ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 718/2024

Ședința publică din data de 8 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 21.03.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a solicitat:

• anularea Deciziei nr. 14/P/22.02.2018 emisă de către Ministerul Finanțelor Publice privind soluționarea plângerii prealabile formulate de către reclamantă împotriva Dispoziției obligatorii nr. ISR 1752/2017, emisă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice lași ca fiind nelegală;

• anularea parțială a Dispoziției obligatorii nr. ISR 1752/2017 emisă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice lași, respectiv a măsurii nr. 4.9.4 prin care s-a dispus luarea tuturor măsurilor legale de recuperare a sumei achitate de DRDP Iași în valoare de 601.374,25 RON cu TVA de la reclamantă, ca fiind nelegală, urmare a anulării Deciziei nr. 14/P/22.02.2018 emisă de către Ministerul Finanțelor Publice;

• anularea parțială a Raportului de Inspecție Economico - Financiară nr. x/11.05.2017 în raport de măsura stabilită de recuperare a sumei de 601.374,25 RON cu TVA de la reclamantă, urmare a anulării Deciziei nr. 14/P/22.02.2018 emisă de către Ministerul Finanțelor Publice;

• obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 13.06.2018, reclamanta A. S.R.L. a depus notă precizatoare, prin care a arătat că fundamentează în drept acțiunea pe dispozițiile art. 1, art. 8, art. 10 din Legea nr. 554/2004, art. 33 și 45 din Hotărârea nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției economico-financiară.

Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Referitor la capătul de cerere prin care reclamanta S.C. A. S.R.L solicită anularea Deciziei nr. 14/P/22.02.2018 emisă de, Biroul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și a Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași, având in vedere ca titlul de parte in proces trebuie sa corespunda cu calitatea de titular al dreptului, respectiv al obligației, ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecații, concretizat in speța prin anularea Deciziei nr. 14/P/22.08.2018, emisă de Biroul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și a Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor Publice.

S-a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Iași, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 1134/17.09.2019, Tribunalul Iași, secția contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal, fiind înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 7364/1.11.2019, Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București - Secțiile de contencios administrativ și fiscal. A constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata și a înaintat dosarul cauzei Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ ce competență.

Prin decizia civilă nr. 1635/12.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curtea de Apel București - Secțiile de contencios administrativ și fiscal, fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019*.

Cauza a fost suspendată pentru lipsa părților la 22.01.2021, fiind repusă pe rol la solicitarea reclamantei la 17.09.2021.

Ca urmare a punerii în discuție de către Curte, în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, la data de 28.09.2021, reclamanta a formulat cerere de introducere în cauză a Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere prin Direcția Generală Regională de Drumuri și Poduri Iași, în calitate de destinatar al actului administrativ contestat.

Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere prin Direcția Generală Regională de Drumuri și Poduri Iași a formulat întâmpinare, prin care a solicitat a se constata netemeinicia introducerii sale in cauza in calitate de parata.

Prin sentința civilă nr. 353 din 20 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași ca neîntemeiată; s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere prin Direcția Generală Regională de Drumuri și Poduri Iași, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 353 din 20 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal, A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-reclamantă a susținut că prima instanță a încălcat și a aplicat greșit prevederile referitoare la persoana vătămată cuprinse în legea contenciosului administrativ.

Astfel, prin sentința recurată s-a reținut în mod greșit că A. nu ar avea calitate de persoană vătămată în sensul prevederilor Legii nr. 554/2044 și ale Normelor Metodologice, reținând că singura persoană îndreptățită să introducă plângere împotriva Dispoziției obligatorii nr. ISR 0 AIF1752/11.05.2017 este doar entitatea verificată CNAIR DRDP lași, precum și că Dispoziția obligatorie nr. ISR 0 AIF1752/11.05.2017 produce efecte doar în sarcina entității verificate.

A învederat că prima instanță a constatat că "dispoziția a produs efecte juridice exclusiv în sarcina entității verificate, Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași, aceasta având obligația recuperării sumei de bani, însă nu a produs și nu produce niciun efect prin ea însăși în ceea ce o privește pe reclamantă" .

Cele reținute sunt greșite, Curtea de Apel București încălcând dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 7 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ.

