ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3495/2018

Ședința publică din data de 20 septembrie 2018

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, prin decizia civilă nr. 374, pronunțată la data de 25 aprilie 2017, în dosarul nr. x/2016, a admis apelul formulat de apelantul reclamant- pârât Statul Român - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generale Regională a Finanțelor Publice - Administrația Sectorului 3 a Finanțelor Publice București, împotriva sentinței civile nr. 1385/03.11.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția III-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul - pârâtul reclamant A. și intervenienții B. și C., și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că: a admis acțiunea principală; a obligat pârâtul A. să plătească reclamantului Statul Român reprezentat de ANAF, prin mandatar Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, în reprezentarea Administrației Sectorului 3 a Finanțelor Publice, suma de 239.129 RON și a obligațiile fiscale accesorii acestei sume, obligații accesorii care se vor calcula pentru perioada cuprinsă între data când obligația principală menționată a devenit scadentă și data plății efective, și a respins cererea reconvențională și cererea de intervenție principală, ca nefondate; a respins cererile intimaților privind acordarea de cheltuieli de judecată, formulate la fond și în apel, și a menținut cealaltă dispoziție a sentinței atacate, relativă respingerii excepțiilor inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire, în termen, pârâtul- reclamant A., la data de 25 mai 2017, (data poștei înscrisă pe plicul de expediere, dosar nr. x/2017 al I.C.C.J., secția I civilă), motivele cererii de revizuire fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeași dată.

În cererea de revizuire, întemeiată în drept pe prevederile pct. 8 al art. 509 alin. (1) Noul C. proc. civ., revizuentul A. a relevat scurtă prezentare a situației de fapt și a invocat, în esență, următoarele motive:

În cauză, ipoteza legală din articolul 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se regăsește pe deplin deoarece există hotărâri potrivnice, respectiv decizia nr. 1310 din data de 13.06.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2008* și decizia civilă, definitivă, nr. 374 din data de 25.04.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Decizia definitivă nr. 1310 din data de 13.06.2013 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2008*, a tranșat cu mult înainte aceeași situație de fapt ca cea din hotărârea revizuită, ca de altfel și sentința de la prima instanță, nr. 1385 din data de 03.11.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2016, sentință favorabilă revizuentului.

Astfel, ambele instanțe, susține revizuentul, au avut în vedere inexistența vinovăției ca element de răspundere civilă delictuală chiar dacă sintagma atragerii răspunderii în calitate de administrator ar putea avea din punct de vedere semantic o altă valoare decât aceea de lipsă a vinovăției (a răspunderii).

În realitate, din punct de vedere juridic, stabilirea împrejurării că nu se poate atrage răspunderea administratorului (organului de conducere al debitoarei) este echivalentă cu lipsa răspunderii civile delictuale, așa cum s-a stabilit de altfel în sentința civilă nr. 1385/03.11.2016 a primei instanțe, devenită definitivă.

Deoarece, în realitate, nu au intervenit elemente noi, societatea fiind radiată în anul 2010, prin sentința nr. 6124/07.10.2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a comercială, în dosarul nr. x/2008 care a probat totodată închiderea procedurii împotriva debitoarei (tabelul credal definitiv cuprindea la punctul 3 aprobarea înscrierii ANAF Sector 3 cu toată suma solicitată, inclusiv taxele din reținere la sursă solicitate în prezentul dosar).

Susceptibilă de a conduce la o apreciere contrară asupra răspunderii sale, un element care întărește acest lucru, arată revizuentul, este sentința civilă nr. 1385/11.03.2016 a primei instanțe, în consecvență cu decizia civilă nr. 1310/13.06.2010 a Curții de Apel București, definitivă, deci, nu este îndeplinită condiția referitoare la existența vinovăției revizuentului.

În acest context, soluția pronunțată în apel nu poate avea decât un caracter arbitrar, subiectiv, nesusținut de probe, tinzând practic la lipsirea de efecte juridice atât a hotărârii definitive și irevocabile nr. 1310/2013, cât și a soluției pronunțate la fond, respectiv sentința civilă nr. 1385/2016.

