ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 408/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca - Secția civilă în data de 05.02.2018, sub nr. x/211/2018, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B, obligarea pârâtei să încheie cu acesta un contract autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilele înscrise în Cartea funciară nr. (...) Florești sub A.1 nr. cad. (...), cu destinația curți-construcții, în suprafață de 313 mp, sub A1.1 nr. cad. (...)-C1, casă din cărămidă acoperită cu țiglă, compusă din 4 camere, bucătărie, baie, hol; în Cartea funciară nr. (...) Florești sub A.1 nr. cad. (...), cu destinația curți-construcții, în suprafață de 400 mp, sub A1.1 nr. cad. (...)-C1, casă familială cu regim de înălțime S+P+M, realizată pe fundații continue din beton, structură de rezistență din stâlpi din beton armat, planșeu din beton armat peste parter, acoperiș tip șarpantă cu învelitoare din țiglă, compusă din subsol: pivniță; parter: bucătărie, baie, cameră, terasă, living room, hol, sas; mansardă: cameră, 2 dormitoare, baie, terasă; Cartea funciară nr. (...) Florești, sub A.1 nr. cad. (...), cu destinația curți-construcții, în suprafață de 458 mp; Cartea funciară nr. (...) Florești sub A.1 nr. cad. (...), cu destinația curți-construcții, în suprafață de 458 mp; Cartea funciară nr. (...) Florești sub A.1 nr. cad. (...), cu destinația curți-construcții, în suprafață de 507 mp, sau, în caz de refuz, hotărârea care se va pronunța să țină loc de act apt de întabulare în cartea funciară; a mai solicitat reclamantul a se dispune întabularea dreptului de proprietate al acestuia în cartea funciară, fără cheltuieli de judecată dacă pârâta nu se va opune la admiterea acțiunii.

În drept au fost invocate prevederile Codului civil și ale Legii nr. 7/1996.

Prin sentința nr. 3375 din 09 mai 2018, Judecătoria Cluj-Napoca - Secția civilă a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj - Secția civilă, în data de 16 mai 2018, sub același număr de dosar.

Prin sentința nr. 134 din 15 martie 2019, Tribunalul Cluj - Secția civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă, a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să încheie cu reclamantul un contract autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilele înscrise în: Cartea Funciară nr. (...) Florești, sub A.1 nr. cad. (...), cu destinația curți-construcții, în suprafață de 313 mp, sub A.1 nr. cad. (...)-C1, casă din cărămidă acoperită cu țiglă, compusă din 4 camere, bucătărie, baie, hol; Cartea Funciară nr. (...) Florești sub A.1 nr. cad. (...), cu destinația curți-construcții, în suprafață de 400 mp, sub A1.1 nr. cad. (...)-C1, casă familială cu regim de înălțime S+P+M realizată pe fundații continue din beton, structură de rezistență din stâlpi din beton armat, planșeu din beton armat peste parter, acoperiș tip șarpantă cu învelitoare din țiglă, compusă din subsol: pivniță; parter: bucătărie, baie, camera, terasă, living room, hol, sas; mansardă: cameră, 2 dormitoare, baie, terasă; Cartea Funciară nr. (...) Florești sub A.1 nr. cad. (...), cu destinația curți-construcții, în suprafață de 458 mp; Cartea Funciară nr. (...) Florești sub A.1, nr. cad. (...), cu destinația curți-construcții, pentru prețul de 125.000 euro, din care a rămas un rest de preț neachitat de 5.000 euro, iar în caz de refuz sentința va ține loc de act apt de întabulare în Cartea Funciară; a dispus întabularea în Cartea Funciară a dreptului de proprietate al reclamantului, cu titlu de cumpărare; a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantului suma de 9.355 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 60/A din 19 mai 2020, Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B împotriva sentinței nr. 134 din 15 martie 2019.

