ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 788/2021

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 15 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2020, printre altele, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de inculpatul A..

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că, prin cererea de sesizare formulată, inculpatul A. a solicitat să se constate neconstituționalitatea soluțiilor legislative cuprinse în:

- art. 281 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la dreptul la apărare, prin neascultarea inculpatului, prin intermediul unei declarații, din cauze neimputabile acestuia;

- art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care nu reglementează, în categoria motivelor pentru care în apel se dispune rejudecarea cauzei de către prima instanță, cazurile pentru care se poate formula calea de atac a contestației în anulare, prin raportare la hotărârea instanței de fond;

- art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care nu reglementează, în categoria motivelor pentru care în apel se dispune rejudecarea cauzei de către prima instanță, ipoteza în care aceasta nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă.

S-a mai menționat că, în susținerea cererii, inculpatul a arătat că garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale sunt afectate în ipoteza rejudecării cauzei de către instanța de apel, atunci când inculpatul, deși prezent, nu a fost ascultat în cursul cercetării judecătorești în fond, situație care se regăsește printre motivele de contestație în anulare, în condițiile în care această cale extraordinară de atac poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor pronunțate în apel. A opinat că audierea inculpatului în fața instanței de apel nu constituie un remediu procesual adecvat care să acopere lipsa declarației ce ar fi trebuit să fie dată în fond, având în vedere că depoziția acuzatului constituie mijloc de probă din care pot decurge alte drepturi procesuale de care acesta poate uzita ori alte mijloace de probă.

Totodată, a apreciat că dreptul la un recurs efectiv recunoscut de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale presupune eficiența procesuală a căii de atac din perspectiva legiuitorului comunitar, or, acest drept este încălcat dacă nu se procedează la trimiterea dosarului la instanța de fond, ci cauza se rejudecă de către instanța de apel.

Examinând cererea formulată de inculpat, Curtea de Apel București a constatat că excepția invocată de acesta nu vizează o lege sau o dispoziție dintr-o lege, așa cum impun prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, ci ceea ce se critică este lipsa unei reglementări cu privire la anumite aspecte, solicitându-se, practic, adăugarea unor noi motive de nulitate absolută și de trimitere a cauzei spre rejudecare, aspect care, însă, nu intră în competența Curții Constituționale.

În atare situație, a apreciat că nu este îndeplinită prima condiție prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv ca excepția de neconstituționalitate să privească legi sau ordonanțe ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, cererea de sesizare a Curții Constituționale fiind inadmisibilă.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii din 15 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2020, în termen legal, a formulat recurs inculpatul A., invocând dispozițiile art. 488 pct. 4 (când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești), pct. 5 (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), pct. 6 (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) și pct. 8 (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material) C. proc. civ.. În esență, recurentul a învederat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate întrunește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În acest sens, a arătat că în cuprinsul cererii au fost invocate dispozițiile considerate a fi neconforme cu legea fundamentală, și anume:

"soluția legislativă cuprinsă în art. 281 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la dreptul la apărare prin neascultarea inculpatului, prin intermediul declarației acestuia, din cauze neimputabile acestuia; soluția legislativă cuprinsă în art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. care nu reglementează în categoria motivelor pentru care instanța de apel dispune rejudecarea cauzei de către prima instanță cazurile pentru care se poate formula calea de atac a contestației în anulare (prin raportare la hotărârea instanței de fond); soluția legislativă cuprinsă în art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. care nu reglementează în categoria motivelor pentru care instanța de apel dispune rejudecarea cauzei de către prima instanță ipoteza în care instanța de fond nu a procedat la audierea inculpatului prezent, deși audierea era legal posibilă". Sub acest aspect, a precizat că, atâta timp cât cererea este motivată și conține elementele necesare efectuării controlului de constituționalitate (astfel cum acestea au fost menționate în decizia nr. 1313 din 04 octombrie 2011 a instanței de contencios constituțional), pe calea excepției prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pot fi invocate și omisiuni legislative, atunci când acestea au relevanță constituțională (în acest sens fiind considerentele deciziei nr. 107 din 27 februarie 2014). Or, verificarea acestui aspect intră în competența exclusivă a Curții Constituționale și nicidecum a instanței în fața căreia se ridică excepția.

