ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 527/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 527/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

contestațiilor de față:

Prin Sentința penală nr. 257 din 04 decembrie

2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, modificată

și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2107 din 28 mai 2010, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, condamnatei B.G. i s-a

aplicat pedeapsa de 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de

art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. anterior, pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 20 C. pen. anterior raportat la art. 215 alin. (1),

(2), (5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

În baza sentinței

penale menționate s-a emis MEPI nr. 354/2007 din data de 31 mai 2010 de către

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin care s-a ordonat punerea

în executare a sentinței penale sus-menționate, privind pe inculpata B.G., în

vederea executării pedepsei de 6 ani închisoare.

Mandatul nu a fost

pus în executare până în prezent deoarece condamnata s-a sustras de la

executarea pedepsei, fiind urmărită la nivel național și internațional din data

de 03 iunie 2010.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că în cauză B.G. a fost condamnată pentru

tentativă la infracțiunea de înșelăciune, prev. de art. 20 rap. la art. 215

alin. (1), (2), (5) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior. Potrivit C.

pen., infracțiunea de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (2) se pedepsește cu

închisoare de la 1 la 5 ani, iar regimul de pedeapsă aplicabil formei tentate

este identic cu cel din vechiul C. pen., limitele reducându-se la jumătate

potrivit art. 33 alin. (2). Prin urmare, pentru tentativa la infracțiunea de

înșelăciune ar fi aplicată o pedeapsă maximă de 2 ani și 6 luni. în cazul

infracțiunii continuate, C. pen. prevede un tratament sancționator agravant

prin aplicarea unui spor facultativ de maxim 3 ani în cazul închisorii, astfel

încât pedeapsa maximă care ar fi aplicabilă condamnatei în cazul tentativei la

înșelăciune în formă continuată ar fi de 5 ani și 6 luni închisoare, maxim la

care se va micșora pedeapsa aplicată inițial, conform legii penale în vigoare

la momentul pronunțării soluției.

S-a apreciat că

modificarea condițiilor de existență a infracțiunii continuate (se impune

condiția suplimentară a unicității subiectului activ, în absența căreia

pluralitatea infracțională ia forma concursului) nu influențează mecanismul de

aplicare a legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive. S-a

avut în vedere tratamentul aplicabil infracțiunii continuate prevăzut de legea

nouă, întrucât pentru aplicarea disp. art. 6 C. pen. au prezentat relevanță

doar modificările limitelor de pedeapsă, nu și modificarea altor condiții de

care depinde sancționarea inculpatului. Pe de altă parte, o referire la

tratamentul sancționator aplicabil concursului nu a fost posibilă, întrucât nu

există pedepse stabilite pentru fiecare infracțiune concurentă.

Întrucât potrivit

dispozițiilor noului C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii

exercițiului unor drepturi nu mai este obligatorie în cazul infracțiunii de

înșelăciune, în baza art. 6 alin. (5) C. pen. va dispune înlăturarea pedepsei

complementare a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a,

lit. b), lit. c) din C. pen. anterior pe durata de 3 ani.

Prin Sentința penală

nr. 71/F din 4 februarie 2014 Curtea de Apel București, secția a II-a penală,

în baza art. 23 din Legea nr. 255/2013 raportat la art. 595 C. proc. pen., a

admis contestația la executare ca urmare a sesizării Biroului Executări Penale

a Curții de Apel București, secția a II-a penală, privind pe condamnata B.G.

În baza art. 6 alin.

(1) noul C. pen. a redus pedeapsa aplicată condamnatei B.G. prin Sentința

penală nr. 257 din 04 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală, modificată prin Decizia penală nr. 2107 din 28 mai 2010 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția penală, pentru tentativă la infracțiunea de

înșelăciune, prev. de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (5) cu aplic.

art. 41 alin. (2) C. pen. care are corespondent și în noul C. pen., respectiv

art. 32 rap. la art. 244 alin. (2), cu aplic. art. 36 alin. (1), de la 6 ani

închisoare la 5 ani și 6 luni închisoare, maximul special prevăzut de legea

nouă.

În baza art. 6 alin.

