ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 840/2015
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 840/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra
contestației penale de față;
Prin sentința penală nr. 70 din
24 aprilie 2015 Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 597 și
urm C. proc. pen. a respins, ca inadmisibilă, contestația la executare
formulată de condamnata B.G. și în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992
cu modificările și completările ulterioare a respins, ca inadmisibilă, cererea
de sesizare a Curții Constituționale formulată de condamnata B.G.
S-a reținut că
la data de 03 aprilie 2015 contestatoarea condamnată B.G. a formulat
contestația la executare în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
rap. la art. 595 C. proc. pen. și art. 6 C. pen., împotriva Deciziei penale nr.
527 din data de 13 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 630/2/2014, prin care a fost modificată
sentința penală nr. 71/F din 04 februarie 2014 a Curții de Apel București,
secția a II-a penală, prin care a solicitat aplicarea legii penale mai
favorabile referitoare la calculul termenului de prescripție speciala si
constatarea intervenirii împlinirii termenului de prescripție speciala privind
răspunderea sa penală, la data pronunțării Deciziei nr. 2107 din 28 mai 2010,
de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.
În motivarea
acestei contestații la executare, contestatoarea condamnată B.G. a arătat, în
esență, că absolut toate prevederile favorabile ale unei legi noi penale retro
activează, că nu exista nici o prevedere in legea noua care sa prevadă ca noile
prevederi favorabile privitoare la prescripție să nu se aplice in cazul
hotărârilor definitive, iar daca ar fi existat, acest lucru ar fi fost cu
desăvârșire neconstituțional. Mecanismul de aplicare a legii penale mai
favorabile în cazul pedepselor definitive impune asigurarea legalității
pedepselor aplicate prin hotărârea definitiva de condamnare conform legii
penale anterioare, în raport cu legea penală nouă. A menționat că odată cu
apariția legii noi urmează să se constate, după începerea executării, după caz,
fie prescripția răspunderii penale, cazul său, calculându-se termenul (10 ani),
de la data săvârșirii așa-zisei fapte, iar în alte cauze, să se calculeze,
termenul (5 ani plus pedeapsa micșorată sau nemicșorata) pentru prescripția
executării pedepsei si sa se constate cazul de stingere a pedepsei,susținând
cauza de intervenire a prescripției speciale, motiv pentru care și-a întemeiat
cererea pe teza întâi a textului si nicidecum să se constate un motiv de
stingere a pedepsei.
De asemenea,
contestatoarea condamnată B.G., în temeiul art. 29 alin. (2) din Legea nr.
47/1992, a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 C.
pen., în raport de prevederile art. 15 alin. (2) și art. 16 din Constituția
României ce trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu art. 6 din
C.E.D.O. și a solicitat sesizarea Curții Constituționale, arătând, în esență, ca
art. 6 C. pen. este neconstituțional, in măsura in care contravine
dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție si limitează si exclude
aplicarea si a altor prevederi favorabile din legea noua,respectiv în cazul său
a dispozițiilor privind prescripția speciala a răspunderii penale. A mai
menționat că micșorarea pedepselor, fără observarea faptului ca acea pedeapsa
nu se mai poate aplica la data când s-a aplicat, respectiv aplicarea legii
penale mai favorabile in cazul infracțiunilor definitiv judecate nu se poate
limita doar la chestiunea micșorării de pedeapsa. Prevederile 4 din Legea nr.
187/2012 contravin, de asemenea, dispozițiilor art. 16 alin. (1) din
Constituție, creând discriminare între persoanele condamnate definitiv înaintea
datei intrării în vigoare a C. pen. și persoanele ale căror cauze erau în curs
de judecată la data anterior amintită, care beneficiază de pedepsele mai mici
prevăzute de C. pen. în vigoare si de cauzele de înlăturare a pedepsei și că
acest tratament juridic diferit este determinat de momentul rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare și nu de pericolul social al faptelor
săvârșite sau de periculozitatea infractorilor, astfel încât unor persoane care
au săvârșit aceleași infracțiuni, în aceleași împrejurări și condiții, sub
imperiul C. pen. din 1969, dar care au fost condamnate definitiv înainte și,
respectiv, după momentul intrării în vigoare a N.C.P. le pot fi aplicate
pedepse diferite. Dispozițiile art. 6 C. pen. sunt discrirninatorii si prin
faptul că nu permit reindividualizarea pedepselor definitiv aplicate
persoanelor condamnate potrivit prevederilor Codului penal din 1969, care sunt
mai mari decât maximul special prevăzut de C. pen. actual pentru infracțiunile
săvârșite, ci doar reducerea lor la acest maxim, că dispozițiile art. 15 C.
