ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față;

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 445 din 29 mai 2020 a Tribunalului București – secția I Penală, în baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor comisă în stare de provocare, prevăzută de art. 32 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare a ordinii și liniștii publice, prevăzută de art. 371 din C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 399 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 241 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., s-a constatat încetată de drept măsura preventivă a controlului judiciar instituită în sarcina inculpatului.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă B..

În baza art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. cu referire la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a fost menținut sechestrul asigurător instituit prin ordonanța nr. 1657/P/2018 din 24.08.2018 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București asupra autoturismelor marca C., cu numărul de înmatriculare x și seria de identificare x, respectiv marca D., model Logan, cu numărul de înmatriculare x și seria de identificare x.

Instanța de fond a reținut, pe baza probelor administrate în cauză, că la data de 02.05.2018, în jurul orei 13:00, partea civilă B., se deplasa pietonal pe str. x, din direcția Colegiului Național de Arte "Dinu Lipatti" către stația R.A.T.B. "11 iunie", cu intenția de a merge la domiciliu, iar la trecerea de pietoni situată înainte de intersecția cu str. "11 iunie", partea civilă s-a angajat în traversarea străzii, împreună cu alți pietoni, motiv pentru care autoturismele aflate în deplasare au oprit pentru a acorda prioritate. Printre aceste vehicule a oprit la aproximativ un metru de trecerea de pietoni, pentru a acorda prioritate pietonilor aflați în traversare regulamentară, autoturismul marca "C.", de culoare roșie, cu nr. de înmatriculare x, condus de către inculpatul A., care se deplasa pe str. x.

În autoturism se mai aflau martora E. (soția inculpatului) și nou-născutul F., fiul celor doi, în vârstă de 6 săptămâni, aceștia deplasându-se la medicul pediatru pentru investigații medicale urgente. Nou-născutului îi fusese stabilit diagnosticul hernie inghinală, medicul recomandând să se prezinte în scurt timp la un chirurg pentru un consult de specialitate. Atât pe drumul către cabinetul medicului de familie, situat în Calea 13 septembrie, cât și la întoarcere, nou-născutul a plâns și vomitat de mai multe ori în autoturism.

Inculpatul a acordat prioritate de trecere pietonilor aflați în traversarea străzii, partea civilă fiind ultimul dintre aceștia. După ce partea civilă a trecut prin dreptul autoturismului inculpatului, depășindu-l, A. a pus în mișcare încet vehiculul, intenționând să-și continue deplasarea.

Iritat de faptul că inculpatul nu a așteptat ca toți pietonii să ajungă pe trotuar, partea civilă B. s-a oprit și s-a întors pe trecerea de pietoni, revenind în dreptul mașinii și, poziționându-se în fața acesteia, blocându-i vehiculului calea de rulare. Inculpatul a frânat imediat, oprind pe loc vehiculul care parcursese o distanță foarte mică, de ordinul zecilor de centimetri.

Ulterior, partea civilă a pus mâinile pe capota motor a autoturismului inculpatului și a început să-i adreseze acestuia cuvinte insultătoare și injurii, gesticulând în același reper de comunicare și invitându-l pe inculpat să coboare din mașină "ca să se bată".

Inculpatul a refuzat să se conformeze provocărilor victimei și a rămas în autoturism, cerând părții civile să elibereze calea de rulare și să-i permită continuarea deplasării. B. a refuzat să se dea la o parte din fața autoturismului și a continuat în același registru de provocare și injurii.

În aceste condiții, inculpatul a încercat să ocolească victima, virând către stânga și încercând din nou să pună autoturismul în mișcare câteva zeci de centimetri. Partea civilă a blocat din nou vehiculul poziționându-se pe noua direcție de deplasare a acestuia, cu mâinile pe capota motor.

O nouă încercare a inculpatului de a-l ocoli pe B. s-a finalizat cu același rezultat: victima a rămas în fața vehiculului cu mâinile pe capotă.

Starea precară de sănătate a nou-născutului și faptul că acesta plângea și vomase au determinat-o pe martora E., soția inculpatului, să coboare din mașină și să-i ceară părții civile să le permită continuarea deplasării. Martora a coborât, așadar, din vehicul având în brațe minorul și i-a cerut insistent victimei să se dea la o parte de pe trecerea de pietoni spunându-i că nu are un comportament normal.