Din prevederile art. 1 alin. (2) și (7) alin. (3) din Legea Contenciosului Administrativ rezultă in mod evident faptul că persoana vătămată - persoana care poate solicita anularea actului administrativ nu este doar persoana căreia i se adresează în mod direct acel act respectiv persoana în sarcina căreia a fost emisă dispoziția (cum a reținut Curtea de Apel București) ci și terțul care este vătămat prin acel act.

Mai mult, art. 2 alin. (1) lit. (a), teza întâi, din Legea Contenciosului Administrativ definește persoana vătămată ca "orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ".

Or, A. este o persoană vătămată în accepțiunea Legii contenciosului administrativ, respectiv a art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și a art. 33 alin. (3) din Normele metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției economico-financiară.

Chiar dacă Decizia obligatorie nu stabilește măsuri în sarcina sa, cum a reținut Curtea de Apel București, aceasta lezează drepturile și interesele legitime ale A. prin stabilirea măsurii "recuperării" - în fapt o obligării A. la plata - sumei de 601.374,25 RON, T.V.A. inclus achitată acesteia în temeiul Acordului contractual nr. x/07.11.2017, încheiat cu DRDP ("Acordul contractual").

În considerarea acestei Dispoziții Obligatorii, DRDP a formulat cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2017 înregistrat pe rolul Tribunalului București, prin care a solicitat obligarea A. la plata sumei de 601.374,25 RON (a se vedea Anexa nr. 1). La data de 3 mai 2018, dosarul nr. x/2017 a fost suspendat până la soluționarea prezentului dosar.

Având în vedere cele de mai sus, rezultă în mod evident faptul că A. a fost vătămată prin emiterea Dispoziției Obligatorii, finalitatea acestei dispoziții fiind obligarea A. la plata sumei de 601.374,25 RON.

De asemenea, a susținut că A. este îndreptățit la formularea prezentei cereri de chemare în judecată raportat la faptul că, deși nu este beneficiarul actului administrativ reprezentat de Dispoziția Obligatorie, emiterea acestuia îi produce un prejudiciu chiar dacă nu actual cu siguranță iminent. DGRFP a inițiat deja acțiunea prin care solicită instanței judecătorești obligarea A. la plata. Faptul că ulterior A. s-ar putea apăra împotriva DGRFP nu înlătură dreptul A. de a se apăra în prezenta cauză împotriva unui act nelegal.

A. are interes în formularea prezentei cereri de chemare în judecată chiar dacă încălcarea dreptului subiectiv nu s-a produs încă (nu a fost obligat la plată), deoarece interesul avut în vedere de legiuitor este acela de a preveni încălcarea dreptului printr-un act nelegal.

În concluzie, în opinia sa, A. are calitatea de persoană vătămată în accepțiunea art. 7 alin. (3) din Legea Contenciosului Administrativ precum și a art. 33 alin. (3) din Normele Metodologice, Curtea de Apel București încălcând și aplicând greșit aceste prevederi legale.

Având în vedere că în prezenta cauză, Curtea de Apel București nu a trecut la soluționarea litigiului pe fond, sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 20 alin. (3) teza I din Legea Contenciosului Administrativ, impunându-se retrimiterea cauzei aceleiași instanțe spre judecare.

