ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1635/2020

Ședința publică din data de 12 martie 2020

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 21.03.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IAȘI, a solicitat:

anularea Deciziei nr. 14/P/22.02.2018 emisă de către Ministerul Finanțelor Publice privind soluționarea plângerii prealabile formulate de către reclamantă împotriva Dispoziției obligatorii nr. ISR 1752/2017, emisă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice lași ca fiind nelegală;

anularea parțială a Dispoziției obligatorii nr. ISR 1752/2017 emisă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice lași, respectiv a măsurii nr. 4.9.4 prin care s-a dispus luarea tuturor măsurilor legale de recuperare a sumei achitate de DRDP Iași în valoare de 601.374,25 RON cu TVA de la reclamantă, ca fiind nelegală, urmare a anulării Deciziei nr. 14/P/22.02.2018 emisă de către Ministerul Finanțelor Publice;

anularea parțială a Raportului de Inspecție Economico - Financiară nr. ISR-AIF 1751/11.05.2017 în raport de măsura stabilită de recuperare a sumei de 601.374,25 RON cu TVA de la reclamantă, urmare a anulării Deciziei nr. 14/P/22.02.2018 emisă de către Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr. 3579 din 12 septembrie 2018, Curtea de Apel București a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale și teritoriale, a admis aceste excepții și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel a reținut că în cauza de față sunt contestate două acte administrative: dispoziția obligatorie nr. x/11.05.2017, emisă de către Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Iași, prin care au fost dispuse măsuri în sarcina Direcției Regionale de Drumuri și Poduri Iași, respectiv decizia nr. 14/P/22.02.2018, prin care Ministerul Finanțelor Publice a soluționat plângerea prealabilă formulata împotriva dispoziției obligatorii nr. x/11.05.2017.

În speță, actul care produce efecte în ceea ce o privește pe reclamantă și a cărui anulare se urmărește prin promovarea acțiunii de față este dispoziția obligatorie nr. x/11.05.2017, emisă de către Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Iași, iar decizia nr. 14/P/22.02.2018 nu reprezintă decât răspunsul emis de autoritatea învestită cu soluționarea plângerii prealabile formulată de instituția reclamantă împotriva actului administrativ considerat nelegal.

Având în vedere așadar faptul că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică locală, act care nu stabilește taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, văzând și dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. și art. 107 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel a apreciat întemeiată excepția invocată și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, secția contencios administrativ și fiscal, în circumscripția căruia are sediul pârâta Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Iași.

Prin sentința civilă nr. 1134/2019, Tribunalului Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 7364 din data de 01.11.2019, Tribunalul București, secția a II -a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea judecății cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut, în primul rând, că potrivit prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004, competența revine curții de apel, întrucât plângerea prealabilă formulată împotriva Dispoziției obligatorii nr. x/11.05.2017 a fost soluționată prin Decizia nr. 14/P/22.02.2018 de Ministerul Finanțelor Publice, autoritatea publică centrală. În acest sens se impune a se menționa și că actele contestate în cauza nu privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora, spre a se pune în discuție stabilirea competenței conform criteriului valoric.

Cum sediul reclamantei se află în mun. București, rezultă că este competentă să soluționeze cauza în primă instanță Curtea de Apel București.

În al doilea rând, chiar în ipoteza în care s-ar porni de la premisa că în speță competența de soluționare a cauzei se stabilește în raport de rangul autorității emitente a Dispoziția obligatorii nr. x/11.05.2017, tribunalul a considerat că în speță Curtea de Apel București a dobândit competența materială de soluționare a cauzei prin prorogare de competență, ca urmare a neinvocării excepției necompetenței în termenul legal.

Astfel, cu privire la legea procesual civilă aplicabilă cauzei, tribunalul are în vedere că în conformitate cu normele de drept temporal ale art. 24 și 25 alin. (1) C. proc. civ., "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", iar "Procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi."

