Decizia nr. 1368/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 121/2024 a Tribunalului Cluj

Pretenția dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă la 19 ianuarie 2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul înscris în CF nr. x Florești, nr. cad. x, situat în Florești, județul Cluj, compus din 2 camere, bucătărie, cămară, baie, antreu, WC, având suprafața utilă de 46,42 mp, pivniță cu suprafață de 4 mp, cu PIC 10.49/100, teren atribuit în folosință în cotă-parte de 45,77/435, precum și pentru construcția extratabulară situată adiacent construcției înscrise în CF nr. x-C1 și până la frontul drumului public, la prețul convenit de părți, respectiv echivalentul în RON al sumei de 59.000 euro, ce a fost achitat integral; intabularea dreptului de proprietate dobândit de A. S.R.L. asupra imobilului înscris în CF nr. x Florești, nr. cad. x; obligarea pârâtei la achitarea echivalentului în RON al sumei de 19.000 euro, la cursul BNR din data plății, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 121 din 16 februarie 2024, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis, în parte, cererea, a obligat pârâta B. să încheie cu reclamanta contract autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul înscris în C.F. nr. x Florești, nr. cad. x, situat în Florești, județul Cluj, compus din 2 camere, bucătărie, cămară, baie, antreu, WC, având suprafața utilă de 46,42 mp, pivniță cu suprafața de 4 mp, cu PIC 10.49/100, teren atribuit în folosință în cotă-parte de 45,77/435, în caz contrar, hotărârea instanței urmând să țină loc de contract autentic, a obligat pârâta B. să achite reclamantei suma de 19.000 euro, a respins cererea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic cu privire la construcția extratabulară, precum și cererea de intabulare în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit de reclamantă, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul C., a obligat pârâta B. să achite reclamantei suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a obligat reclamanta să achite pârâtei B. suma de 1.500 RON și pârâtului C. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, la 27 mai 2024, pârâta B. a formulat apel principal, iar, la 28 iunie 2024, reclamanta a depus apel incident. Prin decizia civilă nr. 271/A din 3 octombrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul principal, a admis apelul incident și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a înlăturat considerentele privind calificarea sumei de 19.000 euro drept clauză penală și considerentele subsecvente derivate din această calificare, pe care le-a înlocuit cu propriile considerente, care validează temeiul de drept ca fiind art. 1.635 alin. (2) C. civ., a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate și a obligat-o pe intimata-pârâtă să plătească apelantei-reclamante cheltuieli de judecată de 5.812,78 RON.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 7 ianuarie 2025, pârâta B. a formulat recurs, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a încălcat prevederile art. 9 alin. (2), ale art. 22 alin. (4) și alin. (6) și ale art. 478 alin. (3) și alin. (4) din C. proc. civ., atunci când a reținut existența unei desființări parțiale a promisiunii de vânzare-cumpărare, fără ca aceasta să fi fost invocată de vreuna dintre părți și fără să fi fost pusă în discuția contradictorie a părților. Recurenta-pârâtă a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material, sens în care a învederat următoarele critici: Instanța de apel a aplicat, în mod eronat, prevederile art. 1.635 alin. (2) din C. civ., în condițiile în care situația dedusă judecății nu permitea incidența acestora, fiind corectă calificarea dată de către prima instanță clauzei stabilite prin actul adițional nr. x la promisiunea bilaterală, în sensul că este vorba despre o clauză penală, nefiind aplicabile dispozițiile art. 1635 alin. (2) din C. civ., întrucât existența unei clauze exprese exclude incidența restituirii întemeiate pe acest text de lege, ce presupune lipsa unei convenții a părților privind restituirea În realitate, pentru stabilirea regimului juridic al sumei de 19.000 euro, elementul relevant îl constituie izvorul obligației debitorului. În măsura în care obligația este stabilită printr-o convenție expresă, ulterioară momentului încheierii contractului principal, prin care părțile convin plata unei prestații, în situația neexecutării obligațiilor asumate contractual, sunt incidente prevederile art. 1.538 și urm. din C. civ., astfel cum a reținut prima instanță. Această abordare derivă din principiul libertății contractuale, părțile putând să stabilească anticipat cuantumul despăgubirilor ce vor fi datorate în cazul neexecutării obligațiilor contractuale. În interpretarea corectă a voinței părților, trebuie observat că acestea au calificat explicit, prin art. IV.3 