ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1768/2020

Ședința publică din data de 30 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 16 septembrie 2013 și sub nr. x/2013, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.A., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.A. (în prezent F.) și S.C. G. S.R.L. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtelor la plata sumei de 612.274,11 euro reprezentând indemnizația de asigurare achitată ca urmare a producerii evenimentului asigurat din data de 16 septembrie 2010, în cadrul Galeriilor Comerciale H. din București, precum și la plata dobânzii legale calculată asupra sumei solicitate, de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data achitării integrale a debitului pretins, cu cheltuieli de judecată.

În cauză pârâtele au formulat întâmpinări prin care au fost invocate mai multe excepții, respectiv netimbrarea acțiunii, lipsa dovezii calității de reprezentant al semnatarului cererii de chemare în judecată, lipsa calității procesuale active, excepția necompetenței generale a instanțelor.

Pârâta C. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanție împotriva S.C. I. S.R.L., S.C. J. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. B. S.A., S.C. H. S.R.L., S.C. K. S.R.L., S.C. L. S.R.L., INSPECTORATUL PENTRU SITUAȚII DE URGENȚĂ "DEALU SPIRII" AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.

Prin sentința civilă nr. 1340 din 20 martie 2014 tribunalul a admis excepția necompetenței generale a instanțelor privind cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. și S.C. C. S.R.L. și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantă și pe aceste pârâte în favoarea Curții Comerciale de Arbitraj International de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Totodată, tribunalul a respins excepția necompetenței generale a instanțelor privind cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.A. și S.C. G. S.R.L., a disjuns cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu aceste din urmă trei pârâtele, inclusiv a cererii de chemare în garanție formulată de pârâta S.C. C. S.R.L. în contradictoriu cu S.C. I. S.R.L., S.C. J. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. B. S.A., S.C. H. S.R.L., S.C. K. S.R.L., S.C. L. S.R.L. și Inspectoratul pentru Situații de Urgență "Dealu Spirii" al Municipiului București și a dispus formarea unui nou dosar.

Urmare a disjungerii dispusă prin sentința anterior menționată, s-a format dosarul nr. x/2014.

Prin încheierea de ședință din 22 mai 2014 pronunțată în dosarul nou format nr. x/2014 tribunalul a dispus disjungerea cererii de chemare în garanție formulată de C. S.R.L. și formarea unui nou dosar.

La același termen prima instanță a pus în discuția părților excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al reclamantei, reținând cauza spre soluționarea acesteia.

Prin sentința civilă nr. 2931 din 5 iunie 2014 tribunalul a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al reclamantei și a anulat cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta A. și pe pârâtele S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.A. și S.C. G. S.R.L. ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant. Totodată, s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta E. S.A. în contradictoriu cu M. S.A. și M. S.A. - Sucursala Cluj Napoca, ca rămasă fără obiect și a fost obligată reclamanta la plata către pârâta E. S.A. a sumei de 9.087,42 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe civile nr. 2931 din 5 iunie 2014 a declarat apel, în termen legal, reclamanta A., acesta fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub același număr unic 9708/3/2014.

Prin decizia civilă nr. 348/A din 6 martie 2015 instanța de apel a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentința atacată nr. 2931 din 5 iunie 2014 și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Această decizie a fost casată prin decizia nr. 1146 din 24 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2016, trimițându-se cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În apel după casare cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2016, dosar în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 108 din 25 ianuarie 2017 prin care s-a respins apelul formulat de reclamantă ca nefondat.

Această decizie civilă nr. 108 din 25 ianuarie 2017 a fost casată prin decizia nr. 2004 din 12 decembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, trimițându-se cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În rejudecarea apelului după a doua casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 2514/A din 4 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a respins apelul formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 2931 din 5 iunie 2014 pronunțată de secția a VI-a Civilă a Tribunalului București.

Împotriva deciziei civile nr. 2514/A din 4 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a declarat recurs A..

În motivarea cererii recurenta arată că au fost nesocotite obligațiile de casare impuse de instanța de trimitere în considerarea art. 501 alin. (3) C. proc. civ., neexaminând înscrisul intitulat "Niveluri autoritate de reparare și plată cereri de despăgubire în vigoare la 31 decembrie 2007" și neanalizând respectarea prevederilor art. 209, art. 218, art. 1295 și art. 1296 C. civ. și a materialului probator indicat la punctele II.2 și II.3 din cererea de recurs (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.).