(5) noul C. pen. a dispus înlăturarea pedepsei complementare a interzicerii

drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) din vechiul

C. pen. pe durata de 3 ani.

A dispus anularea

MEPI nr. 354 din 31 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală,

și emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

În baza art. 275

alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei

sentințe au declarat contestație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

și contestatoarea condamnată B.G.

Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București, în motivele scrise depuse la dosar, a solicitat

admiterea contestației, reducerea pedepsei de 6 ani la 3 ani și 4 luni

închisoare și aplicarea pedepselor complementare și accesorii astfel cum au

fost dispuse de instanță prin hotărârea definitivă.

În esență, Ministerul

Public a susținut că:

în urma reducerii, este nelegală.

fost înlăturate pedepsele complementare și accesorii a interzicerii unor

drepturi.

privește nelegalitatea pedepsei stabilite, potrivit art. 6 alin. (1) C. proc.

pen., dacă după rămânerea definitivă a hotărârilor de condamnare și până la

executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o

pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special

prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

Articolul este

expresia principiului legalității pedepselor potrivit căruia o persoană nu

poate să execute o pedeapsă mai mare decât maximul prevăzut de legea nouă

pentru infracțiunea săvârșită, indiferent dacă la momentul apariției legii noi

era condamnată definitiv sau nu.

În situația de față

în mod corect instanța s-a raportat la limitele de pedeapsă prevăzute pentru

infracțiunea de tentativă la înșelăciune prevăzută de art. 32 rap. la art. 244

alin. (2) C. pen., însă în mod greșit a aplicat la acest maxim sporul de 3 ani

prevăzut de art. 36 C. pen. care stabilește pedeapsa pentru infracțiunea

continuată. Conform art. 35 C. pen., infracțiunea este continuată atunci când

sunt săvârșite acțiuni sau inacțiuni împotriva aceluiași subiect pasiv spre

deosebire de art. 41 C. pen. anterior, când subiectul pasiv putea fi diferit.

Din hotărârea de

condamnare rezultă că fapta de înșelăciune s-a săvârșit împotriva a două

persoane (statul și SC I.B. SRL - Decizia nr. 2107 din 28 mai 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție).

În acest context

(dacă s-ar îmbrățișa teoria aplicării legii penale mai favorabile în

integralitate nu pe instituții autonome) ar deveni aplicabile dispozițiile art.

38 C. pen., care reglementează concursul de infracțiuni. Aplicând această

instituție în stabilirea legii penale mai favorabile, s-ar ajunge la o pedeapsă

mai mică decât cea de 6 ani.

Astfel, dacă pentru

fiecare act material aflat în concurs s-ar aplica o pedeapsa maximă de 2 ani și

6 luni, adăugând sporul de o treime la pedeapsa de 2 ani și 6 luni ar rezulta o

pedeapsă totală de 3 ani și 4 luni, care este mai mică decât pedeapsa de 6 ani

aplicată pentru art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2) și (5) cu aplic. art.

41 alin. (2) C. pen. anterior.

În raport de cele

expuse Ministerul Public a apreciat că, în niciun caz, instanța nu putea să

dispună aplicarea sporului de 3 ani prevăzut de art. 36 C. pen. cu atât mai

mult cu cât acesta este facultativ. Practic, prin aplicarea acestui spor s-a

procedat la o nouă individualizare ceea ce încalcă autoritatea de lucru

judecat.

privește pedepsele complementare și accesorii s-a susținut că potrivit

dispozițiilor art. 6 alin. (5) C. pen., când legea nouă este mai favorabilă,

pedepsele complementare neexecutate, neprevăzute în legea nouă, nu se mai

execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul

și limitele prevăzute de aceasta.

Din textul de mai sus

rezultă că pedepsele complementare nu se execută dacă nu se mai regăsesc sub

nicio formă în legea nouă.

Prin hotărârea

definitivă au fost interzise, ca pedepse accesorii și complementare, drepturile

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen. anterior,

care în prezent se regăsesc în dispozițiile art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g)

C. pen.

În condițiile în care

legea nouă nu mai prevede ca obligatorie pedeapsa complementară pentru

infracțiunea de înșelăciune, aceasta poate fi menținută întrucât, pe de o

parte, nu depășește limita de 5 ani, astfel cum prevede art. 66 alin. (1) C.

pen. și pe de altă parte, poate fi aplicată atunci când pedeapsa principală

stabilită este închisoarea sau amenda [art. 67 alin. (1) C. pen.].