pen. din 1969 permiteau aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în
cazul pedepselor definitiv aplicate, în timp ce N.C.P. nu reglementează această
posibilitate, condiții în care textul criticat creează discriminare între persoanele
judecate definitiv înaintea datei intrării în vigoare a N.C.P. și cele ale
căror cauze penale erau în curs de soluționare la acea dată. De asemenea,
reglementarea în C. pen. a aplicării legii penale mai favorabile după rămânerea
definitivă a hotărârii este justificată de necesitatea asigurării unei
egalități de tratament juridic între destinatarii legii penale, respectiv între
persoanele condamnate potrivit legii vechi, persoanele care au săvârșit
aceleași infracțiuni sub imperiul legii vechi, dar au fost condamnate definitiv
conform dispozițiilor legii noi și cele care au săvârșit aceleași infracțiuni
după intrarea în vigoare a legii noi.
I. Cu privire
la contestația la executare formulată de condamnata B.G. s-a constatat că este
inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Prin sentința
penală nr. 257 din 04 decembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a II-a penală, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr.
2107 din 28 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
penală, condamnatei B.G. i s-a aplicat pedeapsa de 6 ani închisoare și 3 ani
interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și
c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20 C. pen. raportat
la art. 215 alin. (1), (2), (5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din
1968, intrat în vigoare în 1969.
În baza
sentinței penale menționate s-a emis M.E.P.I. nr. 354/2007 din data de 31 mai
2010 de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin care s-a
ordonat punerea în executare a sentinței penale susmenționate, privind pe
inculpata B.G., în vederea executării pedepsei de 6 ani închisoare.
Mandatul nu a
fost pus în executare deoarece condamnata s-a sustras de la executarea
pedepsei, fiind urmărită la nivel național și internațional din data de 03
iunie 2010.
Curtea de Apel
București, secția a II-a penală, prin sentința penală nr. 71/F din data de 04
februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 630/2/2014, în baza art. 23 din Legea
nr. 255/2013 raportat la art. 595 C. proc. pen., a admis contestația la
executare ca urmare a sesizării Biroului Executări Penale a Curții de Apel
București, secția a II-a penală, privind pe condamnata B.G.
În baza art. 6
alin. (1) C. pen. a redus pedeapsa aplicată condamnatei B.G. prin sentința
penală nr. 257 din 04 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a
penală, modificată prin Decizia penală nr. 2107 din 28 mai 2010 a Înaltei Curți
de Casație și Justiție, secția penală, pentru tentativă la infracțiunea de
înșelăciune, prev. de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (5) cu aplic.
art. 41 alin. (2) C. pen. care are corespondent și în N.C.P., respectiv art. 32
rap. la art. 244 alin. (2), cu aplic. art. 36 alin. (1), de la 6 ani închisoare
la 5 ani și 6 luni închisoare, maximul special prevăzut de legea nouă.
În baza art. 6
alin. (5) C. pen. a dispus înlăturarea pedepsei complementare a interzicerii
drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) din vechiul
C. pen. pe durata de 3 ani.
A dispus
anularea M.E.P.I. nr. 354 din 31 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a
II-a penală, și emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.
Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția penală, prin Decizia penală nr. 527 din data de 13
februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 630/2/2014 a admis contestațiile
formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și intimata
condamnată B.G. împotriva sentinței penale nr. 71/F din 04 februarie 2014,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr.
630/2/2014 (nr. 361/2014).
A desființat în
parte sentința contestată, și rejudecând:
În baza art. 6
alin. l C. pen., a redus pedeapsa aplicată condamnatei B.G. prin sentința
penală nr. 257 din 04 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a
penală, modificată și definitivă prin Decizia penală nr. 2107 din 28 mai 2010 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pentru tentativă la
infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1),
(2), (5) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior care are corespondent în
art. 32 rap. la art. 244 alin. (1) și (2), cu aplic. art. 36 alin. (1) C. pen.,
de la 6 ani închisoare la 2 ani și 6 luni închisoare, maximul special prevăzut
de legea nouă.
