ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4343/2019

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal în data de 30.12.2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate (ANI), contestație împotriva Raportului de evaluare nr. x/7.12.2015, solicitând anularea acestui act conform art. 17 alin. (7) din Legea nr. 176/2010 coroborat cu art. 22 alin. (1) din același act normativ.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 102 pronunțată la 25 mai 2016, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca inadmisibilă.

Cererea de recurs și motivele de recurs invocate Împotriva sentinței nr. 102 pronunțată la 25 mai 2016 a declarat recurs reclamanta A., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și rejudecând pe fond cauza a solicitat să se admită acțiunea astfel cum aceasta a fost formulată. În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, apreciind că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material. Recurenta-reclamantă, în critica sentinței recurate a afirmat că, în motivarea cererii de a arătat în esență că la întocmirea Raportului contestat au fost nesocotite o serie de dispoziții legale, în speță Legea nr. 176/2010. Recurenta apreciază că prin prevederile art. 17 și art. 22 din Legea nr. 176/2010 conferă posibilitatea persoanei evaluate de a se adresa direct instanței de judecată pentru a verifica legalitatea activității ANI în legătură cu actele emise de această instituție. Totodată, recurenta afirmă că, Legea nr. 176/2010 coroborată cu Legea nr. 115/1996, acordă Comisiei pentru Cercetarea Averilor competența de a verifica fondul Raportului, iar instanței de judecată (Curții de Apel) îndrituirea de a cenzura legalitatea activității ANI în elaborarea și întocmirea Raportului. Astfel, conform art. 10 4 din Legea nr. 115/1996, Comisia poate dispune limitativ, prin ordonanță motivată soluții după cercetarea factuală a averii persoanei față de care ANI are o suspiciune ce izvorăște din actele strânse pentru elaborarea Raportului, însă, este sustrasă competenței Comisiei verificarea legalității actului de sesizare, legea netratând acest organism ca o instanță de judecată. În susținerea argumentului sus arătat, recurenta a reiterat, că în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 6040 din 5 iulie 2013, din care rezultă în esență că: "instanța de contencios administrativ poate analiza legalitatea emiterii acestui raport, respectarea prevederilor legale în cadrul procedurii desfășurate în fața Agenției Naționale de Integritate, conform Legii nr. 176/2010." Recurenta-reclamantă apreciază că prima instanță nu a analizat situația prin raportare la normele de drept material aplicabile, reprezentate în cauză de dispozițiile art. 17 și art. 22, alin. (1) din Legea nr. 176/2010 coroborate cu dispozițiile art. 10 4 din Legea nr. 115/1996. În mod greșit instanța de fond a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 5, alin. (2) din Legea nr. 554/2004, și astfel a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Apărarea formulată în cauză Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a depus întâmpinare la data de 16 septembrie 2016 prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 31 octombrie 2018 s-a fixat inițial termen de judecată pe fondul recursului la data de 15 octombrie 2019. Prin încheierea din 17 aprilie 2019, Înalta Curte a preschimbat din oficiu termenul de judecată de la data de 15 octombrie 2019, la data de 01 octombrie 2019. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor formulate de intimata-pârâtă invocate prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Înalta Curte, în analiza criticilor formulate de recurena-reclamantă reține că Agenția Națională de Integritate (ANI) a declanșat în data de 15.11.2010 activitatea de evaluare a averii reclamantei A.. În urma acestei activități de evaluare, la data de 07.12.2015 a fost emis Raportului de evaluare emis de Inspecția de Integritate din cadrul Agenției Naționale de Integritate, purtând nr. x, constatându-se prin acesta diferențe semnificative dintre averea reclamantei și veniturile sale. În conformitate cu prevederile art. 17 alin. (4) - (7) din Legea nr. 176/2010: "Raportul de evaluare se comunică în termen de 5 zile de la finalizare persoanei care a făcut obiectul activității de evaluare și, după caz, organelor fiscale, celor de urmărire penală și celor disciplinare, precum și comisiei de cercetare a averilor prevăzute în Legea nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege. În cadrul organelor fiscale și de urmărire penală se desemnează persoane responsabile pentru relația cu Agenția, care asigură declanșarea de urgență și cu precădere a procedurilor