În raport de cele

expuse trebuiau să fie menținute pedeapsa complementară, cât și cea accesorie,

astfel cum au fost aplicate prin hotărârea definitivă.

Contestatoarea

condamnată B.G. a solicitat admiterea căii de atac, desființarea sentinței

pronunțate ca urmare a nelegalității sale și reducerea pedepsei aplicate pentru

tentativa la infracțiunea de înșelăciune de la 6 ani la 2 ani și 6 luni

închisoare. În susținerea căii de atac condamnata a susținut următoarele:

Prin Sentința penală

nr. 257 din 04 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a penală,

modificata prin Decizia penală nr. 2107 din 28 mai 2010 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală, a fost aplicată o pedeapsă de 6 ani

închisoare, în baza art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen.

anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

Limitele de pedeapsă

ale infracțiunii de înșelăciune conform C. pen. anterior erau de la 10 ani la

20 de ani închisoare, iar pentru tentativă limitele se reduceau la jumătate,

deci, de la 5 ani la 10 ani.

Infracțiunea

continuată în vechiul C. pen. era sancționată cu pedeapsa prevăzută de lege

pentru infracțiunea săvârșită, la care se putea adăuga un spor, potrivit

dispozițiilor de la sancționarea concursului de infracțiuni.

Astfel, în cazul

pedepselor cu închisoarea, pedeapsa putea fi sporită până la maximul ei

special, iar când acest maxim nu era îndestulător, se putea adaugă un spor de

până la 5 ani.

Deși, în cazul

intimatei limita maximă a pedepsei era de 10 ani, Înalta Curte de Casație și

Justiție, ca instanță de recurs, în judecarea acțiunii penale, nu a dispus

aplicarea sporului pentru incidența art. 41 alin. (2) C. pen. anterior,

respectiv pentru infracțiunea continuată.

Aplicarea acestui

spor este facultativă atât potrivit C. pen. anterior cât și potrivit C. pen.

actual.

Dacă s-ar fi dispus

aplicarea unui spor prin hotărârea de condamnare, pedeapsa ar fi trebuit

sporită până la maximul ei special, deci până la 10 ani și dacă instanța ar fi

considerat acest maxim neîndestulător, ar mai fi putut adaugă un spor de până

la 5 ani. Deci, un spor maxim adăugat la pedeapsă, ar fi însemnat o limită

maximă a pedepsei aplicate de 15 ani.

Pedeapsa aplicată a

fost însă de 6 ani închisoare, orientată deci spre minimul special al pedepsei,

care era de 5 ani și nu spre maximul acesteia, care era de 10 ani.

Este inadmisibil, ca

o instanță, în faza de executare a pedepsei, să treacă peste principiul

autorității de lucru judecat, să reindividualizeze pedeapsa și să aplice un

spor facultativ, pentru incidența infracțiunii continuate, ale cărei condiții

nu mai sunt îndeplinite potrivit noului C. pen. (neexistând unitate de subiect

pasiv) și să se ajungă la o pedeapsă mai mare și decât cea a cumulului

aritmetic al celor 2 fapte de tentativă (2 ani și 6 luni + 2 ani și 6 luni = 5

ani), și decât a infracțiunii fapt consumat (5 ani), și decât a sancționării

concursului între cele 2 fapte de tentativă [2 ani și 6 luni + spor obligatoriu

de 1/3 din 2 ani și 6 luni (10 luni) = 3 ani și 4 luni].

Pedeapsa așa cum

trebuie redusă este în cuantum maxim de 2 ani și 6 luni închisoare.

Potrivit art. 6 C.

pen., când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la

executarea completă a pedepsei închisorii, a intervenit o lege care prevede o

pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă pedeapsa aplicată depășește

maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce

la acest maxim.

Actualul C. pen. este

legea mai favorabilă.

Limitele pedepsei

prevăzute de art. 244 alin. (2) C. pen. în cazul infracțiunii de înșelăciune

sunt de la 1 la 5 ani.

