Decizia nr. 2518/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată formulată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, la data de 05 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea pârâtei să încheie cu acesta contract autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilele înscrise în Cartea funciară nr. x Florești sub A.1 nr. cad. x, cu destinația curți construcții cu suprafața de 313 mp, sub A1.1 nr. cad. x, casă din cărămidă acoperită cu țiglă, compusă din 4 camere, bucătărie, baie, hol, Cartea funciară nr. x Florești sub A.1 nr. cad. x, cu destinația curți construcții cu suprafața de 400 mp, sub A1.1 nr. cad. xl, casă familială cu regim de înălțime S+P+M, realizată pe fundații continue din beton, structura de rezistență din stâlpi din beton armat, planșeu din beton armat peste parter, acoperiș tip șarpantă cu învelitoare din țiglă, compusă din subsol: pivnița, parter: bucătărie, baie, camera, terasă livingroom, hol, sas, mansardă: cameră, 2 dormitoare, baie, terasa, Cartea funciară nr. x Florești, sub A.1 nr. cad. x, cu destinația curți construcții cu suprafața de 458 mp, Cartea funciară nr. x Florești sub A.1 nr. cad. x, cu destinația curți construcții cu suprafața de 458 mp, Cartea funciară nr. x Florești sub A.1 nr. cad. x, cu destinația curți construcții cu suprafața de 507 mp, sau, în caz de refuz, hotărârea ce se va pronunța să țină loc de act apt de intabulare în cartea funciară; a mai solicitat reclamantul a se dispune intabularea dreptului de proprietate al acestuia în cartea funciară, fără cheltuieli de judecată dacă pârâta nu se va opune la admiterea acțiunii. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile C. civ. și prevederile Legii nr. 7/1996. Prin sentința civilă nr. 3375 din 09 mai 2018, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Cluj. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la data de 16 mai 2018, sub același număr de dosar.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin sentința civilă nr. 134 din 15 martie 2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă, a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul A., împotriva pârâtei B. și, în consecință, a obligat pe pârâtă să încheie cu reclamantul contract autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilele înscrise în: Cartea Funciară nr. x, sub A1 nr. cad. x, cu destinația curți construcții cu suprafața de 313 mp, sub A1nr. cad. x casă din cărămidă acoperită cu țiglă, compusă din 4 camere, bucătărie, baie, hol; Cartea Funciară nr. x Florești sub A1 nr. cad. x cu destinația curți construcții cu suprafața de 400 mp, sub A1.1 nr. cad. x casă familială cu regim de înălțime S+P+M realizată pe fundații continue din beton, structura de rezistență din stâlpi din beton armat, planșeu din beton armat peste parter, acoperiș tip șarpantă cu învelitoare din țiglă, compusă din subsol: pivnița, parter: bucătărie, baie, camera, terasă, living room, hol, sas, mansardă: cameră, 2 dormitoare, baie, terasa; Cartea Funciară nr. x Florești sub Al nr. cad. x cu destinația curți construcții cu suprafața de 458 mp; Cartea Funciară nr. x Florești sub A1, nr. cad. x cu destinația curți construcții, pentru prețul de 125.000 Euro, din care a rămas un rest de preț neachitat de 5.000 Euro, iar, în caz de refuz, sentința va ține loc de act apt de intabulare în CF; a dispus întabularea în CF a dreptului de proprietate al reclamantului, cu titlu de cumpărare; a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 9.355 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 60/A/2020 din 19 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 134 din 15 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Cluj – secția civilă, pe care a menținut-o.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 60/A/2020 din 19 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a declarat recurs pârâta B., la data de 22 iulie 2020, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Dosarul a fost înregistrat la înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 13 august 2020 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 60/A/2020 din 19 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, casarea, în întregime, a hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a prezentat situația de fapt a litigiului, iar cu privire la decizia atacată a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material avute în vedere la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, respectiv art. 1669 alin. (2) coroborat cu art. 2552 alin. (1) C. civ., art. 1266 și art. 1268 C. civ., art. 270, art. 309 alin. (5) și art. 329 C. proc. civ., iar în ceea ce privește soluționarea fondului cauzei au fost aplicate în mod greșit dispozițiile art. 1669 C. civ. Recurenta a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 1669 alin. (2) C. civ., dreptul la acțiune având ca obiect