Intimatii-pârâți au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimatul Ministerul Finanțelor, intimata-pârâtă DGRFP Iași a arătat că înțelege să achieseze la apărările formulate de acesta.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 8 februarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a solicitat: anularea Deciziei nr. 14/P/22.02.2018 emisă de către Ministerul Finanțelor Publice privind soluționarea plângerii prealabile formulate de către reclamantă împotriva Dispoziției obligatorii nr. ISR 1752/2017, emisă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice lași ca fiind nelegală; anularea parțială a Dispoziției obligatorii nr. ISR 1752/2017 emisă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice lași, respectiv a măsurii nr. 4.9.4 prin care s-a dispus luarea tuturor măsurilor legale de recuperare a sumei achitate de DRDP Iași în valoare de 601.374,25 RON cu TVA de la reclamantă, ca fiind nelegală, urmare a anulării Deciziei nr. 14/P/22.02.2018 emisă de către Ministerul Finanțelor Publice; anularea parțială a Raportului de Inspecție Economico - Financiară nr. x/11.05.2017 în raport de măsura stabilită de recuperare a sumei de 601.374,25 RON cu TVA de la reclamantă, urmare a anulării Deciziei nr. 14/P/22.02.2018 emisă de către Ministerul Finanțelor Publice; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, prin nota precizatoare arătând că fundamentează în drept acțiunea pe dispozițiile art. 1, art. 8, art. 10 din Legea nr. 554/2004, art. 33 și 45 din Hotărârea nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției economico-financiară.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, reclamanta formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a formulat critici de nelegalitate circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că nu se poate efectua controlul de nelegalitate din această perspectivă.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte amintește că acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Prin memoriul de recurs, în esență, recurenta a invocat încălcarea și art. 1 alin. (2) și (7) alin. (3) din Legea contenciosului administrativ și art. art. 33 alin. (3) din Normele Metodologice, susținând următoarele: deși Decizia obligatorie nu stabilește măsuri în sarcina sa, cum a reținut Curtea de Apel București, aceasta lezează drepturile și interesele legitime ale A., finalitatea acestei dispoziții fiind obligarea A. la plata sumei de 601.374,25 RON; A. este îndreptățită la formularea prezentei cereri de chemare în judecată raportat la faptul că, deși nu este beneficiarul actului administrativ reprezentat de Dispoziția Obligatorie, emiterea acestuia îi produce un prejudiciu chiar dacă nu actual cu siguranță iminent. DGRFP a inițiat deja acțiunea prin care solicită instanței judecătorești obligarea A. la plata. Faptul că ulterior A. s-ar putea apăra împotriva DGRFP nu înlătură dreptul A. de a se apăra în prezenta cauză împotriva unui act nelegal; A. are interes în formularea prezentei cereri de chemare în judecată chiar dacă încălcarea dreptului subiectiv nu s-a produs încă (nu a fost obligat la plată), deoarece interesul avut în vedere de legiuitor este acela de a preveni încălcarea dreptului printr-un act nelegal, aspecte similare cu cele prezentate și în fața primei instanțe și care au fost analizate corespunzător de aceasta.

Înalta Curte reține că, în baza raportului de inspecție economico-financiară nr. x încheiat la data de 11.05.2017 de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Serviciul Inspecție Economico-Financiară Iași - Compartimentul Inspecție Economico-Financiară Iași, în urma verificării activității Direcției Regionale de Drumuri și Poduri Iași, a fost emisă de aceeași autoritate Dispoziția obligatorie nr. ISR-AIF1752/11.05.2017, prin care s-a stabilit, la pct. 4.9.4, ca entitatea verificată - Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași - să ia toate măsurile legale de recuperare a sumei achitate de aceasta, în valoare de 601.374,25 RON cu TVA de la S.C. A. S.R.L. sau de la persoanele vinovate care au avizat achitarea acestei sume.

Din conținutul Dispoziției obligatorie nr. ISR-AIF1752/11.05.2017, rezultă că entitatea verificată a fost Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași, iar în sarcina acesteia s-a stabilit faptul că ar fi achitat în mod nelegal suma arătată reclamantei S.C. A. S.R.L., motiv pentru care aceasta are obligația de a o recupera - pe căi legale evident - de la reclamantă ori de la persoanele vinovate care au avizat plata sumei către reclamantă (pentru cazul în care nu mai poate fi recuperată de la reclamantă).

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte, în acord cu opinia primei instanțe, constată că dispoziția a produs efecte juridice exclusiv în sarcina entității verificate, Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași, aceasta având obligația recuperării sumei de bani, însă nu a produs și nu produce niciun efect prin ea însăși în ceea ce o privește pe reclamantă.

Prin urmare, efectele juridice se vor produce în ceea ce o privește pe reclamantă în momentul emiterii unor acte de către Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași, prin care se va angaja răspunderea contractuală a reclamantei în calitate de cocontractant. Abia atunci și numai împotriva acelor acte, reclamanta va putea formula apărările pe care le invocă în cererea de față, invocând executarea corespunzătoare a contractului.

Așadar, toate criticile formulate de reclamantă prin prezentul demers judiciar pot face obiectul analizei numai în cadrul acțiunii în pretenții formulate de Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași împotriva reclamantei de față A. S.R.L., în cadrul căreia se verifică executarea corespunzătoare a obligațiilor contractuale ale părților, acțiune care de altfel chiar a fost formulată de Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași împotriva reclamantei de față A. S.R.L. și este înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2017 astfel cum susține recurenta și prin memoriul de recurs, cauza fiind suspendată până la soluționarea acțiunii de față.