Revizuentul consideră că este dezirabil să existe o predictibilitate a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești, astfel încât pe baza acelorași elemente de fapt să nu se pronunțe hotărâri potrivnice, așa cum impun și recomandările ce rezultă din jurisprudența CEDO.

În consecință, apreciind că sunt întrunite cerințele din art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuentul a solicitat, în temeiul art. 513 alin. (4) din același cod, admiterea cererii de revizuire și anularea deciziei civile nr. 374 din data de 25.04.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Cererea de revizuire a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 29 mai 2017, sub nr. x/2017, care, prin decizia nr. 1321 din 22 septembrie 2017, a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 374 din 25 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin decizia civilă nr. 132 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2018, s-a admis recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 1321 din 22 septembrie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017; a fost casată decizia atacată și s-a trimis, spre competentă soluționare, secției a II-a Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 374 din 25 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În rejudecare, cererea de revizuire a fost înregistrată pe rolul secției a II-a Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 03 august 2018, sub nr. x/2018.

Analizând cererea de revizuire formulată, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept invocat, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., invocat de revizuentul A. ca temei al cererii sale, reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

În sensul ipotezei menționate, autoritatea de lucru judecat presupune în mod necesar existența triplei identități: de cauză, de obiect și de părți, așa cum prevăd dispozițiile art. 431 alin. (1) Noul C. proc. civ., conform cărora "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

Înalta Curte reține că, pentru a fi operant motivul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., este obligatoriu ca cea dintâi hotărâre pronunțată să nu fi fost cunoscută și avută în vedere la soluția dată prin cea de-a doua, astfel încât, dacă instanța ar fi cunoscut despre pronunțarea ei, să fi ajuns la o altă soluție.

Or, în speță, este necontestat faptul că instanța care a pronunțat hotărârea ce formează obiectul cererii de revizuire (Decizia civilă nr. 374/2017 a Curții de Apel București) a fost învestită și a analizat existența autorității de lucru judecat în privința cererii formulate, prin raportare la hotărârea anterioară (Decizia civilă nr. 1130/2013 a aceleiași Curți de Apel).

Prin decizia civilă nr. 374 din 25 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a apreciat că nu se poate reține puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1085/06.02.2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1310/13.06.2013 a Curții de Apel București.

Așadar, în litigiul finalizat prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, instanța a cercetat autoritatea de lucru judecat, sub ambele sale efecte (pozitiv și negativ) cu referire la problemele de drept dezlegate în litigiul ce fost finalizat prin decizia nr. 1310/13.06.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2008* și s-a reținut că nu se impune niciunul dintre efectele autorității de lucru judecat.

În analizarea condițiilor de admisibilitate a revizuirii pentru motivul întemeiat pe art. 509 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., se reține că cererea este admisibilă numai dacă partea nu a avut cunoștință de existența primei hotărâri ori dacă, în cel de-al doilea litigiu, invocându-se excepția autorității de lucru judecat, instanța a omis să soluționeze această excepție.

Această condiție de admisibilitate derivă din faptul că, în cadrul căii extraordinare de atac a revizuirii, instanța de revizuire nu efectuează o analiză de legalitate și temeinicie a hotărârii atacate cu revizuire, ca un corolar al principiului res judicata caracteristic hotărârilor judecătorești definitive, vizate de motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ.

Or, în cauză, în dosarul nr. x/2016, finalizat prin decizia nr. 374 din 25 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1385/03.11.2016 a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtul A. (revizuentul din prezenta cauză) prin întâmpinare, reținând că sentința civilă nr. 1085/06.02.2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1130/13.06.2013 a Curții de Apel București nu se impune cu autoritate de lucru judecat, față de lipsa identității de părți, obiect și cauză (ultimele două paragrafe, pag. 8 din hotărârea primei instanțe), apreciind însă asupra efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al aceleiași sentințe.

Astfel învestită, instanța anterioară a făcut verificări de fapt și de drept, identificând statuările învestite cu efectul autorității de lucru judecat care însoțesc o hotărâre definitivă ce tranșează un litigiu, fără ca revizuentul să poată pretinde o altă situație juridică (sub aspectul readucerii în discuție a acestei excepții).