Recurenta mai arată că decizia recurată nu îndeplinește cerințele unei motivări temeinice din punct de vedere al calității argumentării și anume: instanța a reținut că se va supune instrucțiunilor instanței de casare, ulterior omițând să se conformeze; decizia atacată nu a fost motivată în privința înlăturării materialului probator existent la dosarul cauzei; există confuzie între lipsa calității și lipsa dovezii calității de reprezentant (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.).

De asemenea, recurenta a invocat ca motiv de recurs încălcarea autorității de lucru judecat arătând că în cauza de față nu există identitate totală de părți cu părțile din dosarul arbitral; lipsa identității de chestiune judecată (în dosarul de față excepția a vizat lipsa dovezii calității de reprezentant); au fost ignorate elementele nou intervenite - cadrul procesual este configurat de două decizii de casare care trasează limitele judecării inexistente în procesul arbitral și în mod greșit reține instanța de apel că tribunalul arbitral a soluționat excepția "prin analizarea acelorași înscrisuri ca și cele depuse în prezenta cauză (art. 488 pct. 7 C. proc. civ.).

Recurenta a arătat că subsecvent greșitei dezlegări a chestiunii autorității de lucru judecat prevăzută de art. 430 și urm. C. proc. civ. - analizabilă și pe temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - devine incidentă interpretarea și aplicarea greșită a legii în contextul în care eventualele lipsuri au fost acoperite în interiorul termenului de judecată acordat de prima instanță, în deplin acord cu prevederile art. 82 alin. (1) C. proc. civ.. Astfel, arată recurenta documentele care atestă dovada calității de reprezentant au fost depuse în interiorul termenului acordat de Tribunalul București.

Intimatele G. S.R.L. și F. S.A., au formulat fiecare întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În prezenta cauză în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (1)-(3) C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2514/A din 4 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, care a fost comunicat părților potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La 11 februarie 2020 S.C. C. S.R.L. prin reprezentant a formulat cerere de renunțare la judecata cererii de intervenție accesorie formulată în dosarul nr. x/2014 la data de 28 ianuarie 2015.

Prin încheierea din 27 mai 2020 s-a admis în principiu recursul declarat de A. și s-a prorogat discutarea cererii de renunțare la judecata cererii de intervenție accesorie formulată de intimata-intervenientă S.C. C. SRL

Referitor la cererea de renunțare la judecata cererii de intervenție accesorie în dosarul nr. x/2014 la data de 28 ianuarie 2015 și încuviințată în principiu la 27 februarie 2015 de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă formulată de către C. S.R.L., în favoarea S.C. G. S.R.L., Înalta Curte de Casație și Justiție având în vedere art. 9 coroborat cu art. 67 alin. (3) C. proc. civ. va lua act de cererea de renunțare la judecată depusă la 11 februarie 2020 de către C. S.R.L..

În ceea ce privește recursul analizând actele și lucrările dosarului în funcție de motivele invocate și apărările formulate Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror sancțiune atrage nulitatea.

Din această perspectivă recurenta invocă dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că în rejudecare instanța de apel nu a examinat înscrisul "niveluri autoritate de raportare și plată cereri de despăgubire în vigoare la data de 31 decembrie 2007" nu a analizat respectarea prevederilor art. 209, art. 218 art. 1295 și art. 1296 C. civ. și materialul probator indicat la pct. II.2 și II.3 din cererea de recurs.

Înalta Curte nu își însușește acest motiv de nelegalitate invocat de către recurentă deoarece din considerentele deciziei recurate rezultă fără echivoc că instanța de apel a respectat îndrumările deciziei de casare nr. 2004 din 12 decembrie 2017.

Astfel, faptul că în urma analizei, instanța de apel a ajuns la concluzia că înscrisul denumit "niveluri autoritate de raportare și plată cereri de despăgubire în vigoare la 31 decembrie 2007" nu reprezintă relevanță în cauză deoarece el nu a fost depus la dosar în termenul prevăzut de art. 82 alin. (1) C. proc. civ. nu conduce la ideea neanalizării acestuia și în consecință la ignorarea deciziei de casare.

