ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2217/2024

Primul ciclu procesual I.1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 18 august 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Iași, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Comisia de analiză a soluționării contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând: anularea Deciziei nr. 289/21.11.2016 de angajare a răspunderii solidare a societății reclamante, în calitate de terț poprit, cu debitorul B., pentru suma de 1.266.829 RON; anularea Deciziei nr. 5105/09.02.2017, de respingere a contestației formulate împotriva Deciziei nr. 289/21.11.2016; rambursarea oricărei sume de bani executate de pârâte în baza Deciziei nr. 289/21.11.2016, pe perioada soluționării prezentului dosar până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în cauză, cu dobânzi și penalități de întârziere; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. I.1.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 584 din 13 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și a inadmisibilității, ca neîntemeiate, și a respins acțiunea, ca neîntemeiată. I.1.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței de mai sus, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs principal întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva aceleiași sentințe, pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a declarat recurs incident, solicitând casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecarea cauzei, admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive și a excepției inadmisibilității, cu menținerea dispoziției instanței de fond privind respingerea cererii de chemare în judecată. I.1.

Decizia instanței de recurs Prin Decizia nr. 5815 din data de 05.11.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 584 din 13 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a casat în parte sentința recurată, a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, a menținut dispozițiile cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili și la excepția inadmisibilității și a respins recursul incident declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței civile nr. 584 din 13 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. I.2. Al doilea ciclu procesual La data de 17.02.2021 a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal dosarul nr. x/2017. În rejudecare, a fost încuviințată proba cu înscrisuri și proba cu expertiză tehnică specialitatea contabilitate. I.2.1. Soluția instanței de fond Prin încheierea din data de 14.09.2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche a apreciat, în raport cu data depunerii raportului de expertiză și având în vedere faptul că părțile au obligația să urmărească desfășurarea procesului, că nu se impune comunicarea raportului de expertiză. Prin sentința nr. 206 din data de 26 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche, în dosarul nr. x/2017 a admis cererea de majorare a onorariului de expert, formulată de expert tehnic judiciar C. și a majorat onorariul de expert de la suma de 2000 RON la suma de 6560 RON; a obligat pe reclamantă să achite suma de 4560 RON, reprezentând onorariul suplimentar cuvenit expertului tehnic judiciar C.; a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta; a anulat Decizia nr. 5105/09.09.2017 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași privind soluționarea contestației și Decizia nr. 289/21.11.2016 de angajare a răspunderii solidare emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Iași; a obligat pe pârâte la restituirea către reclamantă a sumei de 1.266.829 RON reprezentând sumă plătită nedatorată, actualizată cu dobânda fiscală, de la data plății și până la data restituirii efective; a obligat pe pârâte la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 26.760 RON reprezentând taxa judiciară de timbru, onorariu de expert și onorariu de avocat redus, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. I.2.2. Căile de atac exercitate în cauză Împotriva încheierii din data de 14 septembrie 2022 și împotriva sentinței nr. 206 din data de 26 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, în nume propriu și pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Iași, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând: în principal, casarea sentinței civile nr. 206/26.10.2022 și a încheierii din data de 14.09.2022, și, rejudecând cauza, respingerea ca nefondată a acțiunii; în subsidiar, casarea în parte a sentinței civile nr. 206/26.10.2022 pentru incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, în sensul respingerii cererii de majorare a onorariului de expert și, respectiv, obligării pârâtei Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili organ fiscal competent cu administrarea fiscala a S.C. A. S.R.L., la restituirea către reclamantă a sumei reprezentând suma plătită nedatorată de A. S.R.L.. I.2.2.1. Recursul formulat de pârâta DIRECȚIA GENERALA REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE IAȘI in nume propriu si in numele si pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituita la nivelul Regiunii Iași În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: În principal, recurenta a solicitat casarea hotărârilor recurate in speța raportat la caracterul nelegal al motivelor ce sprijină soluția dispusa prin încheierea din data de 14.09.2022 privind necomunicarea raportului de expertiza, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. si soluția de admitere a cererii de anulare a actelor administrative atacate in prezenta cauza, dispusa prin sentința recurată; verificând legalitatea sentinței si, rejudecand cererea in raport de materialul probatoriu administrat in cauza coroborat cu prevederile legale speciale aplicabile in speța, s-a cerut constatarea nelegalității argumentelor juridice reținute de instanța de fond ce atrag casarea pentru incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ. (i) In primul rând, recurenta a criticat măsura dispusa prin încheierea din data de 14.09.2022, de respingere a cererii de comunicare a raportului de expertiza pentru încălcarea regulilor de procedura ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Pentru a se pronunța in acest sens, instanța de fond a reținut in incheierea din 14.09.2022 "faptul ca părțile au obligația sa urmărească desfășurarea procesului", facand referire si la "data depunerii raportului de expertiza". Pornind de la caracterul obligatoriu al hotărârii Înaltei Curți de Casație si Justiție reglementat prin art. 501 alin. (1) C. proc. civ. si de la obligațiile stabilite de curtea suprema in sarcina instanței de fond in sensul "sa administreze probe sub aspectul evidențierii contabile a sumei datorate", in rejudecare, instanța de fond a incuviintat proba cu expertiza tehnica specialitatea contabilitate. In acest sens, la termenul de judecata din data de 26.05.2021, Curtea de Apel București a incuviintat proba cu expertiza, a desemnat expertul contabil D. sa intocmeasca raportul de expertiza si sa-l depună la dosarul cauzei, in mod evident cu respectarea art. 336 alin. (1) C. proc. civ., respectiv "cu cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecata", respectiv 08.09.2021, termen fixat pentru depunerea raportului de expertiza si a stabilit, potrivit art. 331 alin. (2) C. proc. civ., prin incheierea din 26.05.2021, un onorariu provizoriu de expert de 2.000 RON. In vederea efectuării raportului, expertul contabil D. a solicitat Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice lași, cu adresa nr. x/31.08.2021, înscrisuri necesare in vederea intocmirii expertizei contabile judiciare dispuse de instanța. DGRFP lași a pus la dispoziția expertului inscrisurile solicitate, fiind respectate dispozițiile art. 335 alin. (2) C. proc. civ. ("Părțile sunt obligate să dea expertului orice lămuriri în legătură cu obiectul lucrării"). După 6 (sase) termene, acordate de instanța pentru depunerea raportului de expertiza, la termenul din data de 06.04.2022, instanța a desemnat un alt expert contabil, C. si a acordat termen pentru depunerea la dosarul cauzei a raportului de expertiza la data de 18.05.2022, in mod evident cu respectarea art. 336 alin. (1) C. proc. civ., respectiv "cu cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată", respectiv cu cel puțin 10 zile inainte de 18.05.2022. In vederea efectuării raportului, expertul contabil C. a convocat DGRFP lași, prin adresa