Partea civilă a refuzat să se conformeze rugăminților martorei și i-a adresat acesteia injurii.

În acest context, pentru a forța victima să se dea la o parte din fața autovehiculului, după ce s-a asigurat că nu sunt tramvaie ori alte vehicule în intersecție, inculpatul A. a accelerat și a pus în mișcare mașina. Manevra inculpatului a obligat partea civilă să meargă pe direcția înapoi, pe o distanță de aproximativ 8 metri. Practic, cu mâinile pe capota motor a autovehiculului și cu picioarele atingând solul, partea civilă a fost împinsă cu vehiculul pe o distanță de aproximativ 4-5 metri, apoi aceasta s-a întors cu spatele la vehicul și a continuat deplasarea alertă, pentru ca în final să facă a făcut un salt pe trotuar.

Inculpatul a oprit autoturismul în imediata apropiere, iar victima s-a apropiat și a lovit cu pumnul geamul pasagerului și portiera dreapta-spate a vehiculului. Inculpatul a coborât de la volan și a apelat telefonic Serviciul Unic pentru Situații de Urgență 112.

La fața locului s-au deplasat echipaje ale poliției naționale care au discutat cu inculpatul și victima. Niciunul dintre aceștia nu suferise nicio leziune motiv pentru care, având în vedere și situația expusă, inculpatul și victima au apreciat că incidentul trebuie închis. Și-au strâns mâinile și au plecat.

În cursul aceleiași zile, partea civilă a povestit tatălui ceea ce s-a întâmplat, iar acesta a decis să sesizeze în scris organele de poliție. În jurul orelor 16:30, partea civilă însoțită de tatăl său s-au prezentat la sediul secției 14 Poliție sesizând cele întâmplate.

În continuare, instanța fondului a apreciat că situația de fapt rezultă din coroborarea mijloacelor de probă administrate în faza de urmărire penală și în faza cercetării judecătorești respectiv, procesele-verbale de cercetare la fața locului întocmite de către organele de poliție, declarațiile persoanei vătămate, a martorilor G., H., I., J. și K., expertiza extrajudiciară și înscrisurile referitoare la caracteristicile de siguranță activă și pasivă ale vehiculului.

În ceea ce privește latura subiectivă, tribunalul a apreciat, prin raportare la obiectul folosit, zonele vizate, intensitatea loviturilor, profunzimea, întinderea și numărul leziunilor, împrejurările anterioare, concomitente și ulterioare comiterii faptei, în ceea ce privește infracțiunea de tentativă de omor, că inculpatul nu a acționat cu vinovăția cerută de norma de incriminare (intenție, directă sau indirectă), respectiv nu a urmărit sau acceptat posibilitatea ca prin manevra sa să suprime viața părții civile B.. S-a mai reținut că nu există niciun mijloc de probă care să ateste, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a urmărit ori a acceptat posibilitatea ca partea civilă să-și piardă viața în urma manevrei efectuate.

În ceea ce privește infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștii publice reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, tribunalul a constatat că elementul material al laturii obiective a infracțiunii reținute în sarcina inculpatului A. nu include o acțiune de lovire a părții civile B. sau un alt act de violență care să-i fi produs părții civile o suferință fizică, împingerea victimei cu autoturismul neputând fi considerată lovire, câtă vreme nu există o izbire bruscă și violentă a corpului victimei, cum nu există niciun un alt act de violență, care să fi fost apt a produce suferințe fizice victimei infracțiunii.

Tot cu referire la tipicitatea infracțiunii, instanța de fond a reținut că actele de urmărire penală cât și probele administrate pe parcursul procesul penal nu au fost în măsură a evidenția existența unei asemenea tulburări efective a ordinii și liniștii publice. În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii de tulburare a ordinii și liniștii publice, instanța a constatat că aceasta se săvârșește atât cu intenție directă, cât și indirectă, culpa, ca formă de vinovăție, fiind exclusă, astfel că, infracțiunea reținută în sarcina inculpatului nu este tipică, atât sub aspectul laturii obiective cât și a celei subiective.