din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, incidența unei arvune, făcând ulterior referire la reducerea prețului la suma de 59.000 euro, cu scopul evident de a sancționa neîndeplinirea obligațiilor asumate de promitentul-vânzător privind încheierea actului autentic. O atare sancțiune contractuală se aplică indiferent dacă părțile au denumit sau nu această reducere de preț drept clauză penală. Raționamentul instanței de apel este nelegal, întrucât dispozițiile art. 1.635 alin. (2) din C. civ. au în vedere o situație juridică fundamental diferită de cea din speța dedusă judecății, aplicându-se în cazurile de restituire a prestațiilor ca urmare a desființării unui contract. Conform art. 1.635 alin. (2) din C. civ., restituirea prestațiilor este incidentă când o parte a primit o prestație în temeiul unei cauze care fie nu a existat, fie a dispărut ulterior, fiind obligatorie repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului desființat. Or, obiectul acțiunii nu îl constituie repunerea în situația anterioară sau desființarea parțială a promisiunii bilaterale, ci executarea obligațiilor în natură, prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic. În condițiile în care instanța nu a fost învestită cu un capăt de cerere privind desființarea parțială a convenției, nu putea dispune restituirea unei părți din prețul achitat, dispozițiile art. 1.635 alin. (2) din C. civ. fiind inaplicabile. Contrar celor reținute de către instanța de apel, desființarea contractuală și restituirea prestațiilor nu pot fi invocate în speță, tocmai din cauza faptului că părțile nu au stabilit distinct un preț aferent exclusiv obligațiilor accesorii de a face (intabularea extensiei, schimbarea destinației în spațiu comercial și obținerea dreptului de folosință/proprietate asupra terenului aferent extensiei). În acest context, pentru a putea fi considerată efect al repunerii în situația anterioară, restituirea ar fi presupus renunțarea reclamantei la executarea în natură a promisiunii, cel puțin în privința extensiei. Or, reclamanta a solicitat executarea integrală a promisiunii bilaterale în natură, inclusiv pentru extensie, alături de restituirea sumei de 19.000 euro. Aceste două solicitări se exclud reciproc, astfel cum rezultă din interpretarea art. 1.635 din C. civ. În realitate, intenția reală și evidentă a părților a fost de a stabili prețul final la suma de 59.000 euro pentru întregul obiect al promisiunii (apartament și extensie), această sumă constituind o penalitate contractuală stabilită anticipat, pentru neexecutarea obligațiilor asumate de către promitentul-vânzător, astfel că o calificare corectă a regimului juridic aplicabil sumei de 19.000 euro este cea prevăzută de art. 1.538 și urm. din C. civ. referitoare la clauza penală, nicidecum cea reglementată de art. 1.635 alin. (2) din C. civ. Instanța de apel a realizat o confuzie între instituția restituirii prestațiilor, prevăzută de art. 1.635 alin. (2) din C. civ., și restituirea prestațiilor ca efect specific al rezoluțiunii convenționale parțiale, reglementată de art. 1.554 alin. (1) din C. civ.. Aceste două instituții juridice au premise și efecte juridice distincte, astfel că reținerea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 1.635 alin. (2) din C. civ. este eronată, chiar și în ipoteza în care s-ar accepta că promitenții ar fi convenit asupra unei desființări parțiale a convenției. Mai mult, art. 1.635 alin. (2) din C. civ. vizează situația în care obligația contractuală este afectată de o condiție suspensivă care nu s-a realizat. În speță, obligația asumată de către părți constă în încheierea ulterioară a unui contract de vânzare-cumpărare, aceasta fiind supusă unui termen suspensiv, nu unei condiții suspensive, astfel că nu poate fi asimilat unei cauze viitoare. Efectele aplicării greșite a prevederilor art. 1.635 alin. (2) din C. civ. se reflectă și asupra soluției date apelului principal, întrucât, ca urmare a admiterii apelului incident, instanța de apel a omis să mai analizeze, în apelul principal, condițiile de reducere/înlăturare a penalității de 19.000 euro. În altă ordine de idei, instanța de apel a analizat eficacitatea demersurilor promitenților-vânzători pentru îndeplinirea obligațiilor asumate, calificându-le drept ineficiente. Analiza instanței de apel este viciată de trimiterea la dispoziții legale ce nu reflectă specificitatea imobilelor în discuție și nici situația juridică întâmpinată în derularea obligațiilor și ignoră faptul că anexa este edificată pe un teren proprietate publică a U.A.T. Comuna Florești, asupra căruia nu există constituit un drept de folosință, astfel că demersurile efectuate la Primăria Comunei Florești au fost întreprinse pentru clarificarea regimului juridic al terenului și al modului în care autorii promitenților-vânzători au edificat anexa. Indicarea prevederilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 