În același sens, se reține și faptul că Dispoziția obligatorie nr. ISR-AIF1752/11.05.2017 a fost contestată chiar de entitatea verificată, Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași, acțiunea aflându-se pe rolul Tribunalului Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, înregistrată sub nr. x/2019 (fost nr. x/2018 al Curții de Apel București) și, de asemenea, suspendată până la soluționarea acțiunii de față.

Or, destinatarul actului administrativ contestat - Dispoziția obligatorie nr. ISR-AIF1752/11.05.2017 - este singurul vătămat prin stabilirea măsurii nr. 4.9.4, care produce efecte juridice doar în patrimoniul său, fiind astfel singurul care poate formula atât contestația administrativă în temeiul art. 33 din H.G. nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare, dar și contestația judiciară în temeiul art. 45 din același act normativ, acestea fiind norme speciale în raport de dispozițiile art. 7 și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Drept urmare, Tribunalul Iași a fost legal învestit de persoana vătămată, respectiv Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași ca entitate verificată, în scopul anulării măsurii nr. 4.9.4 din Dispoziția obligatorie, și numai în cadrul acelui litigiu se poate analiza pe fond legalitatea măsurii. Ulterior, numai în cazul în care se respinge contestația, instanța constatând faptul că măsura este legală, vor fi analizate apărările reclamantei de față însă numai în cadrul acțiunii în pretenții formulată de Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași împotriva sa.

În raport de aceste considerente, în mod corect Curtea a apreciat că este legal și temeinic motivul principal pentru care a fost respinsă contestația administrativă formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva dispoziției obligatorii, prin Decizia nr. 14/P/22.02.2018 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile și a contestațiilor.

Astfel, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile și a contestațiilor a stabilit faptul că "plângerea prealabilă este formulată de o persoană ce nu poate fi calificată drept persoană vătămată în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, drepturile și interesele acesteia nefiind afectate prin dispoziția obligatorie nr. ISR-AIF1752/11.05.2017, ci doar operatorul economic verificat (DRDP Iași), contestatoarea având posibilitatea să conteste actul emis de DRDP Iași ca urmare a îndeplinirii măsurilor dispuse prin dispoziția obligatorie".

Soluția dată de pârât a fost întemeiată pe dispozițiile:

- art. 39 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare ("analiza plângerii prealabile se face în raport cu susținerile părților, de dispozițiile legale invocate de acestea și de documentele existente la dosarul cauzei. Soluționarea plângerii prealabile se face în limitele sesizării"),

- art. 3 pct. 1 din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare ("dispoziție obligatorie - act administrativ financiar cu caracter individual, emis de Ministerul Finanțelor Publice în activitatea de inspecție economico-financiară efectuată de structurile de specialitate din cadrul acestuia"),

- art. 28 alin. (1)-(6) din Anexa la H.G. nr. 101/2012:

"(1) Dispoziția obligatorie reprezintă actul administrativ financiar emis de organele de inspecție economico-financiară, în aplicarea prevederilor legale privind obligativitatea operatorului economic de a îndeplini măsurile stabilite.

(2)Dispoziția obligatorie se emite, în formă scrisă, în baza constatărilor din raportul de inspecție economico-financiară și cuprinde următoarele elemente:

a)denumirea organului de inspecție economico-financiară emitent;

b)data la care a fost emisă și data de la care își produce efectele;

c)datele de identificare a operatorului economic sau a persoanei împuternicite de acesta, după caz;

d)măsurile dispuse pentru fiecare deficiență constatată, persoanele responsabile și termenele de îndeplinire a acestora;

e)motivele de fapt și temeiul de drept;

f)contul în care operatorul urmează să plătească sumele stabilite în sarcina acestuia;

g)numele și semnătura persoanelor împuternicite ale organului de inspecție economico-financiară, potrivit legii;

h)ștampila organului de inspecție economico-financiară emitent;

i)posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a plângerii prealabile și organul de inspecție economico-financiară la care se depune aceasta.