Împotriva sentinței penale mai sus arătate, în termenul legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și partea civilă B..

Prin decizia penală nr. 846/A din data de 30.06.2021 a Curții de Apel București– secția a II-a Penală, în baza art. 421 pct. (2) lit. a) din C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și partea civilă B. împotriva sentinței penale nr. 445 din 29 mai 2020 a Tribunalului București – secția I Penală.

A fost desființată, în totalitate, încheierea de ședință din data de 10 ianuarie 2020 a Tribunalului București – secția I Penală și sentința penală nr. 445 din 29 mai 2020 a Tribunalului București – secția I Penală și rejudecând:

În temeiul art. 193 alin. (1) din C. pen., cu reținerea art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen. cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen. și cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe.

În temeiul art. 371 din C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tulburarea ordinii și liniștii publice.

În temeiul art. 38 alin. (2) din C. pen. cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea de 9 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă aplicată [1/3 (9 luni)], de 3 luni închisoare, pedeapsa rezultantă fiind de 1 an închisoare.

În temeiul art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere stabilind, conform art. 92 alin. (1) din C. pen. un termen de încercare de 2 ani.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., a impus condamnatului să execute următoarea obligație: să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul urma a presta o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul S.C. Salubrizare de Fapte S.A. Sector 5 sau în cadrul Administrației Lacuri, Parcuri și Agrement București, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. și art. 91 alin. (4) din C. pen. și art. 93 alin. (5) din C. pen., s-a pus în vedere inculpatului că, în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în cursul termenului de încercare, precum și în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere și obligațiilor impuse, respectiv în cazul neîndeplinirii integrale a obligațiilor civile stabilite prin prezenta hotărâre, se vor aplica dispozițiile art. 96 din C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În temeiul art. 397 alin. (1) raportat la art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) din C. proc. pen. coroborat cu art. 1357 alin. (1) din C. civ., art. 1381 alin. (1) din C. civ., s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă B. și a obligat inculpatul A. la plata sumei de 1.000 de euro, la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

A menținut măsura asiguratorie instituită prin ordonanța nr. 1657/P/2018 din data de 24 august 2018 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul București pentru repararea pagubei produse prin infracțiunea comisă cu privire la bunurile inculpatului A., până la concurența sumei de 1.000 euro.

În esență, instanța de apel a reținut că implicarea inculpatului A. în săvârșirea faptelor de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 193 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) din C. pen., este confirmată de probatoriul administrat, cu certitudinea impusă de dispozițiile art. 103 alin. (2) teza finală și art. 396 alin. (2) din C. proc. pen.

Totodată, curtea a reținut că reprezintă lovire, în accepțiunea art. 193 alin. (1) din C. pen. și îndreptarea autoturismului către persoana vătămată, urmată de preluare pe capotă și apoi împingerea acesteia pe o distanță de aproximativ 10 metri, pentru ca, în final, persoana vătămată să cadă și să se sprijine de o altă mașină parcată pe trotuar, apreciind că, în sensul legii penale, și actul efectuat cu o forță brutală – acțiunea mecanică de a îndrepta autoturismul către persoana vătămată chiar cu o viteză de maxim 15 km/h, care fără a antrena chiar și o zi de îngrijire medicală, dar care a avut un asemenea potențial vătămător. În speță, victima a opus rezistență împingându-se în mâini pe capota motor și alergând cu spatele tocmai pentru că a cunoscut această potențialitate pe care a dorit să o evite.

Cu referire la infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștii publice, prevăzută de art. 371 din C. pen., instanța de apel a apreciat că probele administrate în cauză au demonstrat că, prin acțiunea sa, inculpatul a creat starea de pericol prevăzută de norma de incriminare prevăzând că prin tranșarea conflictului în această manieră va tulbura și ordinea și liniștea publică și, chiar dacă nu a urmărit acest lucru, a acceptat posibilitatea producerii rezultatului.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A..

Totodată, recurentul inculpat a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen.

Prin încheierea nr. 577/RC din data de 15 decembrie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de acesta, împotriva deciziei penale nr. 846/A din data de 30 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală.

