ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 527/2014

Deliberând asupra contestațiilor de față: Prin Sentința penală nr. 257 din 04 decembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2107 din 28 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, condamnatei B.G. i s-a aplicat pedeapsa de 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. anterior, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 20 C. pen. anterior raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior. În baza sentinței penale menționate s-a emis MEPI nr. 354/2007 din data de 31 mai 2010 de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin care s-a ordonat punerea în executare a sentinței penale sus-menționate, privind pe inculpata B.G., în vederea executării pedepsei de 6 ani închisoare.

Mandatul nu a fost pus în executare până în prezent deoarece condamnata s-a sustras de la executarea pedepsei, fiind urmărită la nivel național și internațional din data de 03 iunie 2010. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că în cauză B.G. a fost condamnată pentru tentativă la infracțiunea de înșelăciune, prev. de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (5) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior. Potrivit C. pen., infracțiunea de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (2) se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani, iar regimul de pedeapsă aplicabil formei tentate este identic cu cel din vechiul C. pen., limitele reducându-se la jumătate potrivit art. 33 alin. (2). Prin urmare, pentru tentativa la infracțiunea de înșelăciune ar fi aplicată o pedeapsă maximă de 2 ani și 6 luni.

în cazul infracțiunii continuate, C. pen. prevede un tratament sancționator agravant prin aplicarea unui spor facultativ de maxim 3 ani în cazul închisorii, astfel încât pedeapsa maximă care ar fi aplicabilă condamnatei în cazul tentativei la înșelăciune în formă continuată ar fi de 5 ani și 6 luni închisoare, maxim la care se va micșora pedeapsa aplicată inițial, conform legii penale în vigoare la momentul pronunțării soluției. S-a apreciat că modificarea condițiilor de existență a infracțiunii continuate (se impune condiția suplimentară a unicității subiectului activ, în absența căreia pluralitatea infracțională ia forma concursului) nu influențează mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive.

S-a avut în vedere tratamentul aplicabil infracțiunii continuate prevăzut de legea nouă, întrucât pentru aplicarea disp. art. 6 C. pen. au prezentat relevanță doar modificările limitelor de pedeapsă, nu și modificarea altor condiții de care depinde sancționarea inculpatului. Pe de altă parte, o referire la tratamentul sancționator aplicabil concursului nu a fost posibilă, întrucât nu există pedepse stabilite pentru fiecare infracțiune concurentă. Întrucât potrivit dispozițiilor noului C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului unor drepturi nu mai este obligatorie în cazul infracțiunii de înșelăciune, în baza art. 6 alin. (5) C. pen. va dispune înlăturarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) din C. pen.

anterior pe durata de 3 ani. Prin Sentința penală nr. 71/F din 4 februarie 2014 Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 23 din Legea nr. 255/2013 raportat la art. 595 C. proc. pen., a admis contestația la executare ca urmare a sesizării Biroului Executări Penale a Curții de Apel București, secția a II-a penală, privind pe condamnata B.G. În baza art. 6 alin. (1) noul C. pen. a redus pedeapsa aplicată condamnatei B.G. prin Sentința penală nr. 257 din 04 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, modificată prin Decizia penală nr. 2107 din 28 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pentru tentativă la infracțiunea de înșelăciune, prev. de art. 20 rap.

la art. 215 alin. (1), (2), (5) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. care are corespondent și în noul C. pen., respectiv art. 32 rap. la art. 244 alin. (2), cu aplic. art. 36 alin. (1), de la 6 ani închisoare la 5 ani și 6 luni închisoare, maximul special prevăzut de legea nouă. În baza art. 6 alin. (5) noul C. pen. a dispus înlăturarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) din vechiul C. pen. pe durata de 3 ani. A dispus anularea MEPI nr. 354 din 31 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, și emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii. În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei sentințe au declarat contestație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și contestatoarea condamnată B.G. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în motivele scrise depuse la dosar, a solicitat admiterea contestației, reducerea pedepsei de 6 ani la 3 ani și 4 luni închisoare și aplicarea pedepselor complementare și accesorii astfel cum au fost dispuse de instanță prin hotărârea definitivă. În esență, Ministerul Public a susținut că: 1. Pedeapsa aplicată, în urma reducerii, este nelegală. 2. În mod greșit au fost înlăturate pedepsele complementare și accesorii a interzicerii unor drepturi. 1. În ceea ce privește nelegalitatea pedepsei stabilite, potrivit art. 6 alin. (1) C. proc.

