ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2017/2020

Ședința publică din data de 20 octombrie 2020

Asupra contestației în anulare de față constată următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin încheierea din 20 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. (B.) prin Serviciul juridic litigii judiciare împotriva deciziei civile nr. 280/2019 din 20 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C..

A acordat termen pentru judecata recursului la data de 9 aprilie 2020, în ședința publică, cu citarea părților.

Prin decizia civilă nr. 956 din 4 iunie 2020, Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. (B.) prin Serviciul juridic litigii judiciare împotriva deciziei civile nr. 280/2019 din 20 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C..

A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În fundamentarea acestei soluții, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a analizat raportul de drept procesual prin prisma regularității învestirii instanței, fiind pusă în discuție promovarea apelului de către persoane care nu și - au dovedit calitatea de a reprezenta pe titularul dreptului, în condițiile lipsei mandatului special în temeiul căruia semnatarul cererii își poate asuma actul de dispoziție.

Înalta Curte a constatat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 82 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 84 C. proc. civ., respectiv art. 151 C. proc. civ., față de faptul că instanța de apel a analizat în mod greșit excepția invocată de reclamantă, privind lipsa dovezii calității de reprezentant a semnatarelor cererii de apel, în condițiile în care pârâta a depus la dosarul cauzei dovada unei împuterniciri speciale pentru formularea cererii de apel, făcând dovada mandatului special de reprezentare.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul C., care a invocat cazul de anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ce vizează ipoteza în care dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Contestatorul arată că, prin încheierea din data de 20.02.2020, de admisibilitate în principiu a recursului, instanța de recurs dintr-o eroare materială nu a observat inexistența mandatului special al reprezentanților legali ai băncii (administratorii) privind declararea recursului de către consilierul juridic semnatar și nici informitatea delegației de reprezentare a consilierului juridic ce a declarat recursul, constând în lipsa numărului de înregistrare și data. În acest context, contestatorul apreciază că această eroare materială a generat soluția greșită de admitere a recursului declarat de o persoană ce nu și-a justificat calitatea de reprezentant convențional prin depunerea mandatului special de declarare a căii de atac.

Se arată că, potrivit art. 143

2

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, puterea de a reprezenta societatea pe acțiuni în justiție revine intuitu personae membrilor consiliului de administrație, aceștia putându-și delega generic această atribuție doar directorilor; art. 143

2

alin. (5) din Legea 31/1990 prevede că trebuie înregistrate la Registrul Comerțului persoanele cărora consiliul de administrație le-a delegat puterea de a reprezenta societatea. În raport cu textele legale invocate, contestatorul apreciază că numai aceste persoane aveau abilitatea legală, în virtutea puterii de reprezentare conferită de lege, de a acorda mandat special consilierului juridic pentru declararea recursului.

Precizează contestatorul că în practica judiciară s-a reținut, în mod constant, că este incident cazul de contestație în anulare invocat în prezenta cerere și în cazul în care s-a respins în mod greșit recursul ca insuficient timbrat sau pentru lipsa mandatului special, prin neobservarea chitanței de plată a taxei de timbru sau calcularea eronată sau a existenței mandatului special de declarare a căii de atac în dosarul cauzei. Consideră contestatorul că acest caz de contestație este incident și în situațiile juridice simetric inverse, ipoteză în care se încadrează și speța de față, când recursul a fost în mod greșit admis, întrucât dintr-o eroare materială nu s-a observat că recursul a fost insuficient timbrat și că la dosarul cauzei nu exista mandatul special ce justifica îndrituirea semnatarului recursului de declarare a acestei căi de atac, în calitate de reprezentant convențional al pârâtei apelante.

Contestatorul invocă faptul că o altă eroare materială a instanței de recurs constă în faptul că, în ceea ce privește obligația de fiscalitate, instanța de recurs a reținut incidența prevederilor art. 77 din Legea nr. 85/2014, fără nicio o legătură cu obiectul recursului. Apreciază că, prin prisma motivului de recurs invocat, recurenta trebuia să achite taxa de timbru conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 cu 50% din taxa datorată la suma contestată (ca și în apel).