În esență, judecătorul de filtru din cadrul Înaltei Curți a apreciat că inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 193 alin. (1) din C. pen., iar calea extraordinară de atac formulată vizează o decizie prin care s-a pronunțat o soluție cu privire la o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, devenind incidente dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen., potrivit cărora, nu pot fi atacate cu recurs în casație soluțiile pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Totodată, prin încheierea din aceeași dată, 15 decembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte, secția Penală în dosarul nr. x/2018, s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul inculpat A. și s-a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen.

Urmare pronunțării deciziei nr. 208/2022 a Curții Constituționale, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din data de 24.05.2022, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de recurentul A. și s-a constatat că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen., care exclud atacarea cu recurs în casație a deciziilor pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sunt neconstituționale, la data de 04 decembrie 2022, inculpatul A. a formulat cerere de revizuire.

Prin decizia penală nr. 134 din data de 15 februarie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva încheierii nr. 577/RC din 15 decembrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2018.

A fost anulată încheierea atacată și s-a dispus rejudecarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulate de recurentul A.. Totodată s-a dispus trimiterea la repartizare aleatorie cererea de recurs în casație formulată de recurentul A..

Prin încheierea din data de 27 februarie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2023, constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 846/A din data de 30 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a II - a Penală a fost introdusă în termenul prevăzut de lege și îndeplinește condițiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., dar și pe cele prev. de art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., Înalta Curte a dispus admiterea în principiu a cererii, s-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație la completul C10, în compunere de 3 judecători și s-a fixat termen de judecată, la data de 09 martie 2023.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a constatat că aspectele antamate de inculpat prin motivele de recurs în casație referitoare la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de lovire sau alte violențe prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 193 din C. pen., pentru care a fost condamnat, din perspectiva realizării unei corespondențe depline între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a recurentului inculpat nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Încheierea de admitere în principiu a tranșat motivele referitoare la întrunirea condițiilor de tipicitate subiectivă și reexaminarea conținutului mijloacelor de probă, verificarea existenței ori a suficienței probelor pe care s-a întemeiat soluția de condamnare, în sensul că acestea nu se încadrează în sfera cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. Totodată, cu referire la motivele de recurs vizând cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., instanța a constatat că susținerile recurentului referitoare la reținerea circumstanței atenuante legale a provocării prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen. nu pot face obiectul analizei din perspectiva cazului de casare antemenționat.

La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casație, 09 martie 2023, Înalta Curte a luat concluziile apărătorului ales al recurentului, părții civile B. și reprezentantului Ministerului Public, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Prin urmare, starea de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv de către instanța de apel și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în actuala procedură a recursului în casație.

În cauza de față, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare invocat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Jurisprudența constantă a instanței supreme a statuat că acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care fie fapta concretă, pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare, nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă ele vizează norma de incriminare, în ansamblul său, ori numai modificarea unora din elementele constitutive ale infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

În consecință, acest caz de recurs în casație permite instanței de casație să analizeze doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către curtea de apel, corespunde tiparului obiectiv al infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Analizând, în aceste coordonate de principiu, cererea de recurs în casație formulată, Înalta Curte constată că starea de fapt reținută prin decizia recurată, raportat la infracțiunea de lovire sau alte violențe constă, în esență, în aceea că, la data de 02.05.2018, în jurul orei 13:15, în prezența mai multor participanți la trafic (autovehicule care circulau în toate sensurile și pietoni), în timp ce se deplasa pe str. x, inculpatul A., în calitate de conducător al autoturismului marca C.", cu număr de înmatriculare x, nu i-a acordat prioritate de trecere persoanei vătămate B., în vârstă de 17 ani, care era angajată regulamentar în traversare, pe trecerea de pietoni amenajată înaintea intersecției cu str. "11 iunie"- și, după ce a oprit la o distanță de aproximativ o jumătate de metru de trecerea de pietoni, aflându-se sub stăpânirea unei puternice emoții, pricinuită de comportamentul persoanei vătămate B. care s-a poziționat în fața autoturismului condus de către inculpat, cu mâinile pe capota-motor, a refuzat să continue traversarea și s-a manifestat provocator la adresa acestuia, atât prin gesturi cât și prin cuvinte, în contextul în care în interiorul autoturismului se aflau soția inculpatului și fiul acestora, în vârstă de numai 6 săptămâni - a pornit de pe loc, cu intenția de a suprima viața, împingând-o pe persoana vătămată pe carosabil, pe o distanță de aproximativ un metru, până la limita marcajului rutier, după care a oprit pe trecerea de pietoni și a demarat din nou, deplasându-se către persoana vătămată, pe care a acroșat-o pe o distanță de aproximativ 8 metri, în intersecție, iar apoi a virat la stânga și a oprit pe banda unu a str. "11 iunie", persoana vătămată fiind nevoită să se sprijine cu ambele mâni de capota-motor și să atingă carosabilul cu picioarele pentru a-și păstra echilibrul, tulburând astfel ordinea și liniștea publică.