pen., dacă după rămânerea definitivă a hotărârilor de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim. Articolul este expresia principiului legalității pedepselor potrivit căruia o persoană nu poate să execute o pedeapsă mai mare decât maximul prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, indiferent dacă la momentul apariției legii noi era condamnată definitiv sau nu. În situația de față în mod corect instanța s-a raportat la limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea de tentativă la înșelăciune prevăzută de art. 32 rap.

la art. 244 alin. (2) C. pen., însă în mod greșit a aplicat la acest maxim sporul de 3 ani prevăzut de art. 36 C. pen. care stabilește pedeapsa pentru infracțiunea continuată. Conform art. 35 C. pen., infracțiunea este continuată atunci când sunt săvârșite acțiuni sau inacțiuni împotriva aceluiași subiect pasiv spre deosebire de art. 41 C. pen. anterior, când subiectul pasiv putea fi diferit. Din hotărârea de condamnare rezultă că fapta de înșelăciune s-a săvârșit împotriva a două persoane (statul și SC I.B. SRL - Decizia nr. 2107 din 28 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). În acest context (dacă s-ar îmbrățișa teoria aplicării legii penale mai favorabile în integralitate nu pe instituții autonome) ar deveni aplicabile dispozițiile art. 38 C. pen., care reglementează concursul de infracțiuni.

Aplicând această instituție în stabilirea legii penale mai favorabile, s-ar ajunge la o pedeapsă mai mică decât cea de 6 ani. Astfel, dacă pentru fiecare act material aflat în concurs s-ar aplica o pedeapsa maximă de 2 ani și 6 luni, adăugând sporul de o treime la pedeapsa de 2 ani și 6 luni ar rezulta o pedeapsă totală de 3 ani și 4 luni, care este mai mică decât pedeapsa de 6 ani aplicată pentru art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) și (5) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior. În raport de cele expuse Ministerul Public a apreciat că, în niciun caz, instanța nu putea să dispună aplicarea sporului de 3 ani prevăzut de art. 36 C. pen. cu atât mai mult cu cât acesta este facultativ. Practic, prin aplicarea acestui spor s-a procedat la o nouă individualizare ceea ce încalcă autoritatea de lucru judecat.

2. În ceea ce privește pedepsele complementare și accesorii s-a susținut că potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (5) C. pen., când legea nouă este mai favorabilă, pedepsele complementare neexecutate, neprevăzute în legea nouă, nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta. Din textul de mai sus rezultă că pedepsele complementare nu se execută dacă nu se mai regăsesc sub nicio formă în legea nouă. Prin hotărârea definitivă au fost interzise, ca pedepse accesorii și complementare, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen. anterior, care în prezent se regăsesc în dispozițiile art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen.

În condițiile în care legea nouă nu mai prevede ca obligatorie pedeapsa complementară pentru infracțiunea de înșelăciune, aceasta poate fi menținută întrucât, pe de o parte, nu depășește limita de 5 ani, astfel cum prevede art. 66 alin. (1) C. pen. și pe de altă parte, poate fi aplicată atunci când pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda [art. 67 alin. (1) C. pen.]. În raport de cele expuse trebuiau să fie menținute pedeapsa complementară, cât și cea accesorie, astfel cum au fost aplicate prin hotărârea definitivă. Contestatoarea condamnată B.G. a solicitat admiterea căii de atac, desființarea sentinței pronunțate ca urmare a nelegalității sale și reducerea pedepsei aplicate pentru tentativa la infracțiunea de înșelăciune de la 6 ani la 2 ani și 6 luni închisoare.

În susținerea căii de atac condamnata a susținut următoarele: Prin Sentința penală nr. 257 din 04 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, modificata prin Decizia penală nr. 2107 din 28 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost aplicată o pedeapsă de 6 ani închisoare, în baza art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior. Limitele de pedeapsă ale infracțiunii de înșelăciune conform C. pen. anterior erau de la 10 ani la 20 de ani închisoare, iar pentru tentativă limitele se reduceau la jumătate, deci, de la 5 ani la 10 ani. Infracțiunea continuată în vechiul C. pen. era sancționată cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, la care se putea adăuga un spor, potrivit dispozițiilor de la sancționarea concursului de infracțiuni.