Contestatorul punctează asupra faptului că eroarea materială comisă de către instanța de recurs rezultă neechivoc atât din faptul că, în cadrul raportului de admisibilitate în principiu, la pct. III.3, s-a opinat în sensul că recursul este admisibil în principiu, sub rezerva depunerii la dosarul cauzei a mandatului special privind semnarea cererii de recurs, mandat solicitat recurentei de către instanța de recurs prin adresa din 08.10.2019, cât și în considerarea faptului că prin încheierea din 20. 02. 2020 instanța nu s-a pronunțat și asupra excepției lipsei dovezii calității de reprezentant, invocată prin întâmpinarea din data de 12.08.2019 și reiterată prin notele de ședință ale intimatului contestator, depuse la data de 04.11.2019.

Se arată că necesitatea existenței mandatatului special pentru declararea recursului rezultă în mod expres din coroborarea prev. art. 486 alin. (2) C. proc. civ., cu cele ale art. 486 alin. (3) C. proc. civ., cu cele ale art. 84 alin. (1) și ale art. 87 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Consideră contestatorul că excepția lipsei calității de reprezentant, fiind de strictă interpretare, poate fi aplicată și consilierului juridic care, pentru a declara calea de atac, trebuie să aibă mandat special din partea reprezentantului legal al persoanei juridice, chiar dacă a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului, necesitatea existenței mandatului special de declarare a căii de atac rezultând și din prev. art. 81 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora actele procesuale de dispoziție (cum este recursul) nu pot fi făcute decât în baza unui mandat special.

Sintetizând sub acest aspect, contestatorul precizează că eroarea materială a instanței de recurs s-a concretizat prin aceea că a confundat delegația de susținere a căii de atac cu cea de declarare a căii de atac și prin aceea că nu a observat caracterul informal, chiar și al delegației de susținere a căii de atac (nedatată, neînregistrată și emisă de o persoană ce nu avea calitatea de administrator al băncii, ci aceea de șef serviciu juridic).

Față de considerentele ce preced, cu referire la eroarea materială săvârșită de către instanța de recurs sub cele două aspecte - al timbrării insuficiente a recursului și al inexistenței mandatului special de declarare a recursului de către consilierul juridic - în temeiul art. 508 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul solicită anularea deciziei atacate.

Intimata A. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității formulării contestației în anulare - excepție respinsă la termenul de astăzi - iar, în subsidiar, a formulat apărări pe fondul cauzei.

Înalta Curte, examinând contestația în anulare din perspectiva temeiului de drept invocat, constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Semnificația conceputului de "eroare materială" a fost dezvoltată doctrinar și jurisprudențial, prin opoziție cu eroarea de judecată, subliniindu-se că vizează greșeli evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății, în principal cu caracter procedural.

Scopul acestui caz de contestație în anulare este acela de a da posibilitatea instanței care a comis o greșeală, de fapt, involuntară, iar nu o greșeală de judecată, să își retracteze propria hotărâre. Astfel, ipoteza vizată de acest text de lege are în vedere erori cu privire la aspectele formale, procedurale, ale judecății în recurs sau situații în care se confundă ori se omit date materiale, factuale, importante ale cauzei pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului ca urmare ale unor greșeli de judecată.

În sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., noțiunea de "greșeală materială" reprezintă o greșeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință pronunțarea unei soluții eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția respectivă.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, context în care motivul de anulare prevăzut de 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. este reglementat de un text de excepție, noțiunea de "greșeală materială" fiind restrictiv interpretată, în sensul că pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată, anume, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

În doctrina relevantă procesual civilă, sintagma "greșeală materială" a fost analizată prin opoziție cu greșeala de judecată, subliniindu-se că vizează erori cu caracter formal, procedural, sau situații în care se confundă ori se omit date materiale importante ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate.