nr. x/28.04.2022, in vederea demarării lucrărilor de expertiza, aceasta punând la dispoziția expertului inscrisurile necesare efectuării raportului de expertiza, cu respectarea art. 335 alin. (2) C. proc. civ. Raportul de expertiza a fost depus la dosar cu nerespectarea termenului special si imperativ prevăzut de lege de "cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată", fiind depus la dosar la termenul de judecata din data de 14.09.2022, asa cum se retine si in incheierea recurata, cu depășirea termenului legal, respectiv cu o intarziere de 4 (patru) luni de zile. Instanța de fond a manifestat mai mult de 1 (un) an de zile clementa fata de experții contabili desemnați in cauza, acordând in acest sens 8 (opt) termene de judecata pentru depunerea raportului de expertiza, de natura a prelungi in mod nejustificat soluționarea cererii. La termenul de judecata din data de 14.09.2022, Curtea de Apel București a reținut in motivarea hotărârii sale de a nu comunica si paraților raportul de expertiza "data depunerii raportului de expertiza". Asa cum a arătat mai sus, in mod evident in cauza nu a fost respectat in cauza termenul de depunere a raportului de expertiza, ceea ce conduce la obținerea de către parti a dreptului de a le fi comunicat raportul de expertiza, comunicare a raportului care, uzual, se întâmpla pe rolul instanțelor de judecata, in special in cazul instanțelor de contencios administrativ, raportat si la calitatea sa de instituție publica reprezentata legal de directorul general. Chiar si in situația prezentării la termen a consilierului juridic desemnat sa reprezinte interesele instituției in fata instanței de judecata, instanța ar fi acordat termen pentru studiul raportului si depunerea eventualelor obiectiuni având in vedere ca toate actele de procedura sunt inregistrate in evidenta instituției, sunt aprobate si rezolutionate de reprezentantul legal al instituției. In speța, chiar si in situația ipotetica a respectării de către expertul desemnat a termenului de depunere la dosarul cauzei a raportului de expertiza, instanța de judecata are obligația de comunica instituției publice parate raportul de expertiza, fie prin inmanare consilierului juridic delegat, fie prin comunicare prin posta, acesta fiind inregistrat in evidentele instituției, rezolutionat de reprezentantul legal, transmis structurii juridice si organului fiscal de specialitate pentru studiu si formularea unui punct de vedere si a eventualelor obiectiuni către instanța de judecata, daca este cazul. Chiar daca legiuitorul nu prevede expres la capitolul "Expertiza" din C. proc. civ. obligația instanței de judecata de a comunica raportul de expertiza, se constata ca legiuitorul nu interzice acest fapt. In situația in care legiuitorul lasă la aprecierea instanței un fapt, o situație, aceasta trebuie sa se realizeze cu respectarea tuturor principiilor de drept esențiale, astfel incat dreptul paratei la comunicarea de către instanța a raportului de expertiza si obligația corelativa a acesteia reies din coroborarea principiilor fundamentale ce guvernează procesul civil, expres si imperativ prevăzute de lege, principii incalcate in prezenta cauza prin necomunicarea raportului de expertiza, imprejurare ce a condus la imposibilitatea exercitării de către parata a dreptului la cunoașterea concluziilor expertului si la formularea eventualelor obiectiuni, respectiv: dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil (art. 6 alin. (2) C. proc. civ.); legalitatea procedului (art. 7 alin. (2);egalitatea (art. 8); dreptul la apărare (art. 13); contradictorialitatea (art. 14 alin. (1) și alin. (5); rolul judecătorului in aflarea adevărului (art. 22 alin. (2) și alin. (7). In mod greșit, cu incalcarea regulilor de procedura, motivează instanța hotărârea de a nu comunica raportul de expertiza si paratelor din prezenta cauza, pe imprejurarea ca "părțile au obligația sa urmărească desfășurarea procesului", facand referire, probabil, la dispozițiile art. 10 C. proc. civ. ce reglementează obligațiile pârtilor in desfășurarea procesului. Instanța a pronunțat o hotărâre nelegala, reținând doar obligațiile părtilor, insa ignorând obligațiile instanței de judecata si incalcand toate principiile ce se impune a guverna