Prin decizia nr. 2518 din 15 decembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a admis recursul declarat de pârâta B împotriva deciziei nr. 60/A/2020 din 19 mai 2020 a Curții de Apel Cluj - Secția I civilă, pe care a casat-o, și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Prin decizia nr. 214/A din 26 septembrie 2023, Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă a admis apelul declarat de pârâta B împotriva împotriva sentinței nr. 134 din 15 septembrie 2019 a Tribunalului Cluj - Secția civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâta B, și a respins, ca prescrisă, acțiunea; l-a obligat pe reclamant să plătească pârâtei suma de 26.877 lei, cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 214/A din 26 septembrie 2023 a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A.

Subsumat motivului de casare reglementat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat greșita aplicare, de către instanța de apel, a normelor de drept material în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, respectiv dispozițiile art. 1669 alin. (2) coroborate cu art. 1266-1269 C. civ.

Arată că prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat cu intimata-pârâtă s-a stabilit că încheierea contractului de vânzare-cumpărare va avea loc până la data de 31.07.2016, dată anterioară autentificării antecontractului.

Prevederile art. 1266 C. civ., privind interpretarea contractului, sunt aplicabile tuturor contractelor indiferent de forma prevăzută pentru încheierea acestora.

Este evident că interpretarea contractului autentic trebuie să se facă raportat la exemplarul original semnat de părți în fața notarului public și nu raportat la exemplarele duplicat eliberate de notar după acesta.

În consecință, la interpretarea clauzelor antecontractului de vânzare-cumpărare, se va avea în vedere exemplarul original în care este menționat drept termen de perfectare a contractului autentic de vânzare-cumpărare data de 31.07.2016.

În procesul de interpretare a contractului instanța nu apelează la prezumții judiciare, în caz contrar încălcându-se principiul forței obligatorii a contractului.

Judecătorul trebuie să respecte voința reală și concordantă a părților, astfel că intervenția lui în contract nu poate crea noi obligații contractuale sau noi clauze care să modifice regimul juridic aplicabil acestora.

În aceste condiții instanța de apel nu poate conchide că în antecontractul de vânzare-cumpărare termenul este incert, motivat de împrejurarea că acesta nu constă într-o dată viitoare, atât timp cât ambele părți au considerat ca perfectarea contractului autentic de vânzare-cumpărare să aibă loc la o dată viitoare.

Arată că termenul prevăzut pentru perfectarea contractului autentic este în mod eronat menționat a fi 31.07.2016, având în vedere că actul autentic s-a semnat la data de 24.08.2016.

Menționează că în situația în care termenul care respectă voința reală a părților era data de 24.08.2016, așa cum susține instanța de apel, practic semnarea antecontractului nu mai era necesară, părțile putând încheia pur și simplu contractul autentic de vânzare-cumpărare.

Precizează că modalitatea de achitare a prețului constă în stingerea unor datorii ale promitentei-vânzătoare, respectiv că varianta de interpretare a termenului în favoarea acesteia era anul (iar nu ziua sau luna), promitenta-vânzătoare trebuind să execute obligația cel mai devreme la data de 31.07.2017, la aproape un an de la semnare, pentru că interpretarea clauzei contractuale nu presupune fixarea unei date, ci a unui interval în care se poate executa obligația.

Deci promitentul-cumpărător ar fi putut-o notifica pe promitenta-vânzătoare cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentic cel mai devreme începând cu data de 31.07.2017.

Mai mult, interpretarea instanței de apel potrivit căreia termenul de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare autentic este data de 24.08.2016 (moment la care acesta a fost încheiat) modifică nepermis conținutul antecontractului, făcând lipsit de sens termenul de 15 zile prevăzut de părți pentru notificarea termenului la care să se încheie contractul de vânzare-cumpărare.

Or, interpretarea contractului nu presupune o intervenție în sensul creării sau suprimării unor clauze, ci o explicare a clauzelor contractului astfel încât acestea să aibă sens și să dea efect voinței părților.

În mod corect prima instanță a reținut că data până la care se va încheia contractul de vânzare-cumpărare este eronată și a concluzionat că intenția părților a fost aceea să încheie actul de vânzare-cumpărare până la data de 31.07.2017, întrucât numai așa ar fi avut sens clauza contractuală.