Conform, art. 33

alin. (2) raportat la art. 248 C. pen., în cazul tentativei limitele se reduc

la jumătate.

Pentru tentativa la

infracțiunea de înșelăciune, conform art. 6 C. pen., maximul special se reduce

la jumătate de la 5 ani la 2 ani și 6 luni închisoare, iar materialul întocmit

de conf. univ. dr. Florin Streteanu referitor la această problemă (afișat pe

site-ul Min. Justiției), trebuie apreciat critic.

Sporul pentru

infracțiunea continuată era facultativ, atât în baza legii vechi și este

facultativ și potrivit noii legi.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a stabilit cu autoritate de lucru judecat, în recurs, în

rezolvarea acțiunii penale prin Decizia definitivă nr. 2107 din 28 mai 2010, că

în cauză nu se aplică sporul pentru infracțiunea continuată.

Ca urmare, se aduce

atingere autorității de lucru judecat prin aplicarea în contestație a unui spor

considerat facultativ chiar și de noua reglementare. Potrivit noii

reglementări, doar în cazul concursului de infracțiuni este obligatorie

aplicarea unui spor, nu și în cazul infracțiunii continuate.

În ceea ce privește

incidența prescripției executării pedepsei condamnata a susținut că instanța de

fond trebuia să se pronunțe și asupra împlinirii termenului de prescripție a

răspunderii penale și după anularea M.E.P.I., să nu mai procedeze la emiterea

unui nou mandat de executare. Astfel, când legea se referă la maximul special

are în vedere maximul prevăzut în textul ce prevede și sancționează respectiva

infracțiune.

În cazul înșelăciunii

în modalitatea prevăzută la art. 244 alin. (2) C. pen., maximul special

prevăzut de lege este de 5 ani, iar în cazul tentativei maximul special este de

2 ani și 6 luni.

Potrivit art. 154

alin. (1) lit. d) C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale este de

5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai

mare de 1 an, dar care nu depășește 5 ani.

Potrivit art. 155

alin. (4) C. pen., acest termen va fi socotit îndeplinit oricâte întreruperi ar

interveni, dacă a fost depășit cu încă o dată.

Acest lucru înseamnă

că dacă de la săvârșirea infracțiunii au trecut 10 ani, a intervenit

prescripția răspunderii penale.

După cum rezultă în

cauza de față, infracțiunea de înșelăciune în forma continuată s-a desfășurat

în perioada 1999 - 2000, iar termenul de 10 ani s-a împlinit în 2010.

Înalta Curte,

analizând hotărârea din perspectiva motivelor invocate, apreciază căile de atac

declarate ca fiind fondate, pentru următoarele considerente:

Aplicarea legii

penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei presupune reducerea

sancțiunii aplicate la maximul special din legea nouă.

Instanța va analiza

incidența art. 6 C. pen. față de condamnarea definitivă la pedeapsa de 6 ani

închisoare aplicată pentru o infracțiune de înșelăciune. Infracțiunea de

înșelăciune reținută în sarcina condamnatei prin hotărârea de condamnare a fost

caracterizată în drept în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (5) cu

aplicarea art. 4 1 alin. (2) C. pen. anterior.

În aplicarea

obligatorie a legii penale mai favorabile instanța va face o dublă comparație:

incriminare din legea nouă în raport cu fapta săvârșită, pentru a analiza

maximul special și a exclude dezincriminarea. Se vor avea în vedere pentru

determinarea maximului special și dispozițiile referitoare la tentativă și

participație - în contextul art. 6 alin. (1) C. pen., prin infracțiune

săvârșită se înțelege infracțiunea astfel cum este definită de art. 174. C.

pen. care de altfel a preluat conținutul art. 144 C. pen. anterior, respectiv

prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege

săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune

consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în

calitate de coautor, instigator sau complice.

respectiv pedeapsa astfel cum este stabilită în hotărârea de condamnare, se va

compara cu maximul legii noi mai favorabile.

Potrivit art. 215

alin. (1), (2), (5) C. pen. anterior, inducerea în eroare a unei persoane, prin

prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte

adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material

injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni

la 12 ani.

