ÎCCJ, Decizia nr. 268/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin încheierea din 7 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155

1

din C. proc. civ. din 1865.

Pentru pronunțarea soluției sus-menționate, instanța supremă a reținut considerentele de mai jos.

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curții Constituționale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) excepția să fie ridicată în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comecial; (ii) excepția să fie ridicată cu privire la neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; (iii) dispozițiile ce formează obiectul excepției să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia; (iv) excepția să fie ridicată de una dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial ori de procuror, în cauzele la care acesta participă; (v) excepția să nu fie invocată cu privire la dispoziții constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Excepția de neconstituționalitate este ridicată cu privire la dispozițiile art. 155

1

din C. proc. civ. din 1865.

Autorul excepției a susținut că dispozițiile criticate, întrucât nu reglementează nicio cale de atac și elimină orice posibilitate de verificare a legalității actelor de suspendare, ar încălca dreptul la un proces echitabil, dreptul la un proces efectiv și principiul egalității în raport cu dispozițiile art. 244

1

din C. proc. civ. din 1865, care reglementează calea de atac a recursului.

Instanța supremă a reținut că, în esență, criticile de constituționalitate vizează diferența de reglementare dintre art. 155

1

și art. 244

1

din C. proc. civ. din 1865, fără a fi indicate și formulate de către autorul excepției argumente de neconstituționalitate prin raportare la dispoziții din Constituție.

Astfel, în realitate, autorul excepției nu a formulat veritabile critici prin raportare la dispozițiile Constituției, ci s-a limitat la expunerea dezacordului cu privire la diferența de reglementare dintre două texte procedurale care vizează ipoteze diferite.

Mai mult, admisibilitatea căii de atac a fost pusă în discuție prin raportare la prevederile art. 244

1

din C. proc. civ. din 1865, astfel că invocarea neconstituționalității art. 155

1

din C. proc. civ. din 1865 nu are legătură cu soluționarea acestei excepții.

Or, Curtea Constituțională "analizează constituționalitatea prevederilor legale ce îi sunt deduse spre verificare în ceea ce privește conformitatea lor cu norme și principii din Constituție, iar nu prin confruntarea cu alte acte normative, cu forță juridică inferioară Legii fundamentale", iar, "în lipsa unei motivări, nu se poate considera că suntem în fața unei veritabile excepții de neconstituționalitate, sesizarea instanței de contencios constituțional neîndeplinind condiția prevăzută la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit căreia sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate" (Decizia Curții Constituționale nr. 855 din 16 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 27 iulie 200).

Pentru considerentele expuse în cele de mai sus, instanța supremă a reținut că, nefiind motivată și raportată la dispoziții constituționale și neavând legătură cu soluționarea excepției de inadmisibilitate a căii de atac, excepția invocată nu îndeplinește cerința prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, impunându-se respingerea acesteia, în temeiul art. 29 alin. (5) din aceeași lege, ca inadmisibilă.

Împotriva încheierii din 7 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, a declarat recurs A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și sesizarea Curții Constituționale sau retrimiterea cauzei spre soluționare de către instanța inițial învestită.

În drept, sunt invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În esență, recurentul critică decizia atacată, deoarece instanța supremă nu a acordat un termen de judecată pentru ca autorul excepției să aibă posibilitatea formulării, în scris, a motivării excepției de neconstituționalitate, întrucât "motivarea excepției nu a fost posibilă în ședință". Se invocă încălcarea normei de drept material de a acorda petentului dreptul de a formula apărările sale la excepțiile invocate din oficiu în sală.

Recurentul arată că, într-adevăr, față de dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curții Cosntituționale trebuie făcute în formă scrisă și trebuie motivate.

În continuare, autorul excepției susține că a formulat verbal cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 155

1

C. proc. civ. din 1865 și a arătat succint motivele solicitării, însă instanța în fața căreia a forst formulată solicitarea a apreciat că cererea este inadmisibilă, întrucât recurentul nu a oferit o minimă argumentare în cea ce privește încălcarea unor texte neconstituționale.

Or, în lipsa motivării cererii, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot formula puncte de vedere cu privire la excepția invocată, fiind afectate principiul contradictorialității și al dreptului la apărare.

