecința obligării la plata sumei de 239.129 lei, reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă, singura diferență dintre cele două dosare fiind aceea că primul a fost întemeiat pe o lege specială, respectiv legea insolvenței, iar cel de-al doilea dosar a fost întemeiat pe dreptul comun.

S-a subliniat că pricinile au avut același obiect - suma de 239.129 lei, care a fost solicitată de către intimată atât în dosarul nr. x/2008 aflat pe rolul Tribunalului București și având ca obiect angajarea sa patrimonială în dosarul de insolvență, cât și în dosarul nr. x/2016, având ca obiect atragerea răspunderii sale civile delictuale, în ambele dosare pentru aceeași sumă, cu precizarea că această sumă este o componenta din suma mai mare solicitată în dosarul nr. x/2008 (antrenarea răspunderii - insolvență).

Cele două litigii sunt identice și sub aspectul problemei de drept soluționate, respectiv vinovăția sa cu privire la neplata impozitelor cu reținere la sursă către A.N.A.F., din analiza dispozitivului și a considerentelor celor două hotărâri putându-se constata că ambele instanțe au avut în vedere existența acestui element al răspunderii civile delictuale, neavând relevanță, în opinia recurentului, faptul că sintagma tragerii răspunderii în calitate de administrator ar putea avea din punct de vedere semantic o altă valoare decât aceea a lipsei vinovăției (a răspunderii).

Consideră recurentul că în ambele dosare părțile sunt Agenția Națională de Administrare Fiscală pe de o parte și el, pe de altă parte, și că s-a apreciat eronat de către secția I civilă a Înaltei Curți că nu există identitate de părți, deoarece, raportat la dispozițiile legii speciale, anume Legea nr. 85/2006, reclamantul din primul dosar, respectiv lichidatorul judiciar C. nu a acționat în nume propriu, ci în numele Agenției Naționale de Administrare Fiscală, ca mandatar al acestei creditoare, care nu avea legitimare procesuală conform Legii insolvenței.

Partea recurentă apreciază că, în cauză, ipoteza legală din art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se regăsește deplin, deoarece există hotărâri potrivnice, respectiv Sentința definitivă și irevocabilă nr. 1310 din 13 iunie 2013 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/3/2008* și Decizia civilă definitivă nr. 374 din data de 25 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2016, care au statuat total diferit asupra problemei vinovăției sale.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din codul menționat.

Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 din C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, raportat la prevederile art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., prin încheierea din data de 7 mai 2018, completul de filtru a admis în principiu recursul dedus judecății.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu susținerile recurentului, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte va admite recursul, în sensul și pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce urmează.

Prima critică de nelegalitate formulată vizează soluția de respingere a excepției privind competența materială de soluționare a cauzei de către un complet specializat al instanței, respectiv de către secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În sprijinul excepției necompetenței secției I civile a instanței supreme, învestite cu cererea sa de revizuire, autorul a invocat: faptul că primul dosar, în care s-a pronunțat hotărârea potrivnică a fost un dosar de faliment; calitatea sa de administrator al societății SC B., căruia i s-a imputat nevărsarea la stat a impozitelor cu reținere la sursă și Decizia nr. 22/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aspecte de natură a justifica competența de soluționare a judecății de către un complet specializat în litigiile cu profesioniști.

Critica este fondată.

Competența materială (ratione materiae) este reglementată atât sub aspect funcțional (ratione oficii), cât și sub aspect procesual și presupune o delimitare pe verticală, între instanțe de grad diferit, dar și o delimitare pe orizontală între secțiile specializate ale aceleiași instanțe judecătorești, conform art. 136 alin. (1) din C. proc. civ., normele aplicabile având caracter de ordine publică.

Finalitatea cererii de revizuire, respectiv anularea ultimei hotărâri, pronunțate în recurs de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost în mod eronat reținută de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, drept temei pentru respingerea solicitării de trimitere a dosarului la secția a II-a civilă a instanței.

În acest sens, se reține că cererea de revizuire pendinte este motivată pe existența contrarietății de hotărâri, ceea ce atrage incidența normei de excepție cu privire la instanța competentă să soluționeze revizuirea, instituită prin art. 510 alin. (2) teza întâi din C. proc. civ., care prevede expres că:

"În cazul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cererea de revizuire se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța care a dat prima hotărâre".(s.n.)

Prin urmare, dispozițiile citate atribuie competența de soluționare instanței mai mari în grad față de instanța care a pronunțat prima hotărâre, a cărei autoritate de lucru judecat se pretinde a fi încălcată, iar nu față de cea care a pronunțat ultima hotărâre.

În speță, prima instanță, în sensul prevederilor legale menționate, este Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, instanța mai mare în grad fiind Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ceea ce privește competența completelor de judecată ale instanței, aceasta se determină prin raportare la normele incidente la data învestirii instanței, stabilite în funcție de obiectul cauzei deduse judecății.

Potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, "Înalta Curte de Casație și Justiție este organizată în 4 secții, secția I civilă, secția a II-a civilă, secția penală, secția de contencios administrativ și fiscal și Secțiile Unite, cu competență proprie", iar în temeiul alin. (3) al aceluiași articol, "La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, la propunerea președintelui sau a vicepreședintelui acesteia, poate aproba înființarea de complete specializate în cadrul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, în funcție de numărul și natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secții, precum și de specializarea judecătorilor și necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora".

Relevant din perspectiva examinată este faptul că, în speță, primul dosar, soluționat de instanța specificată, având nr. x/3/2008*, a avut ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a administratorului societății debitoare într-o cauză de insolvență, în temeiul art. 138 alin. (1) lit. a), c) și e) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Partajarea competenței funcționale între secția l civilă și secția a II-a civilă ale Înaltei Curți de Casație și Justiție este instituită, în principal, prin dispozițiile art. 224 din Legea nr. 71/2011, prin cele ale art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și prin Anexa Hotărârii nr. 10 din 22 septembrie 2011 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, emisă în aplicarea acestor norme, modificată prin Hotărârea nr. 8 din 5 aprilie 2012 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, potrivit regulilor de înregistrare și repartizare a dosarelor între Secția I civilă și Secția a II-a civilă, stabilite prin Anexa 1 a Hotărârii nr. 8 din 5 aprilie 2012 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cadrul secției a II-a civile funcționează complete specializate pentru soluționarea dosarelor având ca obiect ID 4270 atragerea răspunderii administratorilor și toate ID-urile din Nomenclatorul Falimente.

Cum, dosarele având respectivele obiecte sunt date în jurisdicția exclusivă a secției a II-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători constată că, în această cauză, secția I civilă, a instanței supreme s-a pronunțat cu încălcarea dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție soluționează cauzele date prin lege în competența lor, "în raport cu competența fiecăreia".

În atare situație, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (3) și (5) din C. proc. civ., se va admite recursul, se va casa decizia atacată și se va trimite spre competentă soluționare, secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cererea de revizuire dedusă judecății în speță.

În raport cu soluția pronunțată, nu se mai impune examinarea celorlalte critici formulate de autorul recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul A. împotriva Deciziei nr. 1321 din 22 septembrie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția l civilă, în dosarul nr. x/2017.

Casează decizia atacată și trimite, spre competentă soluționare, secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 374 din 25 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2018.

Procesat de GGC - CL