nu are niciun corespondent în speță, pentru a se considera că demersurile întreprinse nu ar fi fost corecte sau că nu ar fi existat o imposibilitate de executare a obligațiilor asumate. Reținerea acestor prevederi de către instanța de apel are valența încălcării dispozițiilor art. 362 din Codul Administrativ, în condițiile în care înscrierea pe rolul fiscal a unui supra-edificat pe terenul unei unități administrativ-teritoriale nu permite intabularea construcției respective. Dispozițiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 nu sunt aplicabile unor construcții edificate pe un teren proprietatea publică a U.A.T., asupra căruia nu preexistă un drept de folosință. Chiar Legea nr. 50/1991 prevede că dreptul asupra construcției și/sau terenului, necesar pentru obținerea unei autorizații de construire sau intrarea în legalitate, poate fi conferit numai în baza unui drept real principal. În speță, intrarea în legalitate presupunea obținerea unui drept de folosință asupra terenului, însă acordarea unui asemenea drept depinde exclusiv de exercitarea unui drept potestativ al autorităților publice locale. În plus, înscrierea pe rolul fiscal a extensiei construcției nu s-a realizat niciodată, astfel că nu exista premisa întabulării extensiei pe această bază.

Apărările formulate în cauză La 17 martie 2025, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Recurenta-pârâtă a invocat, la pct. III.1 din memoriul de recurs, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a încălcat prevederile art. 9 alin. (2), ale art. 22 alin. (1), alin. (4) și alin. (6), ale art. 477 alin. (1) și ale art. 478 alin. (3) și alin. (4) din C. proc. civ., atunci când a reținut desființarea parțială a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare și restituirea prestațiilor în baza prevederilor art. 1.635 alin. (2) din C. civ., fără ca această calificare juridică să fi fost invocată în apelul incident și fără să fi fost pusă în discuția părților. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar, conform art. 22 din același Cod: "(1) Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuție calificarea juridică exactă. (6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel." Potrivit art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată", iar, conform art. 478 din același Cod: "(3) În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. (4) Părțile pot însă să expliciteze pretențiile cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe." Contrar susținerilor recurentei-pârâte, atunci când a reținut desființarea parțială a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare și restituirea sumei de 19.000 euro în baza prevederilor art. 1.635 alin. (2) din C. civ., instanța de apel nu a încălcat normele procedurale precitate, care consacră principiile disponibilității și contradictorialității, rolul activ al judecătorului, precum și limitele efectului devolutiv al apelului. În acest sens, se reține, pe de o parte, că art. 1.635 alin. (2) din C. civ. a fost expres invocat în cererea de chemare în judecată drept temei juridic al pretenției privind restituirea sumei de 19.000 euro, reclamanta învederând că ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, este supus restituirii. Pe de altă parte, se constată că, pe calea apelului incident, s-a solicitat "înlăturarea considerentelor primei instanțe privind calificarea sumei de 19.000 euro ca intrând sub incidența reglementărilor legale în materia clauzei penale, precum și a considerentelor subsecvente derivate din această calificare, și înlocuirea cu considerente care să valideze temeiul de drept al pretențiilor ca fiind art. 1.635 alin. (2) C. civ..". Mai mult, în cadrul cererii de apel incident, s-a criticat raționamentul primei instanței referitor la calificarea drept clauză penală a clauzei inserate la pct. 3 din actul adițional nr. x, învederându-se că neîndeplinirea de către promitenții-vânzători a celor două obligații asumate (intabularea anexei și schimbarea destinației imobilului în spațiu comercial) are ca efect desființarea parțială a obligației de plată a prețului de 78.000 euro, părțile convenind, pentru această ipoteză, diminuarea sa cu suma de 19.000 euro În atare condiții, nu poate fi primită critica recurentei-pârâte, în sensul că instanța de apel ar fi încălcat regulile de procedură ce stabilesc obligația judecătorului de a se pronunța în limitele învestirii și de a pune în discuția părților calificarea corectă a stării de fapt și de drept, nefiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Recurenta-pârâtă a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând, la pct. III.2.1 din memoriul de recurs, că instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. 1.635 alin. (2) din C. civ., în condițiile în care situația dedusă judecății nu permitea incidența lor. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. În ce privește argumentele recurentei-pârâte relative la modalitatea în care instanța de apel a interpretat clauza inserată la pct. 3 din actul adițional nr. x la promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, încheiat de părți la 9 martie 2018, este de subliniat că acestea nu pot fi analizate în recurs, întrucât C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, nu prevede un motiv similar celui reglementat la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865 ("când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia"), astfel că modalitatea în care instanța de apel a interpretat clauza contractuală în discuție nu se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (care are în vedere încălcarea normelor de drept material, iar nu interpretarea greșită a clauzelor contractuale) și nici altui motiv de casare prevăzut de lege. Prin urmare, sunt neavenite în această etapă procesuală criticile dezvoltate la paginile 5-6 din memoriul de recurs, prin intermediul cărora se învederează că instanța de apel ar fi calificat greșit clauza inserată la pct. 3 din actul adițional nr. x, fiind nesocotită voința reală a părților contractante, precum și că ar fi corectă calificarea dată de prima instanță clauzei în discuție. Din moment ce interpretarea voinței părților contractante nu intră în controlul de legalitate, dată fiind configurația actuală a motivelor de casare, rezultă că analiza celorlalte critici pleacă, în mod necesar, de la calificarea dată de instanța de apel clauzei contractuale, în sensul că părțile au convenit, în situația neexecutării obligațiilor de intabulare a extensiei și de schimbare a destinației imobilului în spațiu comercial, să opereze o desființare parțială a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, cu consecința repunerii parțiale în situația anterioară, sub forma restituirii sumei de 19.000 euro din prețul de 78.000 euro, ce a fost achitat. Sunt nefondate criticile prin care se învederează că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 1.635 alin. (2) din C. civ. Recurenta-pârâtă a susținut că nu este incident art. 1.635 alin. (2) C. civ., întrucât existența unei clauze a părților exclude ca restituirea prestațiilor să se întemeieze pe acest text de lege, care presupune tocmai lipsa unei convenții. Aceste susțineri nu pot fi primite, întrucât adaugă nejustificat la lege, din moment ce art. 1.635 alin. (2) din C. civ. prevede că "ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, este supus restituirii, afară numai dacă cel care a prestat a făcut-o știind că înfăptuirea cauzei este cu neputință sau, după caz, a împiedicat cu știință realizarea ei". Interpretarea propusă de către recurenta-pârâtă este lipsită de fundament, întrucât din cuprinsul textului de lege nu rezultă că este aplicabil doar în ipoteza în care nu există o convenție a părților (extracontractual). Dimpotrivă, art. 1.635 alin. (2) este inserat în Cartea a V-a a C. civ., Titlul VIII-Restituirea prestațiilor, Capitolul I-Dispoziții generale, reglementând, alături de ipotezele de la alin. (1), regulile restituirii prestațiilor, după modelul x. Dacă, sub imperiul C. civ. de la 1864, restituirea prestațiilor era reglementată disparat sau i se aplicau reguli stabilite jurisprudențial și doctrinar, noul C. civ. sistematizează, într-un titlu distinct, regulile restituirii prestațiilor, care reprezintă dreptul comun în materie, astfel că se aplică ori de câte ori nu există reglementare legală specială sau convenție contrară a părților. Sub acest aspect, este corect raționamentul instanței de apel, în sensul că, prin obligarea la restituirea sumei de 19.000 euro, nu sunt încălcate dispozițiile art. 1.635 din C. civ., întrucât, pe de o parte, restituirea vizează obligațiile neexecutate, cu privire la care, prin clauza inserată la pct. 3 din actul adițional nr. x, părțile au decis desființarea parțială a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, iar, pe de altă parte, această sumă, potrivit convenției părților, nu reprezintă valoarea extensiei de 25 mp, ci neîndeplinirea obligației de intabulare a extensiei și de schimbare a destinației spațiului, astfel că intimata-reclamantă nu a beneficiat și de executarea în natură și de restituirea sumei de 19.000 euro. Din această ultimă perspectivă, nu are relevanță susținerea recurentei-pârâte că intimata-reclamantă a solicitat executarea integrală a promisiunii bilaterale în natură, inclusiv pentru extensie, alături de restituirea sumei de 19.000 euro. Înlăturând considerentele primei instanțe și reținând că restituirea sumei de 19.000 euro nu reprezintă un efect al unei clauze penale, ci al repunerii în situația anterioară, în conformitate cu prevederile art. 1.635 alin. (2) din C. civ., instanța de apel a constatat, în mod corect, că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 1.540-1.541 din C. civ., referitoare