ÎCCJ, Decizia nr. 88/2021

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 8 mai 2019, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2017.3, printre altele, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de partea civilă A. având ca obiect sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (2) și (4), art. 22 alin. (3) și art. 249 alin. (1) și (8) din C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut că instanța de contencios constituțional a decis că, "[…], chiar dacă excepția de neconstituționalitate este în mod formal motivată, deci cuprinde cele 3 elemente, dar motivarea în sine nu are nicio legătură cu textul criticat, iar textul de referință este unul general, Curtea va respinge excepția ca inadmisibilă, fiind contrară art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 (a se vedea în acest sens Decizia nr. 198 din 12 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 11 martie 2009, sau, în cadrul controlului a priori, Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011). Aceeași soluție va fi urmată și în cazul în care excepția de neconstituționalitate nu cuprinde motivarea ca element al său, iar din textul constituțional invocat nu se poate desluși în mod rezonabil vreo critică de neconstituționalitate, fie datorită generalității sale, fie datorită lipsei rezonabile de legătură cu textul criticat".

Or, chiar dacă este adevărat că nu instanța de judecată este cea care pronunță o soluție de inadmisibilitate a excepției - această soluție fiind în competența exclusivă a instanței de contencios constituțional, nu mai puțin adevărat este și faptul că instanța de judecată, în opinia pe care o va formula, va trebui să se raporteze la motivele avute în vedere de autorul/autorii excepției. Însă, dacă aceste motive nu sunt clare, sunt eliptice, judecătorul nu se poate substitui raționamentului autorului/autorilor excepției, imposibilitate care se circumscrie lipsei de legătură cu cauza a dispozițiilor pretins neconstituționale, astfel că, în raport cu lipsa de motivare sub aspectul neconstituționalității dispozițiilor art. 249 alin. (1) și (8) din C. proc. pen., s-a apreciat că cererea formulată de partea civilă A. este inadmisibilă.

De asemenea, Judecătorul de cameră preliminară a reținut că, în raport cu obiectul prezentului dosar - luare măsuri asiguratorii, dispozițiile art. 20 alin. (2) și (4) și art. 22 alin. (3) din C. proc. pen. nu au legătură cu textul de lege criticat câtă vreme petentul are calitatea de parte civilă în cauză și nu a menționat că ar renunța la pretențiile formulate din acțiunea civilă. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din C. proc. pen., "Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii și a întinderii pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care acestea se întemeiază", alin. (4) dispunând că "În cazul nerespectării vreuneia dintre condițiile prevăzute la alin. (1) și (2), persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acțiunea la instanța civilă", iar prin dispozițiile art. 23 din C. proc. pen., legiuitorul a reglementat posibilitatea părții civile de a renunța la pretențiile civile, prevăzând prin alin. (3) că "Partea civilă nu poate reveni asupra renunțării și nu poate introduce acțiune la instanța civilă pentru aceleași pretenții".

Împotriva încheierii din data de 8 mai 2019, pronunțate de judecătorul de cameră preliminară din cadrul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2017.3, partea civilă A. a formulat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 22 martie 2021, dată la care au avut loc și dezbaterile, susținerile reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.

Examinând recursul formulat de partea civilă A., Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că este nefondat, din următoarele considerente:

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) dispozițiile criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menționat prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

În ceea ce privește primele trei condiții prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepția a fost invocată de partea civilă A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, are în vedere neconstituționalitatea unor dispoziții legale în vigoare (art. 20 alin. (2) și (4), art. 22 alin. (3) și art. 249 alin. (1) și (8) din C. proc. pen.), iar textele de lege criticate nu a fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Însă, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate.

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii legale atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate a excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția ridicată.

În aplicarea acestor dispoziții legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale și care sunt implicațiile declarării neconstituționalității acestor dispoziții asupra finalizării cauzei.

Totodată, în jurisprudență, s-a reținut că o cerere de declarare a unui text neconstituțional bazată pe un interes trecut sau eventual, ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplinește cerința prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători reține că excepția de neconstituționalitate invocată de partea civilă A., ce privește dispozițiile art. 20 alin. (2) și (4) și art. 22 alin. (3) din C. proc. pen., a fost invocată în cauza penală ce are ca obiect cererea formulată de aceeași parte civilă, de luare măsuri asiguratorii asupra bunurilor părților responsabile civilmente Guvernul României - prin Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Economiei, Serviciul Român de Informații, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Liga Sindicatelor Miniere din Valea Jiului.

Astfel, se constată că textele de lege a căror neconstituționalitate a fost invocată, nu se referă la un interes actual, acestea vizând critici cu privire la diferite instituții procesual penale (constituirea ca parte civilă și renunțarea la pretențiile civile), care nu au aplicabilitate și nici relevanță în procedura de luare a măsurilor asigurătorii, astfel cum este prevăzută expres de dispozițiile art. 249 din C. proc. pen.

În consecință, având în vedere că dispozițiile legale, pretins a fi neconstituționale, nu se circumscriu instituției luării măsurilor asigurătorii, lipsind astfel legătura cu soluționarea cauzei, cerință obligatorie impusă de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Completul de 5 Judecători al instanței supreme constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat că nu se impune sesizarea instanței de control constituțional.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 249 alin. (1) și (8) din C. proc. pen., se constată că partea civilă nu a indicat textele din legea fundamentală pretins a fi încălcate, neinvocând în concret motive care să privească neconstituționalitatea acestor dispoziții, precum și faptul că obiecțiunile formulate cu privire la prevederile legale anterior menționate, nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normei legale cu legea fundamentală a României.

Astfel, se observă că, în concret, criticile formulate tind la modificarea textelor de lege, în sensul de a se reglementa posibilitatea instituirii măsurii asigurătorii a sechestrului și asupra bunurilor ce aparțin unei autorități sau instituții publice. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului.

Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituțională neavând o astfel de competență.

Raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nefiind folosit de recurentul inculpat în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători apreciază că un asemenea demers este inadmisibil.

Față de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul formulat de partea civilă A. împotriva încheierii din data de 8 mai 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2017.3, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de partea civilă A. împotriva încheierii din data de 8 mai 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2017.3.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 martie 2021.