În baza art. 6
alin. (5) teza a II-a C. pen., a constatat că pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a)
teza II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior, pe o perioadă de 3 ani are
corespondent în art. 66 lit. a), b), g) C. pen., urmând a se executa în acest
conținut, pe o perioadă de 3 ani, în condițiile art. 68 C. pen.
A constatat că
pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64
alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. anterior, are corespondent
în art. 66 lit. a), b), g) C. pen., urmând a se executa în acest conținut, în
condițiile și pe durata prevăzută de art. 65 C. pen.
A menținut
restul dispozițiilor sentinței care nu contravin prezentei.
Potrivit art.
598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. contestația împotriva executării hotărârii
penale se poate face când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice
altă cauză de stingere sau de micșorare a pedepsei.
Contestația la
executare constituie un mijloc jurisdicțional de rezolvare a incidentelor
survenite în cursul executării pedepsei.
Pe această cale
se pot invoca numai aspecte ce privesc exclusiv executarea hotărârilor, iar în
cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. (d) C. proc. pen., se poate constata
numai cauza sau incidentul care conduce la stingerea sau micșorarea pedepsei,
neputându-se pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârilor în baza
cărora se face executarea și nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase
definitive, întrucât s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat.
Prin urmare s-a
constatat că, în fapt, prin contestația la executare formulată, condamnata B.G.
a solicitat ca instanța de judecată să constate că a intervenit prescripția
răspunderii penale, potrivit dispozițiilor actualului C. pen. ce a intrat în
vigoare la data de 01 februarie 2014, ceea ce s-a apreciat că ar conduce
potrivit dispozițiilor legale în materie, la pronunțarea unei soluții de
încetare a procesului penal, cu consecințele ce decurg din aceasta sub aspectul
pedepsei.
Însă, adoptarea
unei astfel de soluții nu se poate dispune ca urmare a soluționării unei
contestații la executare, întrucât este un aspect ce vizează o problemă de
fond, fiind inadmisibil ca pe această cale să se schimbe o hotărâre definitivă
de condamnare ce se bucura de autoritate de lucru judecat.
S-a constatat
că, în mod formal, contestația la executare a fost formulată împotriva deciziei
penale nr. 527 din data de 13 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 630/2/2014 prin care a fost
modificată sentința penală nr. 71/F din 04 februarie 2014 a Curții de Apel
București, secția a II-a penală, întrucât a fost avută în vedere sentința
penală nr. 257 din 04 decembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a II-a penală, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr.
2107 din 28 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
penală, contestatoarea condamnată neinvocând nici în fapt și nici în drept vreo
cauză de stingere sau micșorare a pedepsei care ar atrage incidența
dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Ca atare, în
baza art. 597 și instanța a respins, ca inadmisibilă, contestația la executare
formulată de condamnata B.G.
Cu privire la
cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de condamnata B.G., s-a
constatat că este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Potrivit art.
29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992 Curtea Constituțională decide asupra
excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj
comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei
dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu
soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul
acestuia.
Excepția poate
fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de
judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de
procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. Nu pot
face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale
printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Sesizarea Curții
Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat
excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele
de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de
dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea
trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile
necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite
Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare
pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.
Dacă excepția
este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța
respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții
Constituționale. încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța
imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă
în termen de 3 zile.
Conform art. 6
C. pen. când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la
executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care
prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul
special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la
acest maxim.
Analizând
actele și lucrările dosarului, s-a constatat că, în raport cu excepția de
neconstituționalitate invocată de condamnata B.G., nu sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 47/1992
pentru sesizarea Curții Constituționale.
S-a apreciat că
este adevărat că excepția de neconstituționalitate anterior menționată a fost
ridicată în fața instanței de judecata de parte, respectiv de către condamnata
B.G. și vizează neconstitutionalitatea unor dispoziții legale în vigoare, însă
s-a constatat că nu este îndeplinită și condiția existentei legăturii cu
soluționarea cauzei, invocarea dispozițiilor art. 6 C. pen. de către
contestatoarea condamnată B.G. fiind pur formală în prezenta cauză.
Având în vedere
motivele menționate în susținerea contestației la executare ce formează
obiectul cauzei, s-a constatat că aceasta contestație la executare formulată de
condamnata B.G., în fapt, nu vizează aplicarea dispozițiilor art. 6 C. pen.,
astfel cum sunt prevăzute în actuala reglementare, ci aplicarea legii penale
mai favorabile cu privire la prescripția răspunderii penale, aspect ce vizează
fondul cauzei și prin care se tinde la înlăturarea răspunderii penale, ceea ce
nu este de admis, întrucât s-ar aduce atingere stabilității raporturilor
juridice, în absența căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept.