la înlăturarea sau reducerea penalității în cuantum de 19.000 euro, invocate de recurenta-pârâtă. Recurenta-pârâtă a mai susținut că obligația asumată de părți a constat în încheierea ulterioară a contractului de vânzare-cumpărare, aceasta fiind supusă unui termen suspensiv, nu unei condiții suspensive, iar termenul suspensiv nu poate fi asimilat unei cauze viitoare, care să justifice incidența prevederilor art. 1.635 alin. (2) din C. civ.. Nici aceste susțineri nu sunt fondate, întrucât analiza instanței de apel a privit, în mod corect, cele două obligații specifice asumate de promitenții-vânzători, și anume intabularea extensiei și schimbarea destinației imobilului în spațiu comercial, iar nu obligația asumată de ambele părți referitoare la încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare. În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă a mai învederat, la pct. III.2.2 din memoriul de recurs, că instanța de apel a reținut că demersurile efectuate de promitenții-vânzători, în vederea îndeplinirii obligațiilor contractuale asumate, nu au fost reale, serioase și efective, ignorând faptul că anexa extratabulară este edificată pe terenul aflat în proprietatea publică a U.A.T. Comuna Florești, asupra căruia nu este constituit un drept de folosință, astfel că demersurile efectuate la Primăria Comunei Florești au fost întreprinse tocmai pentru clarificarea regimului juridic al terenului și al modului în care autorii promitenților-vânzători au edificat anexa. Prezentând pe larg, la paginile 10-12 din memoriul de recurs, demersurile întreprinse, recurenta-pârâtă a conchis că acestea demonstrează buna-credință în executarea obligațiilor contractuale și lipsa de temei pentru a reține neîndeplinirea lor corespunzătoare. După cum a învederat și intimata-reclamantă prin întâmpinare, astfel de argumente nu pot fi analizate în etapa procesuală a recursului, întrucât aduc în discuție modalitatea în care instanța de apel a stabilit situația de fapt, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate în cauză. Or, în recurs se exercită un control de legalitate asupra hotărârii, prin raportare la motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă sau reevaluarea situației de fapt. Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorilor de fond. Cu alte cuvinte, în recurs nu pot fi invocate orice fel de nemulțumiri, ci doar acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate ce pot fi subsumate motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.. În mod special, motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8, invocat de recurenta-pârâtă, presupune enunțarea normei de drept material aplicabile cauzei, prezentarea interpretării pe care partea o consideră corectă și argumentarea discordanței acestei interpretări cu cea dată de instanța de apel, acest caz de casare nefiind incident atunci când se critică situația de fapt, prin raportare la modul de interpretare a probelor. Recurenta-pârâtă a mai învederat că prevederile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, ce au fost reținute de către instanța de apel, sunt străine de natura pricinii, întrucât nu sunt aplicabile în cazul unor construcții edificate pe un teren aflat în proprietate publică, asupra căruia nu preexistă un drept de folosință, legiuitorul prevăzând că dreptul asupra construcției și/sau terenului, necesar pentru obținerea unei autorizații de construire sau intrarea în legalitate, poate fi conferit numai în baza unui drept real principal. Chiar dacă recurenta-pârâtă invocă greșita aplicare a unei norme de drept material, se constată că art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 (decizia cuprinde o eroare materială cu privire la actul normativ, fiind, în mod evident, vorba despre Legea nr. 7/1996, nu despre Legea nr. 50/1991) a fost reținut de instanța de apel în argumentarea concluziei că demersurile efectuate de promitenții-vânzători nu au fost serioase și efective, din moment ce instanța de apel a reținut că legiuitorul a prevăzut procedura de înscriere în cartea funciară, iar recurenta-pârâtă trebuia doar să întreprindă demersurile necesare, însă nu le-a îndeplinit. În acest context, nu se impune analiza criticii privind nerelevanța în cauză a dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, întrucât, fiind în strânsă legătură cu situația de fapt stabilită în urma coroborării mijloacelor de probă, nu este de natură a atrage incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.

Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ. și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. Constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurenta-pârâtă, fiind partea care a pierdut procesul, să plătească intimatei-reclamante suma de 7.920,37 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare), dovedite a fi efectuate prin documentele justificative depuse la dosar.