Raportându-se la această situație de fapt, inculpatul A. a susținut că, fapta astfel descrisă nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de lovire sau alte violențe, în opinia sa infracțiunea prevăzută de art. 193 din C. pen. neexistând în forma consumată, ci sub forma tentativei care nu este incriminată.

Similar instanței de apel, Înalta Curte constată că susținerile recurentului inculpat sunt neîntemeiate, elementul material al infracțiunii de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 193 alin. (1) din C. pen. realizându-se prin acțiunea inculpatului A. de împingere și apoi de acroșare a părții civile, folosindu-se de autoturismul la volanul căruia se afla.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 193 alin. (1) din C. pen. lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracțiunii de lovire sau alte violențe se realizează printr-o acțiune, respectiv prin acțiunea de lovire sau alte violențe, acțiune ce se poate realiza, fie prin energia făptuitorului, fie printr-o altă forță pe care acesta o pune în mișcare. Totodată, în doctrină s-a apreciat că acțiunea se poate exercita fie direct, fie indirect și poate fi reprezentată prin violențe fizice sau prin violențe morale ori constrângeri psihice, care produc o suferință fizică sau o leziune.

În doctrină și practică s-a apreciat că sintagmele "alte violențe" sau "acte de violență", se interpretează și în sens larg, respectiv "constituie acte de violență în sensul legii penale și actele efectuate fără violență, dar care având un potențial vătămător, victima le-ar fi opus rezistență în cazul când ar fi cunoscut această potențialitate" (V. Dongoroz și colaboratorii, Explicații teoretice ale C. pen. român, volumul III, ediția a II-a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București, 2003).

Urmarea imediată a infracțiunii constă în producerea unei suferințe, iar legătura de cauzalitate între lovirea sau violențele exercitate și urmarea periculoasă a fost reținută de instanța de apel, în urma analizării amplului probatoriu administrat în cauză.

În ceea ce privește criticile recurentului inculpat referitoare la întrunirea condițiilor de tipicitate subiectivă, respectiv forma de vinovăție cu care a fost comisă infracțiunea, Înalta Curte apreciază că acesta urmărește a se constata absența elementului subiectiv al infracțiunii, aspect ce antamează împrejurări cu un pronunțat caracter factual, ce ar contura atitudinea psihică a inculpatului față de faptă și urmările sale și care sunt circumscrise temeiniciei hotărârii recurate, iar nu legalității acesteia.

În acest context, reiterând scopul recursului în casație, Înalta Curte constată că vinovăția, ca element subiectiv al unei infracțiuni și, implicit, elementele factuale care au stat la baza reținerii sale prin decizia recurată nu pot fi cenzurate în recurs în casație în baza cazului de casare invocat în speță ori al vreunui alt caz de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Reevaluarea situației de fapt și a interpretării date acesteia prin hotărârea definitivă nu pot fi supuse cenzurii Înaltei Curți în calea extraordinară de atac analizată, deoarece sfera controlului judiciar în această procedură este limitată la anumite chestiuni de drept pe care legiuitorul le-a apreciat esențiale pentru legalitatea hotărârii definitive și le-a reglementat ca atare, expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., printre acestea neregăsindu-se și cerințele de tipicitate subiectivă ale infracțiunii.

Pentru aceste considerente, constatând neîntemeiate criticile invocate de recurentul inculpat A., Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de acesta împotriva deciziei penale nr. 846/A din data de 30 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a II - a Penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 846/A din data de 30 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a II - a Penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09 martie 2023.

GGC - MM