Prin urmare, prezentei acțiuni demarate prin cererea de chemare în judecată introdusă la data de 21.03.2018 îi sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. în forma în vigoare la data de 21.03.2018, așadar forma anterioară modificărilor aduse C. proc. civ. prin Legea 310/2018, modificări intrate în vigoare abia la data de 21 decembrie 2018.

Potrivit art. 130 alin. (2) din C. proc. civ. în forma aplicabilă cauzei "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe".

De asemenea, în conformitate cu art. 131 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ., "La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință cu caracter interlocutoriu temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop."

Prin raportare la aceste dispoziții, tribunalul reține că deși excepția necompetenței materiale este o excepție de ordine publică, prin derogare de la regula generala instituită de art. 246 C. proc. civ. în privința momentului până la care excepțiile absolute pot fi invocate, art. 130 alin. (2) din C. proc. civ. stipulează expres că această excepție nu poate fi invocată decât la primul termen de judecată la care părțile cauzei sunt legal citate.

De altfel, tocmai spre a asigura tranșarea aspectelor privind competența instanței la primul termen de judecată cu părțile legal citate, art. 131 alin. (1) din C. proc. civ. obligă instanța învestită ca la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate să își verifice competența și, în ipoteza în care nu constată propria sa competență, să stabilească instanța competentă. Prin excepție, stabilirea competenței instanței poate fi prorogată, conform alin. (2) al art. 131 C. proc. civ., pentru cel de-al doilea termen de judecată doar în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare.

Alin. (2) al art. 131 C. proc. civ. nu permite invocarea necompetenței abia la cel de-a doilea termen de judecată, ci doar stabilirea competenței la al doilea termen în situația specială în care sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare. Astfel, se are în vedere că alin. (2) al art. 131 C. proc. civ. prevede că și în această situație specială pe care o reglementează, judecătorul va pune la primul termen de judecată în discuția părților chestiunile referitoare la competență.

Tribunalul a reținut că art. 131 alin. (2) din C. proc. civ. este o normă de excepție, iar atunci când o normă juridică instituie o excepție de la regulă, această excepție nu poate fi extinsă și la alte situații pe care acea normă juridică nu le prevede - exceptio est strictissimae interpretationis.

Așa fiind, dispozițiile art. 131 alin. (2) din C. proc. civ. nu pot fi interpretate în sensul că ar înfrânge prevederile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora excepția necompetenței materiale trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, art. 131 alin. (2) din C. proc. civ. reglementând doar momentul procesual al stabilirii competenței, nu și cel al invocării excepției de necompetență.

În concluzie, termenul legal peremptoriu în care excepția necompetenței materiale poate fi invocată este primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Or, în cauză, excepția necompetenței materiale a fost invocată de Curtea de Apel București din oficiu la al doilea termen de judecată la care părțile au fost legal citate - 12.09.2018, fără ca la primul termen de judecată cu părțile legal citate - 13.06.2018 instanța să pună în vreo formă în discuție competența sa sau să proroge stabilirea ei la următorul termen de judecată.

Împrejurarea că la termenul din 13.06.2018 cauza a fost amânată pentru ca la dosar să fie atașată dispoziția obligatorie nr. x/11.05.2017 emisă de către Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Iași, în integralitate și Raportului de Inspecție Economico - Financiară nr. ISR-AIF 1751/11.05.2017 nu reprezintă temei al amânării discutării competenței instanței de vreme ce la acest prim termen s-a constatat legala procedură de citare cu părțile cauzei, se cunoșteau emitenții actelor contestate și excepția necompetenței materiale poate fi invocată din oficiu de instanță.

Trebuie astfel avut în vedere că, spre deosebire de C. proc. civ. din 1865, actualul C. proc. civ. în forma aplicabilă cauzei nu condiționează invocarea excepției necompetenței de posibilitatea părților de a pune concluzii la primul termen de judecată la care acestea sunt legal citate, ci doar de legala citare a părților la primul termen de judecată.

Așa fiind, tribunalul a apreciat că la al doilea termen de judecată competența era deja dobândită de Curtea de Apel București ca urmare a neinvocării excepției necompetenței în termen.