specifice în cadrul acestora. (5) În cazul în care inspectorul de integritate consideră că nu sunt întrunite condițiile prevăzute la alin. (1), întocmește un raport de evaluare în acest sens, pe care îl transmite persoanei care a făcut obiectul procedurii. Acest raport poate cuprinde, dacă este cazul, mențiuni privind erorile constatate în ceea ce privește întocmirea necorespunzătoare a declarațiilor de avere și sugestii de îndreptare. (6) Persoana a cărei declarație de avere a fost supusă evaluării, fiind identificate diferențe semnificative, în sensul prevederilor art. 18, este considerată incompatibilă. (7) Dispozițiile art. 22 alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător." În speță, Înalta Curte constată că sesizarea Comisiei de Cercetarea Averilor (constituită conf. art. 10 alin. (1) din Legea nr. 115/1996) a fost făcută în temeiul art. 10 1 din Legea nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici. Înalta Curte reține că în mod corect instanța de fond a arătat că în prezenta cauză Raportul de evaluare nr. x/07.12.2015 reprezintă un act de sesizare a Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Iași constituită în temeiul art. 10 din Legea nr. 115/1996, și nu un act administrativ ce poate fi contestat conform procedurii instituite de Legea nr. 554/2004. Potrivit art. 10 din Legea nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare "pe lângă fiecare curte de apel va funcționa o comisie de cercetare a averilor" iar în conformitate cu dispozițiile art. 10 1 din același act normativ, Comisia de cercetare va începe acțiunea de control de îndată ce este sesizată de Agenția Națională de Integritate cu raportul de evaluare. Prin urmare, raportul de evaluare este supus controlului Comisiei pentru Verificarea Averilor. Prin raportul de evaluare întocmit, inspectorul de integritate a stabilit potrivit competențelor sale, sesizarea Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Iași, în vederea începerii acțiunii de control și constatării diferenței semnificative potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010, privind averea deținută de d-na. A. și comunicarea Raportului de Evaluare către aceasta, potrivit legii. Din momentul sesizării Comisiei, procedura de urmat este una specială, ea fiind reglementată de Legea nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare. Înalta Curte este de acord că raportul de evaluare are natura unui act administrativ, care de principiu este cenzurabil la judecătorul de contencios administrativ, însă în cauză există dispoziții legale derogatorii de la normele de drept comun în această materie, respectiv de la Legea nr. 554/2004. Raportat la critica recurentei-reclamante, privitoare la norma de trimitere cuprinsă la art. 17 alin. (7) din Legea nr. 176/2010, potrivit căreia "dispozițiile art. 22 alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător", Înalta Curte apreciază că aceasta nu are semnificația avută în vedere de recurenta-reclamantă, în sensul că legiuitorul a recunoscut posibilitatea contestării directe a raportului de evaluare a averii pe calea unei acțiuni în contencios administrativ, ci reglementează posibilitatea contestării unui raport ulterior, prin care se constată incompatibilitatea persoanei cercetate, urmare constatării definitive a dobândirii nejustificate a averii. Astfel, art. 17 alin. (6) din Legea nr. 176/2010 instituie un caz distinct de incompatibilitate, în sensul că persoana a cărei declarație de avere a fost supusă evaluării, fiind identificate diferențe semnificative, în sensul prevederilor art. 18, este considerată incompatibilă. După acest alineat este formulată norma de trimitere la art. 22 alin. (1) și (2), însă aceasta semnifică doar posibilitatea contestării raportului privitor la incompatibilitate și nicidecum o competență partajată a instanței de contencios cu cea exercitată de Comisia de Cercetare a Averilor. Înalta Curte, având în vedere conținutul acestor dispoziții legale, apreciază ca fiind corectă concluzia primei instanțe în sensul că raportul de evaluare a averii nu este decât un act de sesizare a Comisiei de cercetare a averilor, neîndeplinind condițiile legale pentru a fi considerat act administrativ deoarece, prin el însuși, nu are aptitudinea de a produce efectele juridice ale actului final al procedurii. 2. Temeiul juridic al soluției adoptate În consecință, nefiind constatate motive care să justifice reformarea sentinței, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va dispune respingerea recursului, ca nefondat, reținând legalitatea hotărârii atacate sub toate aspectele invocate, verdictul pronunțat în cauză respectând jurisprudența consolidată în materie a instanței supreme.