ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2101/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 23 aprilie 2015 sub nr. x/23.04.2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. a solicitat instanței să constate caracterul abuziv și implicit, nul absolut al clauzei referitoare la dobânda cuprinsă în art. 3 din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/MP/26.10.2007 ca urmare a faptului că vine în contradicție cu clauzele contractuale prevăzute la art. 11 lit. a) și b) din condițiile speciale ale convenției de credit, să dispună diminuarea debitului și dobânzii plătite băncii în perioada 18.10.2011-28.02.2015 în sumă de 32.789,8 CHF, restituirea urmând a se face la cursul CHF de la data restituirii, constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar aferentă contractului de credit și eliminarea acesteia, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF- LEU la valoare de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului și denominarea în monedă națională a plăților, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 13487 din 7 decembrie 2015, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 2 martie 2016 sub nr. x/2016.

La termenul de judecată din data de 14 aprilie 2016 instanța a luat act de transmiterea calității procesuale pasive de la C. S.A. la D. S.A., ca urmare a fuziunii prin absorbție între aceste două societăți, potrivit încheierii nr. 3267 din 25 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj.

Prin decizia civilă nr. 3575/2016 din 9 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta D. S.A..

Împotriva acestei decizii au formulat apel apelanții A. și B..

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 2147 A din 31 octombrie 2018 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 13487 din 7 decembrie 2015 pronunțate de către Tribunalul București, secția a VI a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A..

Împotriva acestei decizii, recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a invocat motive străine de natura pricinii, întrucât în decizia recurată nu se face vorbire de caracterul special al contractului de credit, caracter dat de calitatea de angajat al reclamantei, avută la momentul semnării contractului de credit.

De asemenea, se arată că decizia recurată este susceptibilă de nemotivare, în condițiile în care s-a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât nu s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al art. 3 lit. a) din convenția de credit.

Menționează că anterior promovării prezentei acțiuni, reclamanții au promovat o altă acțiune la Judecătoria Sectorului 2 București unde s-a declarat nulitatea absolută a clauzei stipulate de art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale Convenției de credit.

Reclamanții reiterează argumentele privind lipsa de incidență a excepției autorității de lucru judecat și la ignorarea aspectului legat de faptul că reclamanta B. la data încheierii contractului deținea calitatea de angajat al S.C. C..

În ceea ce privește greșita aplicare a normelor de drept incidente în cauză, respectiv Legea nr. 193/2000 și Legea nr. 296/2004, se prezintă istoricul privind încheierea contractului de credit și modificarea în mod unilateral a ratei dobânzii, solicitându-se admiterea capetelor de cerere vizând constatarea caracterului abuziv și nulitatea art. 3 din convenția de credit, stabilirea formulei de calcul a dobânzii ca Libor la 3 luni și marja fixă de 1,481 pp și diminuarea debitului și a dobânzii cu suma de 32.789,8 CHF.

În ceea ce privește soluția de respingere a capetelor de cerere vizând riscul valutar și denominarea în moneda națională, recurenții-reclamanți susțin că este eronată și rezidă în interpretarea greșită a textelor de lege incidente în cauză.

S-au încălcat Normele BNR nr. 17/2003, Banca lăsând în sarcina consumatorului suportarea integrală a riscului valutar.

În conformitate cu teoria impreviziunii se impunea revizuirea efectelor contractului de credit.

În ceea ce privește denominarea creditului în moneda națională, apreciază că aceasta se impunea în virtutea Regulamentului valutar care prevede obligația efectuării plăților între rezidenți în moneda națională.

Se mai susține că Banca nu a făcut dovada informării consumatorului despre riscul valutei CHF.

De asemenea se critică statuările instanței de apel în sensul că deși se reține că achitarea ratelor în CHF este împovărătoare, nu admite existența dezechilibrului semnificativ în defavoarea clienților. În mod greșit a respins instanța cererea de denominare în moneda națională la valoarea de la momentul semnării contractului de credit, deși potrivit Normelor BNR plățile se efectuează numai în moneda națională.

Recurenții-reclamanți apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 2, 4 și 6 din Legea nr. 193/2000 în sensul că aceste clauze nu au fost negociate direct cu consumatorul, fiind stabilite fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura lor.

Potrivit dispozițiilor legale menționate, se arată că este abuzivă o clauză care nu a fost negociată individual, cum este cazul contractelor de împrumut, ea fiind contrară bunei-credințe, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

De asemenea, banca nu a acționat cu bună-credință, deși avea obligația de a explica riscurile contractului, nu a făcut acest lucru.

Dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor sale.

În consecință, recurenții-reclamanți susțin că prevederile contractuale care vizează riscul valutar sunt abuzive și urmează a fi înlăturate din convenția de credit. În ceea ce privește cererea de înghețare a cursului valutar arată că se impune admiterea acesteia.

Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de C. civ. cu privire la obligații, contractul de credit având caracter comutativ. Hipervalorizarea CHF este un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorului, întrucât aceștia nu au cunoștințe de specialitate.

Art. 75 și 76 din Legea nr. 296/2004 prevăd că, contractele de credit pentru consum trebuie să conțină clauze corecte și care să nu determine interpretări echivoce, iar art. 77 prevede că în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

În raport de această situație de fapt și aplicând art. 966-970 C. civ. distribuția între părți a beneficiilor și pierderilor rezultate ca urmare a creșterii valorii CHF față de LEU, apare ca o soluție justă și echitabilă.

În concluzie, apreciază că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii, revizuirea efectelor contractului încheiat între părți prin înghețarea cursului valutar la valoarea de la momentul semnării convenției de credit, calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii convenției pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și restituirea sumelor plătite în plus de către reclamanți.

Pentru aceste motive, recurenții solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel spre rejudecare.

Prealabil, Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 1899 din 21 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2018 intimata-pârâtă S.C. E. S.A. a fost preluată prin absorbție de către D. S.A., sens în care a dispus citarea, în calitate de intimata-pârâtă a D. S.A..

Prin întâmpinarea depusă, la 26 august 2019, intimata-pârâtă D. S.A. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 noiembrie 2019, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 26 noiembrie 2019, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunțată la 12 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2147 A din 31 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 7 mai 2020.

Prin rezoluția instanței din 19 mai 2020, părțile au fost citate pentru termenul de judecată din 18 iunie 2020, în vederea continuării judecății.

Prin încheierea pronunțată la 18 iunie 2020, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 21 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a invocat motive străine de natura pricinii, întrucât în decizia recurată nu se face vorbire de caracterul special al contractului de credit, caracter dat de calitatea de angajat al reclamantei, avută la momentul semnării contractului de credit și că decizia recurată este susceptibilă de nemotivare, în condițiile în care s-a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al art. 3 lit. a) din convenția de credit prin raportare la altă clauză contractuală (art. 11 lit. a) și b).

Aceste susțineri sunt nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea următoarelor argumente:

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Așadar, în mod corect a apreciat instanța de apel că nu poate fi constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 3 din contractul de credit în raport de motivarea cererii, referitoare la contrarietatea acestei clauze contractuale cu altă clauză contractuală, respectiv art. 11 lit. a) și b).

Referitor la dispozițiilor art. 11 din contractul de credit, în mod expres părțile au prevăzut la data semnării contractului, că ulterior încetării calității de angajat al recurentei, aceasta nu va mai beneficia de costurile speciale oferite de bancă, ci îi vor fi aplicabile costurile generale, oferite de bancă tuturor clienților săi.

În mod legal a apreciat instanța de apel asupra acestui petit al cererii, în sensul că nu se poate analiza pretinsul caracter abuziv al clauzei de la art. 3 lit. a), recurenții nesusținând un abuz al profesionistului, solicitând anularea clauzei pentru motive ce nu implică incidența legislației din materia protecției consumatorilor.

Prin urmare, se constată că în mod corect instanța de apel a dispus respingerea capătului de cerere referitor la caracterul abuziv al dispozițiilor art. 3 lit. a) din convenția de credit, recurenta-reclamantă B. fiind de fapt nemulțumită de modalitatea de executare a contractului, în sensul modificării costurilor ulterior pierderii calității sale de salariat al băncii.

Așadar, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamanților și de menținere a hotărârii instanței de fond.

Din aceeași perspectivă a motivului de casare invocat de recurenții-reclamanți - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu pot fi analizate susținerile referitoare la inexistența unui act adițional care să reglementeze dobânda contractuală conform art. 11 din contract, acestea neputând fi considerate critici de nelegalitate ale deciziei din apel.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând petitele referitoare la riscul valutar și denominarea în moneda națională, cu restituirea sumelor achitate în plus nu vor fi analizate, pentru următoarele considerente:

Se reține sub un prim aspect că aserțiunile recurenților referitoare la motivul pentru care au încheiat contractul de credit nu reprezintă critici de nelegalitate.

Sub al doilea aspect, Înalta Curte reține că recurenții nu formulează critici care să determine analiza legalității deciziei din apel, susținerile lor vizând în exclusivitate cele reținute de instanța de fond. Or, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul de competența instanței supreme examinează conformitatea deciziei de apel cu normele de drept aplicabile. În consecință, nefiind formulate critici în ce privește legalitatea deciziei de apel, susținerile recurenților vizând considerentele sentinței de fond nu pot fi analizate în cadrul recursului.

Criticile recurenților, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând cererea de înghețare a cursului valutar la valoarea de la momentul semnării convenției de credit sunt nefondate.

Se reține că cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmărește în fapt reclamantul care dorește stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenți transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2147 A din 31 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2147 A din 31 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.