De aceea, susținerea revizuentului se bazează pe confuzia și ignorarea de către acesta a modalității în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului deja judecat asupra judecăților ulterioare, condiția referitoare la necunoașterea hotărârii mai înainte pronunțate de către instanța a cărei retractare se cere, nefiind îndeplinită.

Motivul 8. de revizuire, potrivit cu care:

"Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.", reflectă importanța acordată autorității de lucru judecat, a cărei incidență nu poate fi înlăturată prin aplicarea principiului non reformatio in peius.

Reglementată pentru prima oară în C. civ. principal efect al hotărârii judecătorești, dar și ca excepție absolută, autoritatea de lucru judecat are la bază două reguli fundamentale: o cerere nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată; soluția cuprinsă în hotărâre este prezumată (din rațiuni pentru a se evita un șir nesfârșit de procese, cu pericolul de a se pronunța hotărâri contradictorii) a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Astfel fiind, în ipoteza în care s-ar realiza o examinare a legalității și temeiniciei asupra modului în care instanța care a pronunțat hotărârea atacată cu revizuire, a tranșat chestiunile derulate de-a lungul timpului între părți, instanța de revizuire ar exercita o competență specifică instanței de control judiciar.

Însă, procedând în acord cu dispozițiile procedurale, instanța de revizuire concluzionează în sensul că, subsumat cazului prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu are competența de a efectua o examinare a legalității și temeiniciei hotărârilor potențial potrivnice- în opinia revizuentului, pentru a decide care este cea corectă, întrucât scopul acestui motiv de revizuire nu este cel al corectării unor eventuale greșeli de judecată, ci de a asigura respectarea autorității de lucru judecat.

În acest sens, instanța are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Cauza Brumărescu împotriva României, Hotărârea din 28 octombrie 1999, § 61, publicată în M. Of. nr. 414 din 31 august 2000). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat [...]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, § 23 - 24, publicată în M. Of. nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Înalta Curte reține că cererea de revizuire formulată este inadmisibilă și din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., text invocat de revizuent ca temei al demersului său judiciar.

Potrivit acestui text, revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Rațiunea unei atare reglementări presupune ca cea de-a două instanță, învestită cu soluționarea aceluiași litigiu, să ignore faptul că acesta și-a găsit deja dezlegare jurisdicțională și să statueze în sens contrar primei judecăți.

Se observă că revizuentul pretinde că aceasta este și situația regăsită în cauza dedusă judecății, deoarece afirmă că după pronunțarea deciziei civile nr. 1310/2013 din 13 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, ar fi fost soluționată în sens contrar, o cauză având același obiect, și, astfel, hotărârea pronunțată încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Astfel, revizuentul A. susține faptul că, decizia civilă nr. 1310/2013 din 13 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2008*- având ca obiect: cerere de atragere a răspunderii patrimoniale potrivit art. 138 alin. (1) lit. a), c) și lit. e) din Legea nr. 85/2006- (irevocabilă), prin care s-a respins recursul formulat de recurenta- reclamantă D. S.P.R.L., LICHIDATOR JUDICIAR al S.C. E. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1085/06.02.2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2008*, ca nefondat, intimat fiind pârâtul A., se află în contradicție cu soluția pronunțată prin decizia civilă nr. 374 din data de 25 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr. x/2016, în cadrul căruia, reclamantul Statul Român - prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - în reprezentarea Administrației Sectorului 3 a Finanțelor Publice București s-a adresat instanței de judecată ca urmare a faptei ilicite a pârâtului A., constând în nevirarea impozitelor și contribuțiilor către bugetul local sau de stat, căruia i s-a cauzat, astfel un prejudiciu reprezentat de contravaloarea acestor impozite și contribuții.