obligație de a face, respectiv de a încheia contractul promis, se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat. Or, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare trebuia încheiat la data de 31 iulie 2016, dată menționată în cuprinsul actului autentic de care se prevalează reclamantul în promovarea prezentei acțiuni. Potrivit art. 270 C. proc. civ., înscrisul autentic este însoțit de o puternică prezumție de autenticitate și de validitate cu privire la constatările făcute personal de către cel care 1-a întocmit, iar dacă se contestă autenticitatea ori faptele care intră în puterea prezumției, sarcina probei revine părții care le contestă. Contractul încheiat în cauză nu a fost declarat fals, prin urmare, prezumția de autenticitate și validitate operează față de orice persoană și dispensează de orice obligație probatorie pe cel care îl evocă cu privire la tot ce intră în domeniul autenticității, astfel cum dispune art. 269 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. până la declararea sa ca fals. A mai susținut recurenta că, în măsura în care s-ar admite varianta că în cuprinsul actului s-a strecurat o eroare materială, exista posibilitatea rectificării acestui înscris, respectiv îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul acestui act, care se putea face de către notarul public în temeiul art. 87 din Legea nr. 36/1995 și a art. 218 din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale, din oficiu ori la cererea părților; însă, această operațiune de îndreptare a erorii materiale și de corectare a datei cuprinse în contract, ca și data până la care trebuia încheiat contractul autentic de vânzare cumpărare, nu s-a realizat până în prezent și nici nu au fost întreprinse demersuri în acest sens. Prin urmare, recurenta a opinat că singura dată care poate fi luată în considerare pentru a se stabili dacă a intervenit sau nu prescripția dreptului material la acțiune este data cuprinsă în actul autentic, iar orice interpretare a acestei clauze contractuale este inadmisibilă, deoarece, în cazul actelor autentice, neînscrise în fals, nu se pot utiliza prezumții ori administra probe testimoniale în contra acestora, pentru a determina o altă dată, diferită decât cea menționată, care teoretic ar reprezenta voința părților. Pentru a stabili data corectă până la care trebuia încheiat contractul de vânzare, dată de la care trebuia calculat începutul termenului de prescripție, instanța de apel a utilizat, în mod nelegal, prezumții, chiar dacă în cuprinsul motivării a susținut că nu este vorba despre prezumții, ci despre interpretarea clauzelor contractuale. Instanța a prezumat că anul este greșit, fără a avea un indiciu în acest sens, încălcând dispozițiile art. 309 alin. (5) C. proc. civ., care prevăd că nu se poate admite proba cu martori împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris, și cele ale art. 329 C. proc. civ., în sensul că prezumțiile judiciare pot fi primite doar dacă legea admite dovada cu martori. Astfel, instanța de apel a stabilit, în mod nelegal, că anul în care trebuia încheiat contractul este greșit, iar anul corect care trebuia menționat în contract este anul 2017. Prima instanță a reținut faptul că intenția părților a fost aceea ca să încheie contractul de vânzare-cumpărare până la data de 31 iulie 2017, interpretare pe care instanța de apel și-a însușit-o. Recurenta a susținut că stabilirea de către instanța de apel al unui alt an, diferit de cel prevăzut în contract, reprezintă o aplicare greșită a dispozițiilor legale în materie. Faptul că instanța de apel a stabilit, din propria inițiativă, data care ar trebui să fie avută în vedere reprezintă o imixtiune a judecătorului într-un contract autentic încheiat între părți, imixtiune ce reprezintă o interpretare nepermisă a clauzelor contractuale. Instanța de apel a mai reținut că părțile au convenit asupra obligației de notificare cu cel puțin 15 zile înainte de termenul fixat pentru semnarea actului, însă, nu a mai analizat și interpretat faptul că această notificare nu a avut loc, sens în care data de 31 iulie 2017, ca dată a încheierii contractului, nu poate fi considerată ca fiind avută în vedere de părți pentru încheierea contractului, din moment ce reclamantul nu a încercat să rectifice actul autentic și nici nu a notificat-o pe pârâtă cu cel puțin 15 zile înainte termenul fixat pentru semnarea contractului, pentru a se prezenta la un notar public în vederea încheierii actului autentic. Recurenta a mai arătat că, într-adevăr, data menționată în cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare este anterioară încheierii antecontractului, însă o interpretare cu privire la eroarea materială intervenită asupra lunii și anului determină faptul ca clauzele contractuale să își producă efectele, iar, în ambele ipoteze, contractul ar fi trebuit încheiat după data încheierii