procesul civil, antementionate. De altfel, legiuitorul nu prevede nicăieri, in mod expres si imperativ, obligația pârtilor de a lua la cunoștința de raportul de expertiza exclusiv de la dosarul cauzei, asa cum nu prevede nici interdicția instanței de judecata de a comunica părților raportul de expertiza. Aprecierea instanței cu privire la acest aspect trebuie să respecte principiile fundamentale ce guvernează procesul civil, buna-credinta si circumstanțele cauzei. Astfel de circumstanțe, ignorate de Curte, sunt calitatea de instituție publica a paratelor, sediile paratei DGRFP lași si al instanței din București si lipsa termenului in cunoștința pentru subscrisa parata DGRFP lași in prezenta cauza. Asa cum s-a consemnat in încheierea recurată, "Curtea comunica avocatei reclamantei un exemplar al raportului de expertiza", astfel incat operează fara echivoc incalcarea principiului egalității, instanța aplicând un tratament discrimnatoriu părtilor si manifestând o atitudine discriminatorie si inegala fata de parata DGRFP lași, apreciind ca doar paratele "au obligația sa urmărească desfășurarea procesului", doar reclamantei fiindu-i respectat dreptul la apărare si dreptul de a lua la cunoștința de conținutul raportului de expertiza. In raport de circumstanțele expuse mai sus, instanța de fond a incalcat reguli de procedura ce atrag incidența art. 488 alin. (1) motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. din C. proc. civ., parata DGRFP lași având, in mod neindoielnic, dreptul de a lua la cunoștința de conținutul si datele raportului de expertiza, refuzul comunicării si amânării cauzei pentru a lua paratele la cunoștința de acesta, mai ales in condițiile nerespectarii termenului de depunere a raportului de către expertul desemnat, reprezentând o incalcare a dreptului la apărare al paratei având in vedere ca se poate prezuma cu ușurința, raportat la circumstanțele arătate, ca DGRFP Iași nu a studiat elementele dosarului astfel incat nu a putut sa formuleze punct de vedere/observații/obiectiuni cu privire la raportul de expertiza, fiind încălcate astfel si principiile contradictorialitatii si egalității armelor. Recurenta a invocat in susținerea acestui punct ce vizează casarea hotărârilor recurate pentru motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 pct. 5 C. proc. civ. si jurisprudenta Inaltei Curți de Casație si Justiție (decizia nr. 3982/24.10.2014, secția de contencios administrativ si fiscal a ICCJ), potrivit căreia prin necomunicarea raportului de expertiza contabila către parat in vederea formulării eventualelor obiectiuni s-a incalcat principiul contradictorialitatii, principiul egalității armelor si dreptul la apărare, ceea ce atrage nulitatea hotărârii pronunțate. Principiul contradictorialitatii presupune faptul ca toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății. Pentru ca acest principiu să fie respectat, nu este necesar ca partea să se fi exprimat efectiv, ci este suficient ca ea să fi fost în măsură să o facă. Neacordarea aceluiași tratament părților, in sensul ca, in speța, instanța a comunicat doar reclamantei raportul de expertiza si a avut in vedere doar punctul acesteia de vedere, a pricinuit paratei DGRFP Iași o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii. Înalta Curte retine in practica sa ca instanța este datoare sa stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul si pentru a preveni orice greșeala in cunoașterea faptelor, dând tuturor părților ajutor activ in ocrotirea drepturilor si intereselor lor. In speța, instanța de fond a pricinuit paratelor o vătămare, incalcand principiul egalității armelor, consacrat de jurisprudenta Convenției, care nu poate fi inlaturata decât prin casarea hotărârii pronunțate. (ii) Recurenta a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Pe de o parte, se arată ca instanța de fond si-a insusit ca atare, aproape integral in considerentele hotărârii, atât motivele invocate de reclamanta in cererea de chemare in judecata, cat si concluziile raportului de expertiza, fara prezentarea unor argumente juridice corecte si logice si fara indicarea temeiului legal in fundamentarea soluției din dispozitiv, astfel incat sentința civila nu cuprinde motivele pe care se intemeiaza. Asa