Înalta Curte reține că prima hotărâre, respectiv, decizia civilă nr. 1310/2013 din 13 iunie 2013, adică, cea care creează în ipoteza cauzei, autoritatea de lucru judecat pretins a fi fost încălcată prin hotărârea ulterioară menționată, a privit cererea formulată de reclamantul D. S.P.R.L., lichidator judiciar al S.C. E. S.R.L. de atragere a răspunderii personale patrimoniale a administratorului societății- debitoare (revizuentul A., s.n.) pentru faptele săvârșite de acesta, prevăzute de dispozițiile art. 138 alin. (1) lit. a), c) și e) din Legea nr. 85/2006, cu condiția dovedirii legăturii de cauzalitate dintre aceste fapte și insolvența persoanei juridice, în timp ce, cauza soluționată prin decizia civilă nr. 374 din 25 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr. x/2016 (definitivă), a cărei revizuire s-a solicitat, a privit obligarea pârâtului (revizuentul A., s.n.) la plata sumelor reprezentând impozite și contribuții, reținute la sursă, dar nevirate bugetului de stat, precum și a obligațiilor fiscale accesorii, în temeiul răspunderii civile delictuale de drept comun, cauza juridică fiind diferită, generată de nerespectarea de către pârât, în calitate de administrator al societății comerciale, a obligațiilor impuse de normele legislației fiscale.

Așadar, se constată că nu există nici identitate de cauză juridică între cele două litigii, răspunderea patrimonială a organelor de conducere, prevăzută la art. 138 din Legea nr. 85/2006 fiind una specială, derogatorie de la dreptul comun, diferită de răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 998- 999 C. civ., ce a fundamentat litigiul finalizat cu hotărârea a cărei revizuire se cere, între aceste două răspunderi existând raportul normă specială- normă generală, cu incidența principiilor de interpretare specifice acestuia.

Față de acestea, obiectul și cauza analizate succesiv de către instanțe prin hotărârile ce se invocă a fi potrivnice, nu sunt identice, iar fundamentul legal este implicit diferit, și soluțiile, astfel pronunțate, nu sunt contrare unele altora întrucât nu se contrazic, nu se exclud una pe alta, ci au privit cauze cu totul diferite, cu obiect diferit.

Nici părțile din cele două litigii nu sunt identice.

Privite comparativ, cele două litigii nu s-au purtat între aceleași părți, reclamanții fiind diferiți: litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2008* al Curții de Apel București, secția a V-a civilă, finalizat cu pronunțarea deciziei civile nr. 1310/2013 din 13.06.2013, s-a purtat între reclamantul D. S.P.R.L., lichidator judiciar al S.C. E. S.R.L., pe de o parte, și pârâtul A., pe de altă parte, în timp ce, în cel de-al doilea litigiu, dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, finalizat cu pronunțarea deciziei a cărei revizuire se cere, părți sunt: reclamantul STATUL ROMÂN - prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - în reprezentarea, ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 3 A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, și pârâtul A..

Față de acestea, Înalta Curte constată că revizuentul circumscrie noțiunii de contrarietate, așa cum este reglementată de art. 509 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., modalitatea procedurală diferită de soluționare a unor cauze diferite din perspectiva diferitelor forme de răspundere- răspunderea personală patrimonială și răspunderea civilă delictuală, deci, în dosare având obiect, părți și cauză diferite.

Se constată că nu sunt întrunite condițiile privind tripla identitate de părți, obiect și cauză între cele două litigii, necesară pentru a se reține autoritatea de lucru judecat și, subsecvent acesteia, incidența cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ. în ceea ce privește soluția pronunțată în cel de-al doilea litigiu.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conține soluția corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre și, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri.

Concluzionând, se constată că aspectele invocate prin cererea de revizuire, îmbracă în realitate caracterul unor critici de nelegalitate, prin care se urmărește reformarea unei hotărâri judecătorești intrată în puterea lucrului judecat, nu pe motiv că ar fi fost pronunțată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat, ci, dimpotrivă, prin înfrângerea acestui principiu, anume sub motiv că judecata ar fi fost greșită, ceea ce nu este permis pe calea revizuirii.

Or, scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este cel al respectării principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate prin nesocotirea acestuia.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea ce formează obiectul revizuirii este legală, nefiind identificate motive de retractare în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 513 alin. (3) Noul C. proc. civ., va fi respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată în cauză.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 374 din 25 aprilie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2018.