Totodată, a apreciat că este îndeplinită și condiția "legăturii cu soluționarea cauzei", astfel cum această cerință a fost clarificată prin decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, în considerentele căreia s-a arătat că o astfel de legătură "au toate dispozițiile legale de drept substanțial și de drept procedural care vizează drepturile subiective deduse judecății și fac posibilă desfășurarea și finalizarea procedurii". Astfel, a învederat că obiecția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. a fost ridicată în considerarea faptului că în fața primei instanțe inculpatului nu i s-a luat o declarație, iar una din criticile invocate în apel vizează tocmai acest aspect, solicitându-se constatarea nulității absolute a sentinței atacate. De asemenea, neconstituționalitatea reglementărilor legale în baza cărora instanța de apel poate dispune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare nu poate fi invocată decât în cadrul cererii de apel, pentru că în ipoteza admiterii excepției inculpatul ar beneficia de dublul grad de jurisdicție, care în actuala codificare este încălcat. A considerat că este de natura evidenței că motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. h) C. proc. pen. poate constitui și caz de apel, iar faptul că acest argument a fost respins de către instanța de apel în ședința anterioară celei în care a fost formulată cererea de sesizare a Curții Constituționale confirmă faptul că instanțele de judecată pot aprecia că lipsa audierii inculpatului nu constituie de la sine un motiv de admitere a apelului și de trimitere a cauzei spre rejudecare.

Ca urmare, recurentul a apreciat că, prin respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile invocate, care reprezintă o vădită încălcare a accesului liber la justiție, curtea de apel și-a depășit propria competență și a nesocotit regulile de procedură, excesul de putere al acesteia fiind sancționabil cu nulitatea absolută a hotărârii pronunțate în aceste condiții. Deopotrivă, a opinat că, în speță, s-a produs o eroare judiciară conform art. 96 alin. (3) lit. a) și art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar, în măsura în care soluția nu a fost motivată, este incident cazul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Examinând recursul formulat de recurentul A., prin raportare la criticile invocate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat, pentru motivele arătate în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte subliniază că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile din C. proc. civ. ce reglementează calea extraordinară de atac a recursului în materie civilă și, în consecință, nici cazurile prevăzute de art. 488 C. proc. civ., așa cum a susținut recurentul în cererea scrisă, prezentul recurs fiind guvernat de prevederile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Astfel, cu privire la natura juridică a acestei căi de atac, în considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017 (paragraful 21), s-a reținut că "dat fiind faptul că textul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este aplicabil atât în materie procesual civilă, cât și penală, acesta își menține natura juridică de cale de atac specială ce nu poate fi calificată în funcție de reglementările proprii procedurii penale sau civile. De aceea, această cale de atac cu o fizionomie juridică proprie nu poate fi considerată nici recurs în sensul propriu al termenului prevăzut de C. proc. civ. sau penală și nici apel, contestație sau plângere în sensul C. proc. pen..".

Analizând, în continuare, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. (care reglementează cazul de nulitate absolută constând în încălcarea dispozițiilor privind prezența suspectului sau inculpatului, când participarea acestuia este obligatorie potrivit legii) și art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. (indicat în mod eronat ca fiind art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. și care se referă la motivele pentru care se dispune, în situația admiterii apelului, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță), formulată de inculpatul A. în fața Curții de Apel București, Înalta Curte constată că, în mod corect, această instanță a respins ca inadmisibilă respectiva solicitare, însă apreciază că, în speță, nu este încălcată a două cerință prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, ci cea de-a treia condiție menționată în textul de lege, nefiind îndeplinită cerința legăturii excepției cu cauza.

Astfel, reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă (alin. (1) și (2); să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare (alin. (1); să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale (alin. (3) și să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia (alin. (1).

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

În acest sens, s-a pronunțat în mod constant și Curtea Constituțională (deciziile nr. 1.512 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 28 ianuarie 2011, nr. 347 din 24 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 13 iunie 2012, nr. 105 din 5 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 284 din 21 mai 2013, nr. 714 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 18 aprilie 2018, nr. 546 din 7 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 944 din 14 octombrie 2020), prilej cu care a reținut că "dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 reprezintă norme de procedură pe care instanța care a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepții de neconstituționalitate care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, unica autoritate de jurisdicție constituțională. Așadar, această procedură face posibilă doar pronunțarea în situațiile date asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța de judecată având rol de filtru al excepției de neconstituționalitate ridicate de părți".

În virtutea acestui rol, instanța de judecată nu realizează, însă, doar o analiză formală a îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziții normative.