Înșelăciunea

săvârșită prin folosire de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace

frauduloase se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul

fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind

concursul de infracțiuni.

Înșelăciunea care a

avut consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de

ani și interzicerea unor drepturi.

Potrivit art. 244

alin. (1) și (2) C. pen., inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea

ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate,

în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust

și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3

ani.

Înșelăciunea

săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace

frauduloase se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Potrivit art. 6 alin.

(1) și (5) C. pen., referitor la aplicarea legii penale mai favorabile după

judecarea definitivă a cauzei:

"(1) Când după

rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a

pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai

ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea

nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

(5) Când legea nouă

este mai favorabilă în condițiile alin. (1) - (4), pedepsele complementare și

măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai

execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul

și limitele prevăzute de aceasta."

Prin săvârșirea unei

infracțiuni, atât potrivit C. pen. anterior (art. 144), cât și a celui în

vigoare (art. 174) se înțelege săvârșirea unei unei fapte pe care legea o

pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă.

Tratamentul

sancționator pentru tentativă este identic în cele două coduri [art. 20, 21

alin. (2) C. pen. anterior și art. 32, 33 alin. (2) C. pen.], presupunând

reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru

infracțiunea consumată.

Ca urmare, în baza

art. 6 alin. (1) C. pen., întrucât pedeapsa definitivă aplicată față de

condamnată, de 6 ani închisoare, depășește maximul special prevăzut de legea

nouă pentru infracțiunea săvârșită, de 2 ani și 6 luni închisoare, pedeapsa ce

se va executa se va reduce la acest maxim, respectiv la 2 ani și 6 luni,

reprezentând maximul special pentru fapta rămasă în faza tentativei.

În ceea ce privește

starea de agravare a unității legale aceasta nu are nicio influență asupra

mecanismului expus deoarece potrivit art. 6 alin. (1) C. pen., sancțiunea

aplicată pentru infracțiunea săvârșită (unitate naturală sau legală) se va

reduce la maximul prevăzut de legea nouă.

Atât potrivit art. 42

C. pen. anterior, cât și art. 36 alin. (1) C. pen., în cazul tratamentului

sancționator pentru infracțiunea continuată se poate aplica un spor facultativ,

iar nu obligatoriu, care diferă însă în cuantum, fiind însă mai redus pe legea

nouă, de maxim 3 ani față de 5 ani [art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen.

anterior].

În plus, unitatea

legală, în situația supusă analizei, nici nu a presupus aplicarea unui spor de

pedeapsă care să fie intrat în puterea lucrului judecat și care să genereze în

continuare o majorare a maximului special și pe legea în vigoare, în condițiile

art. 36 alin. (1). În această ipoteză sporul va fi egal cu cel aplicat fără

însă să poată depăși 3 ani, ipoteză în care se va reduce, prin efectul legii,

la maximul prevăzut de legea nouă.

În ceea ce privește

reținerea, în contextul legii mai favorabile, a concursului de infracțiuni,

față de infracțiunea continuată datorită modificării condițiilor de existență a

unității legale, cu accent pe aspectul unității de subiect pasiv, Înalta Curte

apreciază că această evaluare ar presupune schimbarea încadrării juridice și o

nouă individualizare judiciară a pedepsei ce sunt intrate în puterea lucrului

judecat și ca urmare există un impediment obiectiv ce exclude reluarea acestei

problematici ce ține de soluționarea laturii penale în faza de executare. În

același sens prin Decizia VIII/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în cadrul unui recurs în interesul legii s-a stabilit că: Instanța,

învestită în baza art. 461 alin. (1) lit. d) teza penultimă C. proc. pen., în

cadrul contestației la executare în care se invocă modificarea înțelesului

noțiunii de "consecințe deosebit de grave", potrivit art. 146 C.

pen., nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea

judecătorească rămasă definitivă și, apoi, reduce pedeapsa aplicată în cauză.

Întrucât modificarea

înțelesului noțiunii de "consecințe deosebit de grave", prevăzută de

textul sus-menționat, nu este identică cu cerința de a fi intervenit o lege

care prevede o pedeapsă mai ușoară, la care se referă textele art. 14 și 15 C.

pen., pentru a fi incidente dispozițiile art. 458 și, respectiv, art. 461 alin.

