ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2584/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Imobilelor care au Aparținut Cultelor Religioase, anularea Deciziei nr. 3034 din 13 august 2014 și restituirea imobilului situat în municipiul Mangalia.

Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 84/CA din 11 mai 2015, a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Imobilelor care au Aparținut Cultelor Religioase, în parte.

A anulat Decizia nr. 3034 din 13 august 2014 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparținut Cultelor Religioase din România.

Împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare, solicitând casarea sentinței atacate și, în urma rejudecării, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. din România.

Recurenta-pârâtă critică sentința atacată, fiind invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că hotărârea pronunțată de instanța de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente cauzei.

Prin motivul de recurs invocat sunt vizate dispozițiile art. 3 alin. (6), (8) și (9) și ale art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, precum și ale art. 1 alin. (9) din același act normativ, coroborate cu cele ale punctului 13 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.

Recurenta a arătat că intimatul-reclamant nu a depus în dosarul nr. 688912/C din 25 ianuarie 2006 aflat pe rolul Comisiei speciale de retrocedare nicio dovadă privind condițiile esențiale de admisibilitate a cererii sale. De asemenea, se arată că intimatul nu a făcut nici măcar dovada demersurilor sale pe lângă autoritățile publice sau alte entități, pentru a proba imposibilitatea de a procura documentele necesare soluționării favorabile a cererii de retrocedare nr. 688912/C din 25 ianuarie 2006.

Intimatul nu a depus întâmpinare, însă prin cererea depusă la dosarul de recurs a solicitat menținerea sentinței instanței de fond și judecarea cauzei în lipsă.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 10 februarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 mai 2017 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține ca fiind întemeiate criticile formulate de recurentă, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de fond făcând o greșită aplicare a dispozițiilor de drept material incidente în cauză, respectiv a dispozițiilor art. 1 alin. (9) teza finală și art. 3 alin. (6), (8) și (9), art. 4 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 94/2000.

Așa cum rezultă din prevederile O.U.G nr. 94/2000, precum și din cele ale normelor metodologice de aplicare a acesteia, Comisia specială de retrocedare este ținută să verifice îndreptățirea cererii ce îi este adresată, sens în care trebuie să constate existența dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive, să procedeze la calificarea preluării ca fiind cu titlu sau fără titlu și să constate calitatea de subiect de drept a solicitantului, de natură a-i permite să beneficieze de retrocedarea imobilului.

Este evident că recurenta a solicitat intimatului-reclamant, în calitate de titular al cererii de retrocedare, completarea dosarului aferent cererii sale de retrocedare, cu următoarele înscrisuri: precizarea cererii de retrocedare în sensul identificării imobilului solicitat; copii certificate/legalizate ale actelor din care să reiasă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului la momentul preluării abuzive; acte sau înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul român cu menționarea anului preluării abuzive; dovada încasării de despăgubiri la momentul preluării abuzive în cazul în care acestea au fost acordate.

Or, după cum arată chiar instanța de fond, în cauză, cererea reclamantului nu a fost însoțită de documente referitoare la dreptul de proprietate, la preluarea de către stat și la caracterul abuziv al preluării.

Înalta Curte constată că în mod greșit instanța de fond a reținut că recurenta-pârâtă Comisia specială de retrocedare avea obligația continuării demersurilor în vederea identificării exacte a imobilului, întrucât situația generică, contextul istoric și social au condus la pierderea tuturor actelor de proprietate sau care fac referire la imobil. Este greșită astfel interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor art. 3 alin. (6), (8) și (9) din O.U.G. nr. 94/2000.

În opinia Înaltei Curți, obligația solicitantului de a aduce probe în sprijinul cererii de retrocedare este neîndoielnică, iar aceasta rezultă cu claritate din prevederile art. 4 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 94/2000 potrivit cărora pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, iar pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

Contrar celor reținute de instanța de primă jurisdicție, Înalta Curte constată că prevederile alin. (8) și (9) ale art. 3 din O.U.G. nr. 94/2000 nu instituie în sarcina Comisiei speciale obligația de a administra probe în locul titularului cererii de retrocedare; textele legale menționate fac referire la obligația ministerelor, prefecturilor, primăriilor, serviciilor de cadastru și birourilor de carte funciară, precum și celorlalte instituții publice de a furniza, la cererea scrisă a Comisiei speciale de retrocedare și/sau a solicitantului retrocedării, în termen de 30 de zile, informații privind situația juridică a imobilelor care fac obiectul cererilor de restituire, respectiv la obligația primăriei în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat să identifice unitatea deținătoare și să comunice, în termen de 30 de zile, elementele de identificare a acesteia, la cererea scrisă a Comisiei speciale de retrocedare. Ca urmare, se constată că există un drept și nu o obligație a Comisiei speciale de retrocedare de a solicita relații privind situația juridică a imobilului și elementele de identificare a unității deținătoare.

Mai mult, Înalta Curte constată că alin. (8) al art. 3 din O.U.G. nr. 94/2000 prevede că informațiile privind situația juridică a imobilului sunt solicitate în vederea fundamentării deciziilor, ceea ce înseamnă că emiterea deciziilor are drept temei primordial documentația prezentată de titularii cererilor de retrocedare.

Este evident că intimatul-reclamant, la adresa comunicată de Comisia specială nr. 688912/C din 21 mai 2013, de completare a cererii de retrocedare nr. 688912/C din 25 ianuarie 2006, nu a comunicat nici un înscris în termenul prevăzut de dispozițiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Rezultă din actele dosarului faptul că recurenta-pârâtă Comisia specială a solicitat Primăriei municipiului Mangalia, județul Constanța, informații referitoare la situația juridică a imobilului revendicat de intimatul-reclamant, iar prin adresa nr. 30733 din 20 iunie 2013 Primăria municipiului Mangalia a comunicat situația juridică solicitată. Din informațiile transmise, nu rezultă nicio legătură între imobilul în discuție ce se revendică și comunitatea musulmană, astfel încât în mod greșit instanța de fond a anulat decizia nr. 3034/13.08.2014 emisă de recurenta-pârâtă în soluționarea cererii de retrocedare formulată.

Nici demersurile efectuate de instanța de fond în stabilirea regimului juridic al imobilului de la adresa din municipiul Mangalia, nu sunt relevante și nu fac dovada dreptului de proprietate al intimatului-reclamant, ci, dimpotrivă, rezultă cu certitudine faptul că imobilul- fostă casă mortuară-geamie părăsită (în prezent demolate) și terenul aferent sunt înregistrate în patrimoniul Ministerului Apărării Naționale - B.

Pentru aceste considerente, rejudecând cauza, Înalta Curte reține că decizia atacată de reclamant este emisă cu respectarea dispozițiilor legale, motiv pentru care va fi menținută de Înalta Curte și, pe cale de consecință, acțiunea reclamantului va fi respinsă, ca neîntemeiată.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România împotriva Sentinței civile nr. 84/CA din 11 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând,

Respinge acțiunea reclamantului A. din România, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 septembrie 2017.

Procesat de GGC - LM