Dacă antecontractul de vânzare-cumpărare a fost autentificat în luna august 2016, este de domeniul evidenței că promitenta-vânzătoare nu se putea obliga să încheie contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică la o dată anterioară, respectiv în luna iulie 2016, deoarece în această ipoteză clauza contractuală nu are sens.

Concluzia referitoare la faptul că părțile vor încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică până la data de 31 iulie 2017 este singura interpretare logică a clauzei contractuale, deoarece antecontractul, fiind încheiat în luna august 2016, contractul se putea încheia cel mai repede numai începând cu 31.07.2017.

Potrivit dispozițiilor art. 1266 C. civ., contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor.

Astfel, în situația în care există clauze susceptibile de mai multe înțelesuri, potrivit dispozițiilor art. 1268 C. civ., clauzele susceptibile de mai multe înțelesuri se interpretează în sensul în care se potrivește cel mai bine naturii și obiectului contractului.

În cel de-al treilea alineat al aceluiași articol s-a prevăzut că esențial este ca aceste clauze să se interpreteze în sensul în care pot produce efecte și nu în acela în care nu ar avea niciun efect, ori a da eficiență susținerilor promitentei-vânzătoare ar goli de conținut antecontractul încheiat.

Or, a interpreta antecontractul în sensul în care a susținut inițial apelanta, respectiv 31.07.2016, sau data la care a apreciat instanța de apel, 24.08.2016, face ca această clauză să nu producă niciun efect, întrucât perfectarea antecontractului nu mai avea sens, în condițiile în care părțile au stabilit și un termen de notificare cu 15 zile înainte de termenul fixat pentru semnarea contractului.

În aceste condiții reiese că prima instanță nu a aplicat o prezumție judiciară, ca operațiune logico-juridică, ci a interpretat contractul după voința concordantă a părților din momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare și de după încheierea acestuia, în sensul în care clauza referitoare la data încheierii contractului în formă autentică poată să își producă efectele convenite de părți și să se coroboreze cu alte clauze contractuale, respectiv cea referitoare la notificare.

Menționează că în această situație clauza are sens numai dacă părțile se obligă să încheie contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică după data încheierii antecontractului și nu la data încheierii lui sau anterior.

Potrivit dispozițiilor art. 1669 alin. (2) C. civ., dreptul la acțiune având ca obiect obligație de a face, de a încheia contractul promis, se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat.

Or, în cazul de față, contractul de vânzare-cumpărare trebuia încheiat cel mai devreme până la data de 31.07.2017, iar acțiunea a fost promovată la data de 05.02.2018, în termenul de 6 luni prevăzut de art. 1669 alin. (2) C. civ.

În ceea ce privește cuantumul onorariului de avocat la care a fost obligat, solicită diminuarea acestuia, întrucât este, cel puțin în ceea ce privește onorariul aferent judecății în primă instanță, disproporționat în raport cu sumele solicitate cu același titlu în apel și în recurs.

În termen legal, intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Arată că instanța de apel nu a stabilit că termenul este incert, ci a reținut că atât termenul stabilit atât în actul original (31.07.2016), cât și cel din duplicat (30.06.2016) sunt, din punct de vedere temporal, anterioare datei de autentificare a antecontractului, 24.08.2016, motiv pentru care a constatat că această clauză nu este valabilă.

În ceea ce privește lipsa de efect a termenului de 15 zile pentru notificare, arată că deși părțile au stabilit în antecontract că au obligația de efectuare a unei notificări cu 15 zile înainte de data fixată pentru semnarea contractului, o astfel de notificare nu a avut loc niciodată.

Recurentul, în cererea de recurs, în mod greșit arată faptul că instanța de apel a interpretat termenul de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare ca fiind data de 24.08.2016, când în realitate, instanța de apel nu a interpretat termenul de încheiere a contractului, ci a stabilit data de la care curge termenul de prescripție de 6 luni pentru acționarea în instanță a promitentului-vânzător în vederea încheierii contractului autentic.