Astfel, în cazul pedepselor cu închisoarea, pedeapsa putea fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu era îndestulător, se putea adaugă un spor de până la 5 ani. Deși, în cazul intimatei limita maximă a pedepsei era de 10 ani, Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, în judecarea acțiunii penale, nu a dispus aplicarea sporului pentru incidența art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, respectiv pentru infracțiunea continuată. Aplicarea acestui spor este facultativă atât potrivit C. pen. anterior cât și potrivit C. pen. actual. Dacă s-ar fi dispus aplicarea unui spor prin hotărârea de condamnare, pedeapsa ar fi trebuit sporită până la maximul ei special, deci până la 10 ani și dacă instanța ar fi considerat acest maxim neîndestulător, ar mai fi putut adaugă un spor de până la 5 ani.

Deci, un spor maxim adăugat la pedeapsă, ar fi însemnat o limită maximă a pedepsei aplicate de 15 ani. Pedeapsa aplicată a fost însă de 6 ani închisoare, orientată deci spre minimul special al pedepsei, care era de 5 ani și nu spre maximul acesteia, care era de 10 ani. Este inadmisibil, ca o instanță, în faza de executare a pedepsei, să treacă peste principiul autorității de lucru judecat, să reindividualizeze pedeapsa și să aplice un spor facultativ, pentru incidența infracțiunii continuate, ale cărei condiții nu mai sunt îndeplinite potrivit noului C. pen. (neexistând unitate de subiect pasiv) și să se ajungă la o pedeapsă mai mare și decât cea a cumulului aritmetic al celor 2 fapte de tentativă (2 ani și 6 luni + 2 ani și 6 luni = 5 ani), și decât a infracțiunii fapt consumat (5 ani), și decât a sancționării concursului între cele 2 fapte de tentativă [2 ani și 6 luni + spor obligatoriu de 1/3 din 2 ani și 6 luni (10 luni) = 3 ani și 4 luni].

Pedeapsa așa cum trebuie redusă este în cuantum maxim de 2 ani și 6 luni închisoare. Potrivit art. 6 C. pen., când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă pedeapsa aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim. Actualul C. pen. este legea mai favorabilă. Limitele pedepsei prevăzute de art. 244 alin. (2) C. pen. în cazul infracțiunii de înșelăciune sunt de la 1 la 5 ani. Conform, art. 33 alin. (2) raportat la art. 248 C. pen., în cazul tentativei limitele se reduc la jumătate. Pentru tentativa la infracțiunea de înșelăciune, conform art. 6 C. pen., maximul special se reduce la jumătate de la 5 ani la 2 ani și 6 luni închisoare, iar materialul întocmit de conf.

univ. dr. Florin Streteanu referitor la această problemă (afișat pe site-ul Min. Justiției), trebuie apreciat critic. Sporul pentru infracțiunea continuată era facultativ, atât în baza legii vechi și este facultativ și potrivit noii legi. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu autoritate de lucru judecat, în recurs, în rezolvarea acțiunii penale prin Decizia definitivă nr. 2107 din 28 mai 2010, că în cauză nu se aplică sporul pentru infracțiunea continuată. Ca urmare, se aduce atingere autorității de lucru judecat prin aplicarea în contestație a unui spor considerat facultativ chiar și de noua reglementare. Potrivit noii reglementări, doar în cazul concursului de infracțiuni este obligatorie aplicarea unui spor, nu și în cazul infracțiunii continuate.

În ceea ce privește incidența prescripției executării pedepsei condamnata a susținut că instanța de fond trebuia să se pronunțe și asupra împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale și după anularea M.E.P.I., să nu mai procedeze la emiterea unui nou mandat de executare. Astfel, când legea se referă la maximul special are în vedere maximul prevăzut în textul ce prevede și sancționează respectiva infracțiune. În cazul înșelăciunii în modalitatea prevăzută la art. 244 alin. (2) C. pen., maximul special prevăzut de lege este de 5 ani, iar în cazul tentativei maximul special este de 2 ani și 6 luni. Potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depășește 5 ani.