cum s-a reținut si in practica instanței supreme (decizia nr. 3338/2011, decizia nr. 4029/2020), motivarea hotărârii judecătorești trebuie realizata intr-o maniera clara, concisa, coerenta, concreta si necontradictorie (art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.), aceasta fiind o problema de esența, de conținut, fiind obligatorie consistenta analizei juridice si pertinenta argumentelor aduse de instanța, pentru a inlatura astfel arbitrariul si facand posibil controlul judiciar, precum si exercitarea cailor de atac de retractare. In situația in care, asemeni prezentei cauze, instanța de judecata expune in considerente, preluând fidel si facil argumentele reclamantei si concluziile raportului de expertiza, convingeri ce echivalează cu interpretări subiective ale acestora ce nu au un corespondent expres in textele de lege aplicabile, fara echivoc se află in fata unei motivări inexacte, caracterizata de contradicția dintre considerente si dispozitiv in sensul art. 488 pct. 6, ceea ce atrage intervenția casării. Calitatea motivării hotărârii recurate si, implicit respectarea exigentelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu este determinata, așadar, de volumul considerentelor (care nu lipsește in speța), ci de valoarea juridica a argumentelor si de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției si care, in prezenta cauza, echivalează cu o interpretare proprie, fie a reclamantei, fie a expertului, fie a judecătorului, pe alocuri, nelegala, nejustificata, nefundamentata juridic, ce se impune a fi sancționată cu casarea. Pe de alta parte, analizând sentința recurata se constata ca in cuprinsul hotărârii se regăsesc, motive contradictorii cu situația de drept existenta, cu prevederile legale incidente, considerentele, deși prezente si legate de natura cauzei, fiind in contradicție atât intre ele, cat si cu soluția de admitere in tot a cererii. Analizând cauza, Curtea a reținut in considerentele ce constituie motivarea instanței ca "ulterior inregistrarii in evidenta contabila a documentelor, datoria terțului poprit fata de debitorul B., era in suma de 115.647,43 RON", iar mai apoi, in contradicție, retine ca "valoarea obligației reclamantei A. S.R.L. (terț poprit) fata de debitorul urmărit B. era de 73.192,19 RON care s-a redus la 48.888,09 RON ca urmare a inregistrarii in contabilitate a procesului-verbal de compensare din 30.04.2016, iar ca la data atragerii răspunderii solidare, daca ignoram valoarea de 1.266.929 RON, valoarea datoriilor reclamantei către B. era de 66.759,33 RON". Preluând fidel concluziile expertului, instanța retine ca "organul fiscal ar fi putut atrage răspunderea reclamantei pentru cel mult 66.759,33 RON reprezentând suma datorata la data de 21.11.2016", insa, in mod contradictoriu, dispune anularea in tot a deciziei nr. 289/21.11.2016 de atragere a răspunderii solidare, ignorând astfel propriile convingeri reținute in considerente. Sentința conține motive contradictorii cu motivele obligatorii pentru instanța de fond reținute de Înalta Curte de Casație si Justiție in decizia nr. 5815/05.11.2020. Astfel, instanța de fond apreciază, in contradicție cu Înalta Curte, ca "asa cum rezulta si din decizia de casare, data care prezintă relevanta este data la care s-a dispus angajarea răspunderii solidare, adică 21.11.2016". Or, Înalta Curte face trimitere in decizia nr. 5815/2020 la "documente înregistrate in contabilitatea ambelor societăți, anterior înființării popririi". In acest context, retine instanța de fond ca "procesul-verbal de compensare a fost inregistrat in contabilitate la data de 30.06.2016", deci ulterior înființării popririi, insa, in contradicție cu aceasta imprejurare ce se impunea a fi lămurită potrivit indicațiilor stabilite de instanța suprema, Curtea de Apel București retine, fara nicio justificare, fara a prezenta motivele de fapt si de drept pe care se intemeiaza aceasta concluzie, ca, "compensația a intervenit de drept, la data de 30.04.2016". Verificând hotărârea atacata cu recurs, prin prisma respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt si de drept care au format convingerea instanței, se constata ca instanța de fond nu a luat in considerare niciunul din argumentele invocate de parata