(3)Pentru fiecare deficiență înscrisă în raportul de inspecție economico-financiară remediată în timpul controlului, în dispoziția obligatorie se consemnează atât măsura dispusă, cât și documentele care dovedesc îndeplinirea acesteia. Pentru celelalte deficiențe înscrise în raportul de inspecție economico-financiară, în dispoziția obligatorie se consemnează măsurile stabilite în sarcina operatorului economic, cu nominalizarea persoanelor responsabile și a termenelor de îndeplinire a acestora.

(4)Măsurile dispuse prin dispoziția obligatorie pentru înlăturarea, corectarea, prevenirea neregulilor constatate în activitatea operatorilor economici controlați, recuperarea pagubelor produse și pentru suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor financiar-contabile sunt obligatorii de la data comunicării acesteia.

(5)Dispoziția obligatorie reprezintă titlu de creanță pentru sumele cuvenite bugetului general consolidat înscrise în aceasta.

(6)Dispoziția obligatorie devine titlu executoriu la data expirării termenului de plată prevăzut de lege, stabilit de organul de inspecție economico-financiară ori în alt mod prevăzut de lege. Executarea silită a creanțelor bugetare se efectuează de organele fiscale competente, în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare.");

- art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 ("persoană vătămată - orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri")

- art. 2 alin. (1) lit. o) și p) din Legea nr. 554/2004 ("drept vătămat - orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ; interes legitim privat - posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat;").

Prin urmare, în mod legal și temeinic autoritatea pârâtă ce a soluționat contestația administrativă formulată de reclamantă a stabilit faptul că, aplicând normele legale arătate, reclamanta nu face dovada că ar fi fost vătămată prin măsura nr. 4.9.4 din dispoziția obligatorie, ce reprezintă un act administrativ care produce efecte doar în patrimoniul entității verificate/controlate, singura ce o poate contesta în temeiul art. 33 și 45 din H.G. nr. 101/2012.

In ceea ce privește invocarea încălcării art. 33 alin. (3) din Normele Metodologice de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că este nefondată.

Potrivit acestor dispoziții legale "este îndreptățită să formuleze plângere prealabilă împotriva dispoziției obligatorii și persoana care se consideră lezată în drepturile sale în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare".

Or, astfel cum s-a reținut anterior, reclamantei nu i s-a încălcat vreun drept și nici vreun interes legitim prin măsura 4.9.4, drepturile sale putând fi încălcate numai în etapa ulterioară, a punerii în executare a dispoziției de către entitatea controlată, în cazul de față în cadrul acțiunii în pretenții formulată împotriva sa.

Așadar, în mod corect a reținut judecătorul fondului că actul emis ulterior de către entitatea verificată produce efectul juridic în patrimoniul reclamantei, iar nu actul administrativ contestat prin prezenta acțiune, iar reclamanta își poate apăra drepturile în cadrul litigiului în pretenții deja demarat, litigiu în cadrul căruia instanța va verifica executarea de către reclamanta de față (pârâtă în acel litigiu) a obligațiilor contractuale, fără a fi ținută de dispoziția de față care stabilește exclusiv culpa entității verificate în efectuarea plății nelegale.

De altfel, chiar recurenta-reclamantă susține prin memoriul de recurs că are interes în formularea prezentei cereri de chemare în judecată chiar dacă încălcarea dreptului subiectiv nu s-a produs încă (nefiind obligată la plată), deoarece, în opinia sa, interesul avut în vedere de legiuitor este acela de a preveni încălcarea dreptului printr-un act nelegal, interpretare care este eronată în condițiile în care Legea contenciosului administrativ prevede expres la art. 2 alin. (1) lit. a) că are calitatea de persoană vătămată orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea unei cereri în termenul legal, rezultând, în condițiile art. 1 alin. (1) și (2) din aceeași lege referitoare la subiectele de sesizare a instanței, că un act administrativ poate fi anulat numai dacă a produs reclamantului o vătămare într-un drept sau interes legitim.

În concluzie, contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că aceasta nu face dovada vătămării prin actul administrativ contestat în cauza de față - dispoziția obligatorie, fiind legală și temeinică soluția respingerii contestației administrative pentru acest motiv prin decizia nr. 14/P/22.02.2018, iar soluția primei instanțe de respingere a acțiunii sale ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 353 din 20 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.