În ceea ce privește critica recurentei referitoare la neanalizarea respectării prevederilor art. 209, art. 218, art. 1295 și art. 1296 C. civ., Înalta Curte nu și-o însușește față de faptul că din decizia recurată rezultă că instanța de apel a reținut efectul pozitiv al sentinței arbitrale nr. 38 din 9 aprilie 2015 și în funcție de aceasta în mod corect a apreciat că nu se mai impune analiza prevederilor legale menționate.

Nu este lipsit de relevanță de a sublinia în acest context că prin decizia de casare nr. 2004 din 12 decembrie 2017 s-a reținut că în rejudecare instanța de apel nu a pus în discuția părților posibilele efecte ale sentinței arbitrale nr. 38 din 9 aprilie 2015 asupra soluționării cauzei și nici dacă au intervenit elemente noi care ar putea fi avute în vedere în situația în care s-ar socoti că această decizie are autoritate de lucru judecat, inclusiv sub aspectul unora dintre aceste considerente.

Din această perspectivă nu se poate reține lipsa respectării de către instanța de apel a îndrumărilor instanței de casare din moment ce chiar aceasta a reținut că nu a fost pusă în discuția părților posibilele efecte ale sentinței arbitrale nr. 38 din 9 aprilie 2015.

Într-o altă exprimare, față de faptul că instanța de apel nu a găsit oportun a mai analiza art. 208, art. 218, art. 1295 și art. 1296 C. civ. în raport de efectul pozitiv al lucrului judecat rezultat din sentința arbitrală nr. 38 din 9 aprilie 2015 nu reprezintă o încălcare a deciziei de casare nr. 2004 din 12 decembrie 2017, cunoscut fiind faptul că instanța de judecată determină ordinea de soluționare a aspectelor litigioase în funcție de efectele pe care acestea le produc.

Critica referitoare la neanalizarea materialului probator indicat la punctele II.2 și II.3 din cererea de recurs va fi înlăturată de către Înalta Curte față de faptul că din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a analizat materialul probator menționat la pct. II.2 prin raportare la dispozițiile art. 82 alin. (1) C. proc. civ., iar în ceea ce privește pe cel menționat la pct. II.3 a constatat caracterul său subsidiar în raport cu efectul pozitiv al lucrului judecat rezultat din sentința arbitrală nr. 38 din 9 aprilie 2015.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din dispozițiile legale menționate rezultă că viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii, și anume, lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că aceasta satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței.

Decizia recurată cuprinde în motivare argumentele care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, aceste argumente sunt prezentare într-o manieră concisă și clară, raportându-se în mod necesar pe de o parte, la decizia de casare și susținerile părților, iar pe de altă parte la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

În aceste condiții, împrejurarea că instanța de apel a grupat și a structurat susținerile părților și îndrumările deciziei de casare în funcție de efectele produse de problemele de drept vizate nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Criticile recurentei referitoare la nemotivarea deciziei din perspectiva deciziei de casare și a înlăturării materialului probator existent la dosarul cauzei menționate la punctele II.2 și II.3 nu vor mai fi analizate deoarece au făcut obiectul analizei în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5.

De asemenea va înlătura critica recurentei referitoare la existența unei confuzii între lipsa calității de reprezentant și lipsa dovezii calității de reprezentant deoarece în mod corect s-a susținut că această chestiune a fost dezlegată în mod definitiv de către prima instanță de recurs prin decizia de casare nr. 1146 din 24 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Dezlegarea dată acestei chestiuni prin prima decizie a fost reținută și prin cea de-a doua decizie de casare nr. 2004 din 12 decembrie 2017.

În acest context în decizia nr. 2004 din 12 decembrie 2014 s-a reținut că "această problemă a fost lămurită prin decizia de casare anterioară, în sensul că a fost invocată lipsa dovezii calității de reprezentant, iar pentru analiza acestei excepții, raportat la circumstanțele cauzei, trebuie verificată dovedirea atât a calității reprezentantului convențional, cât și a calității semnatarului contractului de asistență juridică, dezlegare care este obligatorie conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 488 pct. 7 C. proc. civ. casarea unei decizii se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat are la bază două reguli fundamentale, și anume, o cerere nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată și o soluție cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

Din dispozițiile legale prevăzute de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. rezultă că textul de lege se referă la autoritatea de lucru judecat și nu la prezumția puterii de lucru judecat.