antecontractului, nicidecum anterior. Instanța de apel nu a luat în considerare regulile subsidiare de interpretare a clauzelor contractuale, în sensul în care, dacă contractul rămâne neclar în urma utilizării regulilor generale de interpretare, atunci el va trebui interpretat în favoarea celui care se obligă, potrivit principiului in dubio pro reo, iar prin aplicarea greșită dispozițiile legale privind interpretarea clauzelor contractuale și stabilirea unei alte date a încheierii contractului, a modificat contractul într-o manieră nepermisă de normele legale. Prin acest mod de soluționare a cauzei, prima instanță a ignorat principiul forței obligatorii a contractului, care presupune obligația părților de a executa întocmai contractul, executare care trebuie să aibă loc la termenele și în condițiile stabilite, respectiv să corespundă întocmai cu reperele stabilite contractual de părți. Recurenta a mai susținut că decizia atacată este nelegală, deoarece instanța a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1699 C. civ., având în vedere că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de normele legale în vederea pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic, întrucât nu s-a făcut dovada refuzului din partea pârâtei de a încheia contractul, iar simplul fapt al neîncheierii contractului nu este în măsură să conducă la o asemenea interpretare, cu atât mai mult cu cât nu există o notificare din partea reclamantului pentru ca pârâta să se prezente la un notar în vederea încheierii contractului, obligație asumată de către promitentul cumpărător prin antecontractul încheiat. O condiție esențială de admisibilitate a unei astfel de acțiuni o reprezintă existența refuzului nejustificat al uneia dintre părți de a-și îndeplini obligația, asumată prin antecontract, de a se prezenta la notar în vederea încheierii actului în formă autentică, refuz nejustificat ce poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, condiție care, însă, nu a fost îndeplinită în cauză, deoarece reclamantul nu a făcut dovada acestui refuz din parte promitentului-vânzător. Prin urmare, recurenta a opinat că au fost aplicate greșit prevederile art. 1669 C. civ., întrucât, pentru a putea să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, instanța trebuia să constate că, din probele administrate în cauză reiese existența unui refuz expres și nejustificat al pârâtei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, refuz care nu poate fi dedus din simpla neîncheiere a contractului în formă autentică, ci era necesar să se dovedească faptul că, deși promitentul vânzător a fost notificat în vederea prezentării la notarul public, pentru perfectarea vânzării, acesta a refuzat nejustificat să își îndeplinească această obligație. Concluzionând, recurenta a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi pronunțată o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, potrivit art. 1699 C. civ., instanța de apel oferind o interpretare eronată a acestor dispoziții legale, iar din probele administrate reiese că nu s-a făcut dovada achitării reale a prețului și nici a sumei de 5000 euro, reprezentând diferența de preț, taxe și impozite datorate bugetului local. Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant, care nu a formulat întâmpinare. 5. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 31 martie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 60/A/2020 din 19 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția I civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 26 mai 2021, cu citarea părților. Prin încheierea din 26 mai 2021, completul de filtru, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat în cauză până la soluționarea definitivă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Cluj – secția civilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Subsumat criticii de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde soluționarea greșită de către instanțele de fond a excepției prescripției dreptului de a cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, drept recunoscut de art. 1669 C. civ. Soluționarea greșită a excepției a fost cauzată, potrivit părții pârâte, de calcularea termenului de prescripție de la data de 31.07.2017, stabilită de instanțele de fond prin aplicarea eronată a regulilor de interpretare a contractului prevăzute la art. 1266 și 1268 alin. (3) C. civ. și, nepermis, a unei prezumții judiciare, nu de la data de 31.07.2016 convenită de părți și consemnată în înscrisul notarial constatator al promisiunii de vânzare, sub motiv că anul indicat ar fi rezultatul unei greșeli materiale. Critica este fondată. Cu titlu prealabil, se impune mențiunea că părțile litigante au încheiat o promisiune de vânzare-cumpărare, autentificată sub nr. x/24.08.2016 de către Biroul Individual Notarial C. augustul, prin care au convenit să vândă și să cumpere