Totodată, instanța de apel în mod corect a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada faptului că termenul de prescripție ar fi fost suspendat ori întrerupt, nefiind transmisă posesia asupra imobilelor.

Instanța de apel, în mod legal, a stabilit că termenul de prescripție de 6 luni a început să curgă în data de 24.08.2016 și s-a împlinit în data de 24.02.2017, în timp ce acțiunea a fost înregistrată doar la data de 31.01.2018, fiind astfel formulată cu depășirea termenului special de prescripție.

În cauză nu a avut loc o interpretare a termenului în care trebuia să se încheie contractul, așa cum susține recurentul.

Din moment ce instanța de recurs a stabilit că aspectul litigios privind data convenită de părți prin promisiunea de vânzare până la care trebuia încheiat contractul a fost stabilită la judecata în fond a cauzei prin aplicarea greșită a unei prezumții simple și a regulilor de interpretare a contractului, nu se poate susține prin recursul formulat că cele statuate de către instanța de apel din primul ciclu procesual ar fi fost corecte.

Nu se poate reitera în prezentul recurs argumentul că singura interpretare a clauzei contractuale care să producă efecte este cea referitoare la an, deoarece s-a constatat deja că stabilirea de către instanța de judecată al unui alt an, diferit față de cel prevăzut în contract, reprezintă o aplicare greșită a dispozițiilor legale în materie.

Arată și că acest argument al recurentului este eronat și pentru că respectiva clauză contractuală ar fi putut să își producă efectele în egală măsură și dacă s-ar fi considerat, exact în aceeași manieră, că a intervenit o eroare materială în ceea ce privește luna încheierii contractului, iar nu a anului.

În final, această analiză este inutilă la acest moment, deoarece instanța de trimitere a arătat că îndreptarea erorilor materiale, ce se pretind că sunt strecurate în cuprinsul actelor notariale, nu pune în discuție aplicarea, de către instanța de judecată, a regulilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1266-art. 1269 C. civ., iar prezumția judiciară nu putea fi folosită pentru a înlătura mențiunea referitoare la data încheierii contractului autentic, cuprins în înscrisul autentic constatator al promisiunii de vânzare.

Contractul nu a fost înscris în fals, prin urmare prezumția de autenticitate și validitate operează față de orice persoană și dispensează de orice obligație probatorie pe cel care îl evocă, cu privire la tot ce intră în domeniul autenticității, conform art. 269 alin. (1) teza a II-a, până la declararea sa ca fals.

Mai susține și că nu s-a realizat o îndreptare a erorii materiale și nici nu au fost întreprinse demersuri în acest sens, respectiv că în mod corect a stabilit instanța de apel că, în speță, este exclusă stabilirea unui termen pe cale judiciară, întrucât în raport cu dispozițiile art. 1.415 C. civ., o astfel de soluție nu poate fi dispusă de instanță din oficiu, prin urmare, instanța de apel nici nu a stabilit un alt termen decât cel prevăzut în actul autentic pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților la 9.12.2024, respectiv la 27.01.2025.

În data de 19.12.2024, în termen legal, recurentul-reclamant a formulat punct de vedere la raport prin care a susținut criticile formulate prin memoriul de recurs.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 12 februarie 2025, în complet de filtru, fără citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul sub aspectul posibilității de încadrare a criticilor formulate în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul pentru următoarele considerente:

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar și ca susținerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

În acest context, se reține că susținerile recurentului referitoare la greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1669 alin. (2) C. civ. coroborate cu cele ale art. 1266 - art. 1269 din același cod, neînsoțite de o argumentație juridică având corespondent în dezlegările date, nu se transpun în veritabile motive de recurs.