in sprijinul respingerii cererii, nefiind deloc analizate susținerile invocate prin apărările formulate in cauza. Instanța de fond s-a limitat la preluarea fidela a pretențiilor reclamantei si a concluziilor expertului, dând o aparenta de motivare a hotărârii astfel pronunțate. Pentru respectarea cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., instanța este obligata să indice propriile motive de fapt si de drept pe care se intemeiaza soluția, aratandu-se atât motivele pentru care s-au admis, cat si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Or, argumentele pentru care s-au respins susținerile paratei nu au fost arătate, apărările nefiind deloc analizate. Aprecierea instanței potrivit căreia "codebitorul introdus ulterior in raportul juridic obligational nu poate fi constrâns sa plătească ceea ce debitorul inițial nu mai datora sau, altfel spus, obligația trebuia sa fie valida la momentul atragerii răspunderii solidare insa, in speța, aceasta fusese stinsa in cea mai mare parte prin plata si compensare, neluarea in seama a acestui aspect conducând la imbogatirea fara justa cauza a creditoarei care beneficiază de o dubla executare" este nelegala, contradictorie având in vedere ca instanța face referire la "codebitorul" A. S.R.L. si la "debitorul inițial" B. reținând, in mod contradictoriu, ca acesta din urma nu mai datora creanțe bugetului statului. Aprecierea instanței este eronata, neconforma cu realitatea, tocmai realizarea creanțelor debitorului urmărit B. fiind punctul de pornire a procedurii de înființare a popririi asupra sumelor datorate debitorului urmărit de către terțul A. S.R.L., procedura derulata in cadrul executării silite a debitorului urmărit. Tocmai nerealizarea creanțelor datorate bugetului consolidat al statului de către B. a fost rațiunea continuării procedurii, verificării de către organul fiscal a modalității de indeplinire a obligațiilor legale ale A. S.R.L. de la data de când a devenit terț poprit, respectiv 16.05.2016 si, ulterior, a derulării procedurii de angajare a răspunderii silidare a terțului poprit, finalizata cu emiterea deciziei nr. 289/21.11.2016 care conferă acesteia calitate de debitor de natura a conduce la executarea silita a acestuia. In mod evident la data realizării creanțelor datorate de B., "debitor inițial", executarea silita a terțului poprit devenit debitor A. S.R.L. ar fi incetat, obligațiile de plata fiind scăzute din evidenta ambilor debitori. In acest context, aprecierea instanței este contradictorie cu prezenta cauza, insa motivele reținute de instanța sunt si străine de natura cauzei in sensul art. 488 pct. 6 in sensul ca obligațiile fiscale ale debitorului B. nu fac obiectul cauzei, in cauza nu au fost administrate probe cu privire la debitele acestuia ulterior infiintarii popririi, imbogatirea fara justa cauza reținuta de Curte fiind nereala si nesustinuta. S.C. B. nu si-a achitat nici pana la data prezentei obligațiile fiscale datorate bugetului consolidat al statului, aflandu-se in procedura insolventei. (iii)Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Cu încălcarea si aplicarea greșita a dispozițiilor art. 25 alin. (1) lit. b) Codul de procedură fiscală si ale dispozițiilor art. 236 alin. (9) Codul de procedură fiscală, instanța de fond a reținut ca nu sunt îndeplinite in cauza condițiile ce trebuie intrunite pentru atragerea răspunderii solidare a terțului. Legiuitorul face trimitere expresa la dispozițiile art. 236 Codul de procedură fiscală, in speța fiind aplicabile, raportat la calitatea terțului poprit, dispozițiile art. 236 alin. (9) lit. a) Codul de procedură fiscală, potrivit cărora: "După înființarea popririi, terțul poprit este obligat: a) să plătească, de îndată sau după data la care creanța devine exigibilă, organului fiscal suma reținută și cuvenită, în contul indicat de organul de executare silită". Potrivit art. 236 alin. (16) Codul de procedură fiscală, "încălcarea prevederilor alin. (9), (11), (13), (14) și 18 atrage nulitatea oricărei plăți". Cu aplicarea greșita a dispozițiilor art. 25 alin. (1) lit. b) Codul de procedură fiscală stabilește instanța de fond ca nu este îndeplinita condiția potrivit căreia "terțul poprit sa aibă calitatea de debitor al debitorului