imobilele descrise în cuprinsul actului până la data 31.07.2016, respectiv că, prin cererea dedusă judecății, transmisă prin scrisoare recomandată la data de 31.01.2018, partea reclamantă a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, pe temeiul art. 1669 alin. (1) C. civ., invocând refuzul nejustificat al părții pârâte de a încheia contractul. Dreptul părții reclamante la acțiune se prescrie, potrivit alin. (2) al normei juridice menționate, în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat, partea pârâtă invocând, în raport de momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, ca fiind intervenită prescripția. La judecata în fond a cauzei, instanțele au reținut că termenul de prescripție de 6 luni a început să curgă în data de 31.07.2017, apreciată a fi, în realitate, data convenită de părți pentru încheierea contractul prin promisiunea de vânzare, nu data de 31.07.2016 consemnată în cuprinsul înscrisului notarial constatator al promisiunii, cum eronat pretinde partea pârâtă, și că, astfel, termenul s-a împlinit în data de 31.01.2018, data înregistrării cererii de chemare în judecată. S-a argumentat că data stabilită pentru începutul cursului prescripției, 31.07.2017, se impune ca o concluzie logico-juridică dedusă din faptul că promisiunea de vânzare a fost autentificată de notarul instrumentator la data de 24.08.2016, ce succedă datei de 31.07.2016 menționate în cuprinsul înscrisului constatator al promisiunii de vânzare-cumpărare și, deopotrivă, din interpretarea clauzelor promisiunii de vânzare, potrivit regulilor prevăzute de art. 1266 și 1268 alin. (3) C. civ. Astfel formulată concluzia, rezultă că data la care contractul trebuia încheiat de părți a fost stabilită la judecata în fond a cauzei în baza unei prezumții simple, judiciare, consecința unui raționament logic potrivit căruia data calendaristică convenită de părți pentru încheierea contractului nu putea fi situată în trecut, adică anterior momentului întocmirii și autentificării promisiunii de vânzare, 24.08.2016, ci ulterior acestui moment, raționament ce, în opinia judecătorilor fondului, are puterea de a naște probabilitatea indicării greșite de către notarul instrumentator în cuprinsul înscrisului, din obișnuită, a anului de la momentul autentificării înscrisului, 2016, în loc de anul 2017. Prezumția judiciară menționată nu putea fi folosită, însă, pentru a înlătura mențiunea referitoare la acest fapt consemnată, în baza acordul părților, în cuprinsul înscrisului autentic constatator al promisiunii de vânzare. Aceasta, întrucât, potrivit art. 329 coroborat cu art. 309 alin. (5) C. proc. civ., prezumțiile judiciare nu sunt admise ca mijloace de probă niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (4) al art. 309 din cod, a căror incidență nu a fost pretinsă în procesul pendinte. Totodată, îndreptarea erorilor materiale ce se pretinde că sunt strecurate în cuprinsul actelor notariale nu pune în discuție aplicarea de către instanța de judecată a regulilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1266-1269 C. civ. Această operațiune, de interpretarea a contractului conform regulilor prevăzute de normele de drept menționate, are ca scop stabilirea exactă a conținutului actului juridic, astfel cum acesta a fost constatat îndeplinit și citit părților de notarul instrumentator și nu corectarea consemnărilor făcute de acesta în cuprinsul înscrisului constatator al actului. Astfel, art. 1266 C. civ., la care face trimitere instanța de apel, impune ca interpretarea contractului să se facă după voința concordată a părților, nu după sensul literal al termenilor folosiți, ceea ce presupune că în redactarea înscrisului constatator s-au folosit termeni juridici improprii ori susceptibili de înțelesuri diferite, ceea ce nu s-a pretins în privința promisiunii de vânzare supuse examinării. Pe de altă parte, regula prevăzută la art. 1268 alin. (3) C. proc. civ., indicată de aceeași instanță, urmărește înlăturarea pericolului lipsirii unei clauze de efecte juridice, fapt ce impune a se verifica dacă înțelesul acesteia se dezvăluie fără probleme sau, după caz, dacă părțile convin să-i dea un anumit înțeles, ceea ce, iarăși, nu s-a invocat în litigiul pendinte. În speță, necontestat, actul juridic intervenit între părți la data de 24.08.2016, promisiunea de vânzare cumpărare, este consemnat într-un înscris autentic ale cărui mențiuni au puterea doveditoare conferită de art. 270 C. proc. civ., ce nu a fost contestată în prezentul litigiu. Duplicatul înscrisului original depus în copie la dosarul cauzei de partea reclamantă în dovedirea pretenției deduse judecății, la pct. II – Obiectul, cuprinde mențiunea referitoare la data calendaristică convenită de părți pentru încheierea contractul, anume 31.07.2016. Împrejurarea că data calendaristică menționată, ce apare ca fiind convenită de părți pentru îndeplinirea unor