Astfel, fără a contrapune chestiuni subsumabile motivului de casare invocat dezlegărilor date cu ocazia rejudecării pricinii de către instanța de apel, recurentul s-a rezumat la a susține, sub un prim aspect, doar chestiuni generale referitoare la prevederile art. 1266 C. civ. (indicând, în acest sens, doar că regulile de interpretare a contractelor după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor, „sunt aplicabile tuturor contractelor indiferent de forma prevăzută pentru încheierea acestora”), lipsite de aptitudinea de a permite verificarea jurisdicțională specifică prezentei căi extraordinare de atac.

De asemenea, în aceeași modalitate lacunară, ce nu conturează un element de nelegalitate a hotărârii atacate, recurentul a mai arătat și că, „în procesul de interpretare a contractului, instanța nu apelează la prezumții judiciare”, dat fiind că acest lucru „ar încălca principiul forței obligatorii a contractului”, fără a demonstra, însă, maniera în care aceste considerații teoretice se grefează pe judecata realizată cu prilejul rejudecării cauzei în apel.

Susținerile sunt mai degrabă lipsite de acuratețe juridică, dat fiind că instanța de apel a reținut la rândul său aspecte precum cele evocate de recurent atunci când a stabilit că „îndreptarea erorilor materiale pretins strecurate în cuprinsul actelor notariale nu se realizează de instanța de judecată, ci de către notarul instrumentator, iar prezumția judiciară nu poate fi folosită pentru a corecta mențiunea referitoare la dată din cuprinsul înscrisului autentic, având în vedere prevederile art. 329 coroborat cu art. 309 alin. (5) C. proc. civ.”

Or, tocmai fără a aplica acest instrument juridic, instanța de apel, constatând neîndeplinirea condițiilor stabilite de art. 1411 C. civ. cu privire la termen, a constatat lipsa de eficiență juridică a clauzei prin care se stabilea termenul de perfectare a contractului de vânzare în formă autentică la un moment anterior încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare, pentru ca ulterior (date fiind limitele învestirii instanței, care nu permiteau stabilirea unui termen pe cale judiciară, în acord cu prevederile art. 1415 C. civ.) să determine momentul de început al cursului termenului de prescripție prevăzut de art. 1669 alin. (2) C. civ. ca fiind reprezentat de chiar cel al autentificării promisiunii de vânzare-cumpărare (reținând că de la acea dată s-a născut și dreptul la acțiune al reclamantului de a cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract).

În atare circumstanțe, susținerile recurentului care tind la deplasarea termenului de perfectare a contractului de vânzare la data de 31.07.2017, ca urmare a faptului că data stabilită în cuprinsul promisiunii „este în mod eronat menționată a fi 31.07.2016”, denotă mai degrabă nemulțumirea acestuia în raport cu soluția pronunțată, din moment ce lipsește demonstrația juridică a greșitei aplicări a unei norme de drept în cauză, nefiind relevată premisa existenței un clauze îndoielnice, cum solicită prevederile art. 1268 C. civ., invocate de parte, ci chiar existența unei erori de redactare, cum însăși partea afirmă.

Astfel, fără a arăta, în concret, cum corectarea anului (din 2016 în 2017) din cadrul termenului convenit pentru perfectarea contractului de vânzare (31.07.2016) - înscris într-un act notarial autentic - ar fi fost compatibilă cu funcția de judecată, recurentul înțelege doar să afirme corectitudinea raționamentului primei instanțe, prin care s-a concluzionat că intenția părților a fost aceea de a încheia contractul de vânzare până la data de 31.07.2017, aspect care, însă, nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei atacate.

Așa fiind, simpla invocare a nerespectării regulilor de interpretare a contractului nu constituie în sine o critică subsumabilă motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât timp aceasta este formulată în afara cadrului fixat prin decizia de casare, care a stabilit că „îndreptarea erorilor materiale ce se pretinde că sunt strecurate în cuprinsul actelor notariale nu pune în discuție aplicarea de către instanța de judecată a regulilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1266 - 1269 C. civ.”, cât și cu neobservarea judecății din apel, în care, cu ocazia devoluțiunii cauzei, s-a reținut că „pentru actul autentificat în discuție nu s-a parcurs procedura de îndreptare a erorilor materiale”.