Verificând, din această perspectivă, solicitarea de sesizare a instanței de contencios constituțional formulată în fața Curții de Apel București de către recurentul A., Înalta Curte constată că cererea întrunește doar unele din condițiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia, întrucât, deși au fost invocate de o parte din dosar, în fața unei instanțe de judecată și se referă la prevederi (art. 281 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. și art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen.) aflate în vigoare care nu au fost anterior declarate ca fiind neconstituționale, excepțiile de neconstituționalitate nu au legătură cu cauza în care au fost invocate, recurentul neridicând obiecțiuni apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României.

Astfel, se constată că recurentul A. a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., întrucât acestea sancționează cu nulitatea absolută doar încălcarea normelor privind prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, iar nu și ipoteza în care, deși prezent, instanța nu procedează la ascultarea efectivă a acestuia prin luarea unei declarații consemnate în scris, fapt ce, în opinia sa, creează o situație de discriminare, fiind nesocotite prevederile art. 1 alin. (3), art. 15 și art. 16 din Constituția României. Totodată, a apreciat că sunt neconstituționale și soluțiile legislative din cuprinsul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. care nu reglementează în categoria motivelor pentru care se dispune, în apel, rejudecarea cauzei de către prima instanță cazurile prevăzute de art. 426 C. proc. pen. pentru care se poate formula calea de atac a contestației în anulare (prin raportare la hotărârea dată în fond) și, în special, ipoteza în care această instanță nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă. Referitor la acest aspect, a arătat că, în situația neascultării inculpatului în cursul cercetării judecătorești în fond, remediul procesual adoptat în practică constă în acoperirea viciului prin audierea în fața instanței de apel, însă, în această situație, nu mai poate fi exercitată calea extraordinară de atac a contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. h) C. proc. pen.. Având în vedere natura contestației în anulare și efectele acesteia, recurentul a apreciat că apelul, ce reprezintă o cale ordinară de atac, trebuie să includă în cuprinsul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. și ipoteza prevăzută de art. 426 lit. h) C. proc. pen., în caz contrar fiind încălcate dispozițiile art. 15, art. 16, art. 20, art. 21 și art. 129 din Constituția României și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, recurentul A. a arătat că, în fața judecătorului de la fond, nu i s-a luat o declarație în care să expună elementele de natură a-i proba nevinovăția, iar, la al doilea termen în apel, prin apărătorul ales, a invocat nulitatea sentinței primei instanțe, considerând că judecata nu mai poate continua câtă vreme a fost lipsit de un grad de jurisdicție, depoziția sa putând schimba soluția de condamnare din hotărârea atacată, cerere care a fost respinsă cu motivarea că "există posibilitatea rejudecării cauzei prin sentință".

Din examinarea acestor argumente, dar și a celor expuse în cuprinsul motivelor de recurs (pag. 8-9), Înalta Curte observă, însă, că, deși formal condiția legăturii cu soluționarea cauzei pare a fi îndeplinită, având în vedere că, în apelul declarat împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București, inculpatul A. a ridicat excepția nulității absolute a hotărârii atacate, nulitate generată, în opinia apărării, de neascultarea sa de către judecătorul de la fond, aspect care ar avea drept consecință trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, în realitate invocarea excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. și art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. nu s-a realizat în vederea verificării conformității acestor norme legale cu legea fundamentală a României, ci exclusiv în scopul obținerii unui punct de vedere care să infirme opinia exprimată de Curtea de Apel București în cuprinsul încheierii de ședință din 17 iunie 2021, când a apreciat că respectiva critică nu ar reprezenta o veritabilă excepție, în sensul legii procesuale, ci un motiv de apel care urmează a fi susținut pe parcursul judecării căii de atac și cu ocazia dezbaterilor.

Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții care trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile menționate în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului. Prin urmare, condiția incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificată, în primul rând, prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității dispozițiilor de lege criticate (deciziile nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15; nr. 230 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 05 iulie 2019, paragraful 15). Or, în urma acestei verificări, Înalta Curte constată că, în speță, nu este îndeplinită cerința necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, căci, așa cum s-a arătat anterior, prin ridicarea acesteia recurentul A. nu a urmărit, de fapt, examinarea corespondenței normelor legale criticate cu prevederile constituționale, ci ca instanța de contencios constituțional să dea o anumită dezlegare aspectelor susținute de acesta în apel cu referire la nulitatea hotărârii atacate, lucru inadmisibil din perspectiva dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Astfel, în considerentele deciziei nr. 486 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014, Curtea Constituțională a constatat că "în exercitarea atribuțiilor sale conferite de Legea fundamentală, procedează la analiza conformității textelor din legi sau ordonanțe cu prevederile Constituției. O astfel de analiză presupune, în primul rând, stabilirea conținutului acestora, fără de care este imposibilă aprecierea conformității cu dispozițiile Legii fundamentale. Aceasta nu presupune însă și implicarea Curții Constituționale asupra anumitor aspecte de fapt ce sunt puse în discuție în litigiile în cadrul cărora se invocă excepția de neconstituționalitate". De altfel, în mod constant, Curtea Constituțională a statuat că, ori de câte ori critica de neconstituționalitate vizează interpretarea ori aplicarea greșită a legii de către instanțele judecătorești, excepția trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituția României, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.