Din punct de vedere procedural, autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat sunt două noțiuni juridice diferite. Astfel, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de obiect, părți, cauză, iar puterea de lucru judecat ca efect pozitiv al autorității de lucru judecat presupune că oricare dintre părți poate opune lucrul judecat anterior într-un litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Așadar, în cazul puterii de lucru judecat nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic supus judecății.

Art. 431 alin. (2) C. proc. civ. prevede că, oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Din dispoziția legală menționată rezultă că nu trebuie să existe tripla identitate de elemente așa cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat, ci trebuie să existe o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți.

Din această perspectivă, instanța de apel a reținut în mod corect în concordanță cu art. 431 alin. (2) C. proc. civ. că, dezlegarea definitivă - prin sentința arbitrară nr. 38 din 9 aprilie 2015 rămasă definitivă prin sentința civilă nr. 211 din 25 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă - dată problemei calității de reprezentant al reclamantei pentru semnatarul contractului de asistență juridică, în baza căruia societatea de avocați N. a inițiat demersul judiciar la data de 16 septembrie 2013 prin analizarea acelorași înscrisuri ca și cele depuse în prezenta cauză de către reclamantă în fața primei instanțe, respectiv, contractul de asistență juridică din 22 decembrie 2010 semnat la 31 martie 2011 de dl. O., declarația pe propria răspundere ("affidavit") dată de dl. P. la data de 26 februarie 2014, actul adițional nr. x din 19 mai 2014 la contractul de asistență juridică încheiat între societatea de avocați N. și A., SE, informațiile publice din extrasul din registrul comerțului Munchen referitoare la modalitatea de reprezentare a societății Q. și persoanele ce au calitatea de procuriști, precum și informațiile de pe site-ul AGCS referitoare la poziția managerială a dl. R., nu mai poate fi contrazisă.

Într-o altă exprimare, în prezenta cauză este adusă în discuție aceeași problemă litigioasă dezlegată în mod definitiv prin sentința arbitrală nr. 38 din 9 aprilie 2015, respectiv problema legată de dovada calității de reprezentant al reclamantei pentru persoana care a semnat contractul de asistență judiciară în baza căruia societatea de avocați N. a inițiat demersul judiciar la data de 16 septembrie 2013, demers prin care au fost chemate în judecată atât pârâtele din prezenta cauză cât și pârâtele din acțiunea în anulare.

Potrivit art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Motivul 8 de nelegalitate este redactat mai exact, deoarece precizează fără echivoc că este vorba numai de încadrarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 prin care recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 430 și urm. și a dispozițiilor art. 82 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte precizează că critica referitoare la art. 430 (autoritatea de lucru judecat) și urm. nu o va mai relua deoarece a fost analizată în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., iar critica referitoare la art. 82 alin. (1) C. proc. civ. va fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 82 alin. (1) C. proc. civ., când instanța constată lipsa dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele părții, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel în deplin acord cu decizia de casare nr. 2004 din 12 decembrie 2017, că înainte de a trece la analiza fondului problemei trebuie a se stabili dacă probatoriul administrat în fața primei instanțe s-a efectuat în termenul acordat potrivit art. 82 alin. (1) C. proc. civ.

Raportat la acest aspect, din considerentele deciziei recurate, rezultă fără echivoc că instanța de apel a analizat înscrisurile depuse în termenul prevăzut de art. 82 alin. (1) C. proc. civ. (inclusiv Actul adițional la contractul de asistență juridică și declarația dată la 26 februarie 2014 de către dl. S. de care recurenta se prevalează în susținerea criticii privind depunerea documentelor în termenul acordat de Tribunalul București), din moment ce a reținut că "problema lipsei calității de reprezentant ce decurge din absența puterii de reprezentare a semnatarului contractului de asistență judiciară încheiat cu societatea N. a fost dezlegată prin sentința arbitrală nr. 38 din 9 aprilie 2015 pronunțată de tribunalul arbitral, rămasă definitivă prin sentința civilă nr. 211 din 25 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de cererea de renunțare la judecata cererii de intervenție accesorie formulată de intimatul-intervenient S.C. C. S.R.L.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2514/A din 4 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 30 septembrie 2020.