Se constată, așadar, că în realitate recurentul formulează critici străine de considerentele instanței de apel, întrucât nu invocă o eventuală nelegalitate a hotărârii atacate, ci antamează doar aspecte lipsite de ancorare efectivă în dezlegarea jurisdicțională dată pricinii în etapa procesuală anterioară.

Or, exigențele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. impuneau tocmai obligația formulării de critici care să pună în discuție aspecte referitoare la aplicarea greșită a regulilor de drept incidente, prin raportare directă la soluția și la motivele cuprinse în hotărârea recurată, pentru ca, în acest mod, instanța de recurs să poată exercita un control judiciar efectiv, cerință neîndeplinită în speță în acord cu cele anterior menționate, recurentul prevalându-se doar în mod formal de motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deopotrivă, lipsite de aptitudinea concretă de a învesti legal instanța de recurs sunt și trimiterile la clauzele convenției părților referitoare la modalitatea de achitare a prețului și la termenul de 15 zile pentru notificarea datei la care ar fi urmat să se încheie contractul de vânzare.

Aceasta întrucât aspectele legate de interpretarea prevederilor convenției părților, în vederea acordării de valență juridică unor clauze pentru a contura, astfel, situația de fapt, nu constituie o critică de nelegalitate, ci reprezintă un aspect de netemeinicie, din moment ce acestea decurg exclusiv din analiza probatoriului, cu ocazia cercetării fondului cauzei.

În acest sens, se observă și că dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, care stabileau drept motiv de nelegalitate situația când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (abrogate în prezent ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă), nu își mai găsesc un corespondent în actuala reglementare procesuală civilă, astfel încât orice critici fundamentate pe interpretarea greșită a unui act juridic, iar nu a legii, se plasează în afara sferei motivelor de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., incidente în speță.

Prin urmare, se observă că recurentul tinde la o cenzurare a modalității de apreciere a probelor de către instanța de apel și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv conformitatea actului jurisdicțional atacat cu regulile de drept aplicabile, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Nici cea din urmă critică a recurentului, referitoare la soluția instanței de apel de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, nu deduce judecății aspecte de nelegalitate cu privire la decizia atacată.

Astfel, se observă că, în dezvoltarea acesteia, recurentul arată că solicită „diminuarea” onorariului de avocat al părții adverse, întrucât este, în esență, „disproporționat”.

Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor de judecată, în contextul expus de recurent, presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la obiectul pricinii, chestiuni ce vizează temeinicia deciziei atacate, a cărei examinare, însă, nu poate forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 181 din 5 martie 2020, în sensul că proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (par. 37).

Or, pentru a putea fi încadrabile în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., era necesar ca susținerile recurentului să fie însoțite de o argumentație care să permită verificarea legalității soluției pronunțate prin prisma prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în sensul evidențierii, în concret, a unei eventuale inexistențe a culpei procesuale reținute în sarcina sa, prin corelare, însă, cu soluția de admitere a recursului pârâtei, în primul ciclu procesual, și de admitere a apelului aceleiași părți cu ocazia rejudecării cauzei, aspecte rămase, însă, în afara criticilor formulate.

Pentru aceste motive, se reține că susținerile recurentului nu sunt subsumabile motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât devine incidentă sancțiunea nulității, potrivit prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 214/A din 26 septembrie 2023 a Curții de Apel Cluj - Secția I civilă.

Cât privește solicitarea intimatei-pârâte B, de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, se constată că, deși a formulat respectiva cerere în cuprinsul întâmpinării, cuantumul acestora nu a fost precizat, iar la dosarul cauzei nu se regăsește vreo dovadă în acest sens, astfel încât cererea va fi respinsă, nefiind îndeplinite cerințele prevederilor art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 214/A din 26 septembrie 2023 a Curții de Apel Cluj - Secția I civilă.

Respinge cererea pârâtei B privind cheltuielile de judecată.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 februarie 2025.