Contestatoarea
condamnată urmărește completarea,modificarea art. 6 C. pen., ori, prin Decizia
nr. 954/2009 a Curții Constituționale, a fost respinsă ca inadmisibilă o excepție
de neconstituționalitate prin care se solicita modificarea unui text de
lege,arătându-se, în esență, că astfel de critici nu intră în competența de
soluționare a Curții Constituționale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea
nr. 47/1992, „se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire
la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse
controlului".
Ca atare, în
baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 cu modificările și completările
ulterioare, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții
Constituționale formulată de condamnata B.G.
Împotriva
acestei sentințe a formulat contestație condamnata B.G., la data de 28 aprilie
2015, precizând că va depune ulterior motivele contestației, iar la data de 16
iunie 2015, a depus motivele contestației numai cu privire la cererea de
sesizare a Curții Constituționale, privind excepția de neconstituționalitate,
solicitând admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale.
Analizând
actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit art.
598 C. proc. pen. - Contestația la executare -contestația împotriva executării
hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:
a) când s-a pus
în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b) când
executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în
hotărârea de condamnare;
c) când se
ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo
împiedicare la executare;
d) când se
invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de
micșorare a pedepsei.
Potrivit art. 6
C. pen. „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la
executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care
prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul
special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la
acest maxim."
Înalta Curte
constată că motivele invocate la fond de către contestatoarea B.G., prin care
se solicită de fapt aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la
prescripția răspunderii penale, sunt aspecte ce vizează fondul cauzei și prin
care s-ar tinde la înlăturarea răspunderii penale, astfel că, se apreciază că
în mod corect a constatat instanța de fond că este inadmisibilă contestație
formulată, întrucât s-ar aduce atingere stabilității raporturilor juridice.
În cazul
prevăzut de dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., se poate
constata numai cauza sau incidentul care conduc la stingerea sau micșorarea
pedepsei, neputându-se pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârilor
în baza cărora se face executarea și nu se poate ajunge la modificarea
hotărârilor rămase definitive.
Prin urmare,
motivul invocat de către contestatoarea condamnată B.G. privind intervenirea prescripției
răspunderii penale (art. 153-154 C. pen.) nu se subsumează cazului prevăzut de
art. 598 lit d) C. proc. pen., întrucât prin contestația la executare se poate
invoca prescripția executării pedepsei (art. 161-162 C. pen.) și nu cea a
răspunderii penale.
Pentru aceste
considerente, Înalta Curte în temeiul art.
4251
alin. (7) pct. 1
lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația formulată de
condamnata B.G. împotriva sentinței penale nr. 70 din 24 aprilie 2015 a Curții
de Apel București, secția I penală.
În ceea ce
privește calea de atac formulată de aceeași contestatoare privind soluția de
respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 C. pen. în raport de prevederile
art. 150 alin. (2) și art. 16 din Constituția României, Înalta Curte are în
vedere, pe de o parte, că a fost tardiv formulată la data de 28 aprilie 2015,
întrucât termenul în care putea formula calea de atac de 48 ore, s-a împlinit
la data de 27 aprilie 2015, iar pe de altă parte nu sunt îndeplinite condițiile
de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr.
47/1992, în sensul că excepția invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei,
invocarea dispozițiilor art 6 C. pen. fiind pur formală.
În consecință,
va respinge calea de atac formulată de aceeași contestatoare privind soluția de
respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de
neconstitutionalitate a dispozițiilor art. 6 C. pen. în raport de prevederile
art. 150 alin. (2) și art. 16 din Constituția României.
În baza art.
275 alin. (2) C. proc. pen. va obligă contestatoarea condamnată la plata sumei
de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei,
reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din
fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondată, contestația formulată de condamnata B.G. împotriva sentinței penale
nr. 70 din 24 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția I penală.
Respinge calea
de atac formulată de aceeași contestatoare privind soluția de respingere a
cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de
neconstitutionalitate a dispozițiilor art. 6 C. pen. în raport de prevederile
art. 150 alin. (2) și art. 16 din Constituția României.
Obligă
contestatoarea condamnată la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către
stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat
din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în
ședință publică, azi, 16 iunie 2015.