(1) lit. d) teza penultimă C. proc. pen. Potrivit art. 474

1

C. proc.

pen., efectele acestei decizii nu au încetat întrucât textele vizate au fost

preluate în noua reglementare.

În ceea ce privește

pedeapsa complementară sau accesorie aplicată în baza legii anterioare, aceasta

trebuie să aibă corespondent în legea nouă, urmând a se executa, potrivit art.

6 alin. (5) C. pen., în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă.

Potrivit hotărârii

definitive de condamnare i s-au interzis inculpatei, ca pedeapsă complementară,

exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit.

b) și lit. c) C. pen. anterior, respectiv:

a) dreptul de a fi

ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice;

b) dreptul de a ocupa

o funcție implicând exercițiul autorității de stat;

c) dreptul de a

exercita profesia de avocat;

pe o perioadă de 3 ani, după executarea

pedepsei sau după considerarea acesteia ca executate, pedepse ce au

corespondent în art. 66 lit. a), b), g) C. pen.

Ca urmare, în baza

art. 6 alin. (5) teza a II-a C. pen., se va constata că pedeapsa complementară

a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior, pe o perioadă de 3 ani are

corespondent în art. 66 lit. a), b), g) C. pen., urmând a se executa în acest

conținut și pe o perioadă de 3 ani, în condițiile art. 68 C. pen.

De asemenea, pedeapsa

accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1)

lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. anterior, are corespondent în art.

66 lit. a), b), g) C. pen., urmând a se executa în acest conținut, în

condițiile și pe durata prevăzute de art. 65 C. pen.

În ceea ce privește

prescripția invocată de condamnată aceasta excede cadrului cu care instanța a

fost învestită prin sesizarea Biroului executări penale al Curții de Apel

București, secția a II-a penală, care s-a referit la aplicarea legii penale mai

favorabile. În plus, în faza executării poate fi incidentă exclusiv prescripția

executării, aspect ce va fi verificat la momentul emiterii noului MEPI.

În temeiul art. 595

și 597 C. proc. pen. și art. 6 din C. pen., urmează a se admite contestațiile

și a se rejudeca în sensul menționat anterior.

În temeiul art. 275

alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea

contestațiilor formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și

condamnată, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestațiile

formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și intimata

condamnată B.G. împotriva Sentinței penale nr. 71/F din 04 februarie 2014,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr.

630/2/2014 (361/2014).

Desființează în parte

sentința contestată și, rejudecând:

În baza art. 6 alin.

(1) C. pen., reduce pedeapsa aplicată condamnatei B.G. prin Sentința penală nr.

257 din 04 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a penală,

modificată și definitivă prin Decizia penală nr. 2107 din 28 mai 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală, pentru tentativă la infracțiunea

de înșelăciune, prevăzută de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (5) cu

aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior care are corespondent în art. 32 rap.

la art. 244 alin. (1) și 2, cu aplic. art. 36 alin. (1) C. pen., de la 6 ani

închisoare la 2 ani și 6 luni închisoare, maximul special prevăzut de legea nouă.

În baza art. 6 alin.

(5) teza a II-a C. pen., constată că pedeapsa complementară a interzicerii

exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit.

b) și lit. c) C. pen. anterior, pe o perioadă de 3 ani are corespondent în art.

66 lit. a), b), g) C. pen., urmând a se executa în acest conținut, pe o

perioadă de 3 ani, în condițiile art. 68 C. pen.

Constată că pedeapsa

accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1)

lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. anterior, are corespondent în art.

66 lit. a), b), g) C. pen., urmând a se executa în acest conținut, în

condițiile și pe durata prevăzute de art. 65 C. pen.

Menține restul

dispozițiilor sentinței care nu contravin prezentei.

Onorariul apărătorului

desemnat din oficiu pentru contestatoarea condamnată, în sumă de 100 RON, se va

suporta din fondul Ministerului Justiției.

Cheltuielile

judiciare ocazionate de soluționarea contestațiilor formulate de Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București și condamnată, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 13 februarie 2014.

Procesat de GGC - GV