Mai mult decât atât, prin aspectele invocate în cererea scrisă, se critică și modul în care sunt reglementate motivele de nulitate absolută și cele care impun desființarea în apel a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Astfel, recurentul este nemulțumit de faptul că textul art. 281 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. nu prevede, ca motiv de nulitate absolută, și situația în care, deși prezent, inculpatul nu este ascultat de către instanța de fond, iar textul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. nu stipulează că aceeași ipoteză constituie motiv care determină, în mod obligatoriu, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Cu alte cuvinte, ceea ce se invocă este lipsa unor texte de lege care să reglementeze un nou caz de nulitate absolută și, în consecință, un nou motiv de trimitere în apel a cauzei spre rejudecare la prima instanță, constând în neaudierea inculpatului prezent în fața instanței de fond, recurentul urmărind, practic, completarea dispozițiilor legale menționate pe calea unei excepții de neconstituționalitate.

În acest context, Înalta Curte, având în vedere și prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, subliniază că o astfel de excepție trebuie să tindă la excluderea unei norme/text de lege din fondul activ al legislației, din dreptul pozitiv, iar nu la completarea/modificarea unor dispoziții legale, cu consecința introducerii unor noi motive de nulitate absolută și de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanță ca urmare a admiterii apelului, aspect ce este de competența exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituția României. Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepțiile invocate nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, instanța de control judiciar apreciază că aspectele invocate de autor nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale.

În acest sens, s-a pronunțat în jurisprudența sa și Curtea Constituțională (deciziile nr. 862 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 31 iulie 2008; nr. 828 din 08 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 05 august 2008; nr. 1612 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 03 februarie 2012; nr. 1395 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 30 ianuarie 2012; nr. 392 din 06 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragrafele 56 și 57; nr. 163 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 729 din 12 august 2020, paragraful 22).

Astfel, prin decizia nr. 862 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 31 iulie 2008, Curtea a soluționat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen. (1968), criticate pentru nereglementarea în cuprinsul acestora și a altor situații (cum ar fi nerespectarea dispozițiilor privind asistarea altor persoane decât învinuitul sau inculpatul ori nerespectarea prevederilor legale privind sesizarea organului de urmărire penală) care să atragă nulitatea absolută. Întrucât respectiva critică viza "completarea textului de lege, soluția legislativă în cauză nemulțumindu-i pe autorii excepției din perspectiva a ceea ce nu cuprinde", Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate invocată, reținând că în competența sa nu intră modificarea actului supus controlului în sensul dorit de autori.

Aceeași soluție a fost pronunțată și prin decizia nr. 828 din 08 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 05 august 2008, în care Curtea a răspuns criticii potrivit căreia dispozițiile art. 197 alin. (2) și (3) C. proc. pen. (1968) sunt lipsite de finalitate juridică întrucât nu prevăd posibilitatea invocării nulității absolute și după rămânerea definitivă a deciziei de condamnare. Curtea a constatat că, în realitate, autorul excepției solicita completarea dispozițiilor legale, în sensul reglementării și a acelei posibilități, motiv pentru care a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate invocată, reținând că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, are competența de a se pronunța numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Ca urmare, având în vedere că remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nu a fost folosit de recurent în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, situație în care un asemenea demers este inadmisibil, se constată că excepția invocată nu respectă toate cerințele reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, motiv pentru care se apreciază că, în mod corect, Curtea de Apel București a respins ca inadmisibilă cererea formulată de acesta de sesizare a Curții Constituționale.

Pentru considerentele expuse mai sus, constatând că soluția atacată este legală și temeinică, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii din 15 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2020.

Totodată, față de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 313 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii din 15 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 313 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 septembrie 2021.

Procesat de GGC - LM