Înalta Curte, sesizată cu pronunțarea regulatorului de competență, judecând în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ. și analizând obiectul cauzei deduse judecății precum și dispozițiile legale incidente în cauză, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între cele două instanțe îl constituie problema instanței competente material să soluționeze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Însă, Înalta Curte urmează a dezlega regulatorul de competență în raport cu soluția adoptată prin Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019 de Înalta Curte de Casație și Justiție Completul pentru soluționarea recursului in interesul legii prin care s-a stabilit că În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 din C. proc. civ., instanța învestită prin hotărârea de declinare a competenței poate invoca necompetența materială procesuală dacă instanța care și-a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția de necompetență în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanță se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunțată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ.

Din considerentele deciziei mai sus menționate rezultă că instanța care primește dosarul își poate invoca necompetența materială și poate declina competența instanței inițial investite pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepției de necompetență. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanță de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului al apărare și al contradictorialității etc., ci doar întrunirea condițiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepției necompetenței materiale procesuale.

A stabilit Înalta Curte că instanța care judecă conflictul de competență nu poate ignora faptul că instanța inițial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenței sale inițiale, neinvocate în termen, ci va trebui să-i trimită acesteia dosarul.

De asemenea, s-a reținut că neinvocarea in termen a excepției de necompetență constituie o consolidare a competenței in favoarea instanței sesizate, fapt ce nu poate fi ulterior ignorat.

Din analiza cauzei prezente, Înalta Curte constată că prima instanță învestită, Curtea de Apel București, la primul termen de judecată, din data de 13 iunie 2018, a amânat cauza la data de 12 septembrie 2018, pentru când a pus în vedere reclamantei, prin avocat, să depună la dosarul cauzei Dispoziția obligatorie nr. ISR 1752/2017 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, în integralitate, și Raportul de Inspecție Economico - Financiară nr. ISR - AIF 1751/11.05.2017 și a dispus emiterea unei adrese către pârâte cu solicitarea de a depune la dosarul cauzei Dispoziția obligatorie nr. ISR 1752/2017 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, în integralitate, și Raportul de Inspecție Economico - Financiară nr. ISR - AIF 1751/11.05.2017. Nu a pus în discuție determinarea competenței potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ. la primul termen de judecată, nu a prorogat determinarea competenței, în mod excepțional, pentru un motiv care să aibă legătură cu determinarea competenței conform art. 131 alin. (2) C. proc. civ. A invocat excepția necompetenței teritoriale la al doilea termen de judecată, contrar dispozițiilor art. 131 C. proc. civ.

În mod legal Tribunalul București, ca instanță ulterior învestită, și-a declinat competența în favoarea primei instanțe, Curtea de Apel București, pentru considerentul că prima instanță a invocat excepția necompetenței materiale procesuale după momentul procesual prevăzut expres în art. 131 din C. proc. civ., această instanță devenind competentă să soluționeze cauza.

Curtea de Apel București avea obligația să își verifice competența încă de la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, prevederile art. 131 alin. (1) C. proc. civ. stabilind această obligație și doar dacă, în mod excepțional, nu se poate determina competența la acel termen, potrivit art. 131 alin. (2) C. proc. civ., se poate acorda un termen de judecată în cadrul acestei verificări.

Prin urmare, având în vedere că prima instanță învestită cu soluționarea prezentei cauzei, nu a invocat excepția de necompetență în termenul legal, la primul termen de judecată din 13 iunie 2018, la care părțile au fost legal citate, și nici nu a acordat cel de-al doilea termen de judecată din 12 septembrie 2018 pentru noi lămuriri sau probe suplimentare pentru stabilirea competenței, așa cum prevăd dispozițiile art. 131 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și Decizia nr. 31/2019 pronunțată de în soluționarea recursului în interesul legii, va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Curții de Apel București - secțiile de contencios administrativ și fiscal.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Curții de Apel București - secțiile de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Curții de Apel București - Secțiile de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2020.