Se arată că, în opinia recurentului, dispozițiile art. 155

1

C. proc. civ. încalcă prevederile art. 16, art. 21, art. 24 din Constituția României, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, datorită faptului că orice acțiune a recurentului, introdusă ulterior suspendării judecării cauzei, este conexată la dosarul suspendat, nefiind, astfel, judecată.

Prin urmare, se încalcă accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, în cea ce privește acțiunile noi, introduse după suspendare și conexate la dosarul suspendat.

Recurentul reia criticile privind diferența de reglementare dintre art. 155

1

și art. 244

1

C. proc. civ. din 1865, susținute și în fața instanței care a pronunțat hotărârea atacată cu prezentul recurs; formulează critici cu privire la încheierea prin care s-a dispus suspendarea judecării cauzei în dosarul nr. x/2020; formulează apărări ce privesc soluții pronunțate în alte dosare, în materie civilă și penală, în care recurentul a fost/este parte.

În continuare, recurentul invocă considerentele cuprinse într-o decizie a Curții Constituționale (decizia nr. 321), precum și jurisprundența Înaltei Curți de Casație și Justiție (hotărâri pronunțate în dosarul nr. x/2019.1.2*/a2 și nr. 4947/212/2017/a2) și arată că, în conformitate cu art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, recursul împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate are o fizionomie proprie, nefiindu-i aplicabil termenul de recurs prevăzut de art. 306 coroborat cu art. 301 și art. 303 C. proc. civ. din 1865, care se socotește de la comunicarea hotărârii.

Astfel, recurentul afirmă că, în speță, formularea motivelor de recurs este socotită a fi realizată cu respectarea termenului legal dacă acestea sunt depuse la dosarul cauzei până la primul termen acordat pentru judecarea recursului.

În final, recurentul precizează că alte nouă instanțe de judecată au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate invocată de către recurent, respectiv Judecătoria Constanța - în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Constanța - în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Constanța - în dosarul nr. x/2018, în dosarul nr. x/2019, în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Sector 1 București - în dosarul nr. x/2018 și în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București - în dosarul nr. x/2017.

Niciunul dintre intimații din prezenta cauza nu a depus întâmpinare.

II. Considerentele Înaltei Curți

Examinând încheierea recurată, în raport cu criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992:

"(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

(4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.

(5) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Din dispozițiile legale citate, rezultă condițiile în care poate fi invocată excepția de neconstituționalitate, acestea fiind grupate în funcție de:

- obiectul excepției, care trebuie să fie o lege sau o ordonanță în vigoare ori dispoziții din cuprinsul acestora, care să aibă legătură cu soluționarea cauzei [alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992], și a căror neconstituționalitate să nu fi fost constatată printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale [alin. (3) al art. 29 din Legea nr. 47/1992];

- titularul cererii, care poate fi oricare dintre părți, instanța de judecată ori de arbitraj comercial sau procurorul, în cauzele la care participă [alin. (2) al art. 29 din Legea nr. 47/1992].

La condițiile de mai sus, se adaugă condiția imperativă prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, conform căreia "Sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate".

Dacă una dintre condițiile menționate nu este îndeplinită, excepția este inadmisibilă.

Făcând aplicarea dispozițiilor legale citate, în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a pronunțat încheierea din 7 decembrie 2020, prin care a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 155

1

din C. proc. civ. din 1865, formulată pe cale verbală la termenul de judecată din data de 7 decembrie 2020, reținând, în esență, că:

- autorul excepției nu formulează veritabile critici prin raportare la dispozițiile Constituției, ci se limitează la expunerea dezacordului cu privire la diferența de reglementare dintre două texte procedurale care vizează ipoteze diferite; și

- nu există un raport de dependență între dispozițiile a căror neconstituționalitate este invocată și soluționarea cauzei.

Într-adevăr, așa cum s-a arătat în cele ce preced, pentru îndeplinirea condițiilor legale pentru admisibilitatea excepției este necesară îndeplinirea condiției existenței unei legături între prevederile legale pretins neconstituționale și soluționarea cauzei [art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992], precum și a condiției motivării scrise, prin care să fie invocată neconstituționalitatea prevederilor legale deduse spre verificare "în ceea ce privește conformitatea lor cu norme și principii din Constituție, iar nu prin confruntarea cu alte acte normative, cu forță juridică inferioară Legii fundamentale" (Decizia Curții Constituționale nr. 855 din 16 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 27 iulie 2009) [art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992].