Potrivit art. 155 alin. (4) C. pen., acest termen va fi socotit îndeplinit oricâte întreruperi ar interveni, dacă a fost depășit cu încă o dată. Acest lucru înseamnă că dacă de la săvârșirea infracțiunii au trecut 10 ani, a intervenit prescripția răspunderii penale. După cum rezultă în cauza de față, infracțiunea de înșelăciune în forma continuată s-a desfășurat în perioada 1999 - 2000, iar termenul de 10 ani s-a împlinit în 2010. Înalta Curte, analizând hotărârea din perspectiva motivelor invocate, apreciază căile de atac declarate ca fiind fondate, pentru următoarele considerente: Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei presupune reducerea sancțiunii aplicate la maximul special din legea nouă.

Instanța va analiza incidența art. 6 C. pen. față de condamnarea definitivă la pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată pentru o infracțiune de înșelăciune. Infracțiunea de înșelăciune reținută în sarcina condamnatei prin hotărârea de condamnare a fost caracterizată în drept în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) cu aplicarea art. 4 1 alin. (2) C. pen. anterior. În aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile instanța va face o dublă comparație: 1. Norma de incriminare din legea nouă în raport cu fapta săvârșită, pentru a analiza maximul special și a exclude dezincriminarea. Se vor avea în vedere pentru determinarea maximului special și dispozițiile referitoare la tentativă și participație - în contextul art. 6 alin. (1) C. pen., prin infracțiune săvârșită se înțelege infracțiunea astfel cum este definită de art. 174. C. pen.

care de altfel a preluat conținutul art. 144 C. pen. anterior, respectiv prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice. 2. Pedeapsa aplicată, respectiv pedeapsa astfel cum este stabilită în hotărârea de condamnare, se va compara cu maximul legii noi mai favorabile. Potrivit art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. anterior, inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.

Înșelăciunea săvârșită prin folosire de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. Înșelăciunea care a avut consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi. Potrivit art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Potrivit art. 6 alin. (1) și (5) C. pen., referitor la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei: "(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim. (5) Când legea nouă este mai favorabilă în condițiile alin. (1) - (4), pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta." Prin săvârșirea unei infracțiuni, atât potrivit C. pen.

anterior (art. 144), cât și a celui în vigoare (art. 174) se înțelege săvârșirea unei unei fapte pe care legea o pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă. Tratamentul sancționator pentru tentativă este identic în cele două coduri [art. 20, 21 alin. (2) C. pen. anterior și art. 32, 33 alin. (2) C. pen.], presupunând reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată. Ca urmare, în baza art. 6 alin. (1) C. pen., întrucât pedeapsa definitivă aplicată față de condamnată, de 6 ani închisoare, depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, de 2 ani și 6 luni închisoare, pedeapsa ce se va executa se va reduce la acest maxim, respectiv la 2 ani și 6 luni, reprezentând maximul special pentru fapta rămasă în faza tentativei.

În ceea ce privește starea de agravare a unității legale aceasta nu are nicio influență asupra mecanismului expus deoarece potrivit art. 6 alin. (1) C. pen., sancțiunea aplicată pentru infracțiunea săvârșită (unitate naturală sau legală) se va reduce la maximul prevăzut de legea nouă. Atât potrivit art. 42 C. pen. anterior, cât și art. 36 alin. (1) C. pen., în cazul tratamentului sancționator pentru infracțiunea continuată se poate aplica un spor facultativ, iar nu obligatoriu, care diferă însă în cuantum, fiind însă mai redus pe legea nouă, de maxim 3 ani față de 5 ani [art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior].

În plus, unitatea legală, în situația supusă analizei, nici nu a presupus aplicarea unui spor de pedeapsă care să fie intrat în puterea lucrului judecat și care să genereze în continuare o majorare a maximului special și pe legea în vigoare, în condițiile art. 36 alin. (1). În această ipoteză sporul va fi egal cu cel aplicat fără însă să poată depăși 3 ani, ipoteză în care se va reduce, prin efectul legii, la maximul prevăzut de legea nouă.