În cauză, motivele susținute de contestator din perspectiva acestui text legal sunt acelea că, pe de-o parte, instanța de recurs a reținut incidența dispozițiilor art. 77 din Legea nr. 85/2014 și a scutit recurenta de la plata taxei judiciare de timbru, cu neluarea în considerare a art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 iar, pe de altă parte, că soluționarea recursului s-a făcut în condițiile în care semnatara recursului nu a făcut dovada calității de reprezentant, nedepunând la dosar mandatatul special pentru declararea recursului, cu încălcarea dispozițiilor art. 486 alin. (2) C. proc. civ., cu cele ale art. 486 alin. (3) C. proc. civ., ale art. 84 alin. (1) și ale art. 87 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Din întreaga argumentația adusă de contestator în susținerea cererii sale, se observă că, în realitate, aceasta vizează eventuale greșeli de judecată și nu greșeli materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. așa cum neîntemeiat susține, deoarece tinde să pună în discuție elemente ale cauzei care, departe de a fi greșeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecății, țin de dezlegarea dată de către instanța de recurs aspectelor pricinii.

În ceea ce privește aspectele legate de problema timbrajului, pe de-o parte, criticile nu pot fi analizate din perspectiva prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.. Pe de altă parte, se constatată că recurenta a achitat o taxă judiciară de timbru de 100 RON, suficientă în raport cu prevederile art. 25 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013, conform cărora "se taxează cu 20 de RON cererile pentru exercitarea apelului sau, după caz, a recursului împotriva hotărârii de anulare a cererii ca netimbrată, nesemnată sau pentru lipsa calității de reprezentant."

Criticile care au vizat fondul cauzei sunt oricum străine de conținutul hotărârii atacate, soluția instanței de recurs fiind circumscrisă doar dezlegării date de instanța de apel excepției lipsei dovezii calității de reprezentant.

În ceea ce privește susținerea referitoare la împrejurarea că instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat pe excepția lipsei dovezii calității de reprezentant invocată prin întâmpinare și prin notele de ședință din 04.11.2019, se constată că prin concluziile orale, astfel cum acestea au fost consemnate în practicaua deciziei atacate, reprezentantul convențional al intimatului contestator nu a mai susținut această excepție.

Dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestator, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, în condițiile în care obiectul judecății recursului poartă asupra modului în care instanța de apel a soluționat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a persoanei care a promovat calea de atac, aceasta fiind o excepție de procedură absolută și peremptorie, dată fiind necesitatea de a se realiza o judecată între părți corect reprezentate.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice pe motivul că ele nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 14 februarie 2008, pronunțată în Cauza Pshenichnyy împotriva Rusiei, paragraful 26).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reținut că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată de către instanțe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată, deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea autorității de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 14 martie 2011, paragraful 99) . . . . . . . . . .

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut că principiul potrivit căruia, după pronunțarea hotărârii, judecătorii nu mai pot reveni asupra deciziei luate reprezintă o componentă esențială a ideii de justiție, a asigurării autorității de lucru judecat și a ocrotirii drepturilor procesuale ale părților, ca element fundamental al statului de drept.

Principiul autorității lucrului judecat (res judicata) se coroborează cu regula că, odată pronunțată hotărârea definitivă, misiunea judecătorului care a participat la judecată se încheie (lata sententia, judex desinit esse judex). Ca efect juridic al acestei reguli, care ține de ordinea publică, pronunțarea hotărârii are și efect de desistare a instanței, iar judecătorul care s-a pronunțat nu poate reveni asupra părerii sale în respectiva cauză, cu mențiunea că părților le rămâne posibilitatea de a cere doar îndreptarea greșelilor materiale care s-ar strecura în hotărâre. După pronunțarea unei hotărâri definitive, instanțele nu mai pot reveni asupra acesteia, singura posibilitate de schimbare sau corectare a soluției rămânând exercitarea căilor de atac recunoscute de lege (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 478 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 21 iulie 2006) . . . . . . . . . .

Așadar, dispoziția legală cuprinsă în art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. are în vedere erorile materiale de natură procedurală, în legătură cu aspecte formale ale judecății, și nu, cum consideră contestatorul prin prezenta cerere, acele greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul C. împotriva încheierii din data de 20 februarie 2020 și a deciziei civile nr. 956 din 4 iunie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul C. împotriva încheierii din data de 20 februarie 2020 și a deciziei civile nr. 956 din 4 iunie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2020.