Sintagma "să aibă legătură cu soluționarea cauzei", folosită de legiuitor în cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, exprimă relevanța pe care dispozițiile legale pretins neconstituționale o au asupra soluționării cauzei.

Pentru ca mecanismul excepției de neconstituționalitate să nu fie deturnat de la scopul pentru care a fost creat, această relevanță trebuie evaluată în raport cu circumstanțele cauzei, prin prisma interesului procesual concret pe care îl prezintă declanșarea controlului de neconstituționalitate, ținând seama de chestiunile litigioase supuse dezbaterii și de stadiul în care se află litigiul.

Obiectul judecății, în fața instanței a cărei încheiere este atacată, l-a reprezentat recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea judecății cauzei în dosarul nr. x/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În speță, asa cum corect s-a reținut și prin încheierea atacată, condiția "legăturii cu soluționarea cauzei" nu este îndeplinită, întrucât admisibilitatea căii de atac a fost pusă în discuție prin raportare la prevederile art. 244

1

din C. proc. civ. din 1865, astfel că invocarea neconstituționalității art. 155

1

din C. proc. civ. din 1865 nu are legătură cu soluționarea acestei excepții.

În acest sens a statuat chiar instanța de contencios constituțional, reținând că "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15), iar incidența textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014).

Curtea Constituțională a precizat, totodată, că excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții legale trebuie să aibă legătură cu soluționarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepție (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015, Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015).

De asemenea, în mod just a reținut instanța supremă faptul că, în esență, criticile de necontituționalitate formulate de recurent vizau diferența de reglementare dintre art. 155

1

și art. 244

1

din C. proc. civ. din 1865, fără a fi indicate și formulate de către autorul excepției argumente în susținerea neconstituționalității textului de lege în raport cu dispozițiile constituționale, cererea fiind, prin urmare, nemotivată, în raport cu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

Or, criticând această soluție, autorul recursului nu demonstrează de ce este nelegal raționamentul instanței.

Argumentul recurentului - în sensul că motivele pentru care sesizarea Curții Constituționale cu privire la prevederile legale criticate este admisibilă sunt identice cu cele avute în vedere de alte instanțe care au pronunțat soluții de admitere a cererilor de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 155

1

din C. proc. civ. din 1865, în alte dosare - nu poate fi reținut, întrucât relevanța pe care fiecare din dispozițiile legale pretins neconstituționale o are asupra soluționării cauzei trebuie evaluată în raport cu circumstanțele cauzei, prin prisma interesului procesual concret pe care îl prezintă declanșarea controlului de neconstituționalitate, ținând seama de chestiunile litigioase supuse dezbaterii și de stadiul în care se află litigiul.

Este neîntemeiată critica recurentului, potrivit căreia, instanța care a pronunțat încheierea atacată ar fi trebuit să-i acorde un termen în vedere formulării excepției în scris, atât timp cât, prin concluziile orale formulate la termenul de judecată din data de 7 decembrie 2020, recurentul nu a exprimat, în realitate, nicio critică a textului legal în raport cu prevederile Constituției și nu a indicat "legătura cu soluționarea cauzei", potrivit celor reținute mai sus.

Or, potrivit art. 723 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, "Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege".

Așa cum rezultă din dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, citate mai sus, revine instanței în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate competența de a verifica îndeplinirea condițiilor legale de admisibilitate și de a dispune, în cazul în care constată că excepția nu întrunește una dintre aceste condiții, respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Curtea Constituțională însăși a lămurit, de asemenea, acest aspect, statuând că revine instanțelor de judecată competența de a constata îndeplinirea, în mod concret, a condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, în vederea sesizării instanței de contencios constituțional, instanțe care "au rolul de partener al Curții (Constituționale - n.r.), în sensul că verifică, în vederea sesizării instanței constituționale, respectarea prevederilor legale referitoare la admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate"; "excepția de neconstituționalitate este expresia, în sistemul nostru normativ, a controlului concret de constituționalitate, astfel încât, atât instanței a quo, cât și celei a quem le revine competența de a verifica, în proceduri distincte, dacă aceasta se plasează în paradigma controlului concret de constituționalitate" (Decizia nr. 713 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 19 aprilie 2018, paragrafele 27 și 28).

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte reține, așadar, că încheierea recurată este legală și corect motivată, iar criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate.

Față de cele prezentate, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierii din data de 7 decembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2020.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 septembrie 2021.