În ceea ce privește reținerea, în contextul legii mai favorabile, a concursului de infracțiuni, față de infracțiunea continuată datorită modificării condițiilor de existență a unității legale, cu accent pe aspectul unității de subiect pasiv, Înalta Curte apreciază că această evaluare ar presupune schimbarea încadrării juridice și o nouă individualizare judiciară a pedepsei ce sunt intrate în puterea lucrului judecat și ca urmare există un impediment obiectiv ce exclude reluarea acestei problematici ce ține de soluționarea laturii penale în faza de executare. În același sens prin Decizia VIII/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul unui recurs în interesul legii s-a stabilit că: Instanța, învestită în baza art. 461 alin. (1) lit. d) teza penultimă C. proc.

pen., în cadrul contestației la executare în care se invocă modificarea înțelesului noțiunii de "consecințe deosebit de grave", potrivit art. 146 C. pen., nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă și, apoi, reduce pedeapsa aplicată în cauză. Întrucât modificarea înțelesului noțiunii de "consecințe deosebit de grave", prevăzută de textul sus-menționat, nu este identică cu cerința de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, la care se referă textele art. 14 și 15 C. pen., pentru a fi incidente dispozițiile art. 458 și, respectiv, art. 461 alin. (1) lit. d) teza penultimă C. proc. pen. Potrivit art. 474 1 C. proc. pen., efectele acestei decizii nu au încetat întrucât textele vizate au fost preluate în noua reglementare.

În ceea ce privește pedeapsa complementară sau accesorie aplicată în baza legii anterioare, aceasta trebuie să aibă corespondent în legea nouă, urmând a se executa, potrivit art. 6 alin. (5) C. pen., în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă. Potrivit hotărârii definitive de condamnare i s-au interzis inculpatei, ca pedeapsă complementară, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior, respectiv: a) dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice; b) dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat; c) dreptul de a exercita profesia de avocat; pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei sau după considerarea acesteia ca executate, pedepse ce au corespondent în art. 66 lit. a), b), g) C. pen.

Ca urmare, în baza art. 6 alin. (5) teza a II-a C. pen., se va constata că pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior, pe o perioadă de 3 ani are corespondent în art. 66 lit. a), b), g) C. pen., urmând a se executa în acest conținut și pe o perioadă de 3 ani, în condițiile art. 68 C. pen. De asemenea, pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. anterior, are corespondent în art. 66 lit. a), b), g) C. pen., urmând a se executa în acest conținut, în condițiile și pe durata prevăzute de art. 65 C. pen. În ceea ce privește prescripția invocată de condamnată aceasta excede cadrului cu care instanța a fost învestită prin sesizarea Biroului executări penale al Curții de Apel București, secția a II-a penală, care s-a referit la aplicarea legii penale mai favorabile.

În plus, în faza executării poate fi incidentă exclusiv prescripția executării, aspect ce va fi verificat la momentul emiterii noului MEPI. În temeiul art. 595 și 597 C. proc. pen. și art. 6 din C. pen., urmează a se admite contestațiile și a se rejudeca în sensul menționat anterior. În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea contestațiilor formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și condamnată, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite contestațiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și intimata condamnată B.G. împotriva Sentinței penale nr. 71/F din 04 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 630/2/2014 (361/2014). Desființează în parte sentința contestată și, rejudecând: În baza art. 6 alin. (1) C. pen., reduce pedeapsa aplicată condamnatei B.G. prin Sentința penală nr. 257 din 04 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, modificată și definitivă prin Decizia penală nr. 2107 din 28 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pentru tentativă la infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 20 rap.

la art. 215 alin. (1), (2), (5) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior care are corespondent în art. 32 rap. la art. 244 alin. (1) și 2, cu aplic. art. 36 alin. (1) C. pen., de la 6 ani închisoare la 2 ani și 6 luni închisoare, maximul special prevăzut de legea nouă. În baza art. 6 alin. (5) teza a II-a C. pen., constată că pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior, pe o perioadă de 3 ani are corespondent în art. 66 lit. a), b), g) C. pen., urmând a se executa în acest conținut, pe o perioadă de 3 ani, în condițiile art. 68 C. pen. Constată că pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen.

anterior, are corespondent în art. 66 lit. a), b), g) C. pen., urmând a se executa în acest conținut, în condițiile și pe durata prevăzute de art. 65 C. pen. Menține restul dispozițiilor sentinței care nu contravin prezentei. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea condamnată, în sumă de 100 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției. Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea contestațiilor formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și condamnată, rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 13 februarie 2014. Procesat de GGC - GV