obligații viitoare, precedă momentului autentificării promisiunii de vânzare, pune în discuție, evident, posibilitatea strecurării unei erori materiale în cuprinsul duplicatului. Duplicatele, prin definiție, sunt exemplare ale înscrisului original al actului juridic intervenit între părți ce se întocmește, potrivit art. 98 din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, într-un singur exemplar original și se păstrează în arhiva notarului public. Totodată, duplicatele de pe înscrisurile notariale sau alte înscrisuri autentice eliberate în condițiile legii, potrivit art. 285 C. proc. civ., înlocuiesc originalul și au aceeași putere doveditoare ca și acesta, putând fi administrate de părți ca mijloace de probă în procesul civil. Prin urmare, pentru statuarea cu privire la existența unei erori materiale strecurate în cuprinsul duplicatului se impun verificări cu privire la mențiunile consemnate în cuprinsul originalului înscrisului constatator al promisiunii de vânzare intervenite între părți la data de 24.08.2016, după care a fost eliberat duplicatul, original aflat în arhiva notarului public. În plus, îndreptarea erorilor materiale pretins strecurate în cuprinsul duplicatului nu se realizează de instanța de judecată, ci de către notarul instrumentator întrucât, presupune verificarea conformității duplicatului cu exemplarul original al înscrisului autentic, pentru a se stabili dacă eroarea materială este sau nu strecurată și în exemplarul original, a cărui rectificare este prioritară. O astfel de operațiune, de corectare a erorilor materiale pretins strecurate în cuprinsul înscrisurilor notariale constatatoare ale actelor juridice se realizează în procedura prevăzută de art. 88 din Legea nr. 36/1995 și art. 218 din Regulamentul de aplicare a legii, aprobat prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 2333/2013, anume, prin încheiere întocmită de notarul public, la cerere sau din oficiu, cu acordul părților, dacă lucrările cuprind date care fac posibilă îndreptarea unor astfel de greșeli. Folosirea procedurii notariale prevăzute în acest scop se impune în cauza pendinte cu atât mai mult cu cât un al doilea duplicat al înscrisului autentic original întocmit la 24.08.2016, depus în copie la dosar, în recurs, consemnează o altă dată calendaristică convenită de părți pentru încheierea contractului, diferită de cea menționată în duplicatul depus de partea reclamantă, anume 30.06.2016. În fine, potrivit celorlalte înscrisuri noi depuse în recurs, se constată că în privința împrejurărilor în care a fost încheiată și autentificată promisiunea de vânzare în data de 24.08.2016, Parchetul de pe lângă Curtea de apel Cluj a dispus începerea urmăriri penale sub aspectul săvârșirii mai multor infracțiuni (camătă, fals intelectual, înșelăciune, complicitate la fals intelectual, uz de fals și complicitate la înșelăciune), prin ordonanța din 15.09.2020. În atare condiții, cum chestiunea litigioasă privind data convenită de părți prin promisiunea de vânzare până la care trebuia încheiat contractul, esențială din perspectiva examinării soluției asupra prescripției, a fost stabilită la judecata în fond a cauzei prin aplicarea, greșit, a unei prezumții simple și a regulilor de interpretare a contractului mai sus arătate și cum duplicatele înscrisului original autentificat de notarul instrumentator sub nr. x/24.08.2016 consemnează în cuprinsul lor mențiuni diferite relative la această dată calendaristică, 30.06.2016 și 31.07.2016, instanța de recurs se află în imposibilitate să exercite controlul judiciar în privința conformității hotărârii atacate cu regulile de drept relative la prescripție, conform art. 480 alin. (3) C. proc. civ. Pentru considerentele arătate, ce fac inutilă examinarea celorlalte critici formulate de partea pârâtă prin memoriul de recurs, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia instanței de apel și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, instanța de trimitere va dispune, din oficiu, administrarea probelor pe care le consideră necesare pentru verificarea conținutului înscrisului notarial original și a conformității duplicatelor eliberate părților și, deopotrivă, pentru verificarea faptului pronunțării sau nu de către notarul instrumentator a unei încheieri de îndreptare a erorii materiale pretins strecurate în cuprinsul acestor înscrisuri, urmând a statua asupra valabilității clauzei prin care părțile au convenit cu privire la data încheierii contractului, prin promisiunea de vânzare autentificată la data de 24 august 2016. În evaluarea probatoriilor ce vor fi administrate, instanța va hotărî, motivat în fapt și în drept, cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, după caz, asupra fondului pretenției deduse judecății, prin examinarea, sub formă de apărări, și a celorlalte critici de nelegalitate invocate de partea pârâtă prin memoriul de recurs.