urmărit". Recurentele au susținut că terțul are calitatea de debitor al debitorului urmărit de la data infiintarii popririi asupra sumelor de bani, prezente si viitoare, datorate cu orice titlu debitorului, potrivit dispozițiilor art. 236 alin. (1) Codul de procedură fiscală. Aceasta este una dintre condițiile pentru infiintarea popririi in condițiile art. 236 alin. (1). Rațiunea este aceea ca, fiind debitor al debitorului urmărit la data infiintarii popririi, terțul, după primirea adresei de infiintare a popririi (art. 236 alin. (8) Codul de procedură fiscală) devine terț poprit având toate obligațiile legale prevăzute de art. 236 alin. (9) si urm. Codul de procedură fiscală, respectiv obligația de a vira creditorului fiscal, de indata cele prezente si la scadenta cele viitoare, toate sumele datorate debitorului urmărit. Răspunderea solidara intervine tocmai pentru ca terțul poprit nu-si indeplineste aceasta obligație, respectiv nu virează de indata, in contul creditorului fiscal, sumele datorate debitorului urmărit - sume prezente, nu virează la scadenta, in contul creditorului fiscal, sume viitoare pe care le va datora debitorului urmărit, stinge obligațiile către debitorul urmărit prin plata si prin alte modalități, cum ar fi compensarea ce echivalează cu nerespectarea obligațiilor către creditorul popritor. Așadar, in mod nelegal si cu aplicarea greșită a art. 25 alin. (1) lit. b) Codul de procedură fiscală retine instanța ca la data atragerii răspunderii solidare, terțul nu avea calitate de debitor al debitorului urmărit, aceasta condiție fiind îndeplinita in speța de la data instituirii popririi asupra sumelor de bani datorate de către terț debitorului urmărit, potrivit art. 236 alin. (1), respectiv de la data de 16.05.2016. O astfel de interpretare ar lipsi de conținut trimiterea legiuitorului la dispozițiile art. 236 alin. (9) a căror încălcare este anterioara atragerii răspunderii solidara, este factorul generator al acestei sancțiuni, este o condiție a atragerii răspunderii solidare, fiind astfel posibila doar daca terțul are calitate de terț poprit, calitate condiționata, asa cum am arătat, de calitatea de debitor al debitorului urmărit. In speța, in cadrul procedurii de executare silita declanșate impotriva debitorului urmărit B., motivat de faptul ca obligațiile fiscale pentru care a inceput executarea silita nu au fost stinse prin nicio modalitate prevăzuta de Codul de procedură fiscală, organul fiscal a procedat la aplicarea masurilor de executare silita prin poprirea sumelor datorate de terți, in condițiile prevăzute de dispozițiile art. 236 alin. (1) Codul de procedură fiscală, procedând la emiterea adreselor nr. x, nr. 340-353/10.05.2016 (confirmate de primire la data de 16.05.2016) si nr. x/11.07.2016 (confirmata de primire la data de 19.07.2016) privind înființarea popririi asupra sumelor de bani datorate debitorului urmărit de către terț. Condițiile de infiintare a popririi asupra sumelor de bani datorate debitorului urmărit de terți, constând in existenta raportului obligational dintre organul fiscal creditor urmăritor si debitorul urmărit B. si existenta raportului obligational intre debitorul urmărit B. si terțul A. S.R.L., sunt îndeplinite in cauza, asa cum reiese din probatoriul administrat la dosar. De altfel, nu face obiectul cauzei analiza popririi infiintate la data de 16.05.2016 de către organul fiscal asupra sumelor de bani datorate debitorului urmărit de către terțul A., prin adresele de infiintare a popririi nr. 337, nr. 338, nr. 340 - 353/10.05.2016 (confirmate de primire la data de 16.05.2016) si nr. x/11.07.2016 (confirmata de primire la data.de 19.07.2016), așadar nu face obiectul cauzei calitatea de debitor al debitorului urmărit, nefiind o condiție de atragere a răspunderii solidare. Terțul are calitate de debitor al debitorului urmărit inca de la înființarea popririi, aspect necontestat in speța nici de reclamanta, nici de expert, reclamanta neuzand de calea contestației la executare împotriva actelor de executare adresele de infiintare a popririi din data de 10.05.2016 si 11.07.2016, potrivit art. 261 Codul de procedură fiscală, neinstiintand organul fiscal ca nu datorează vreo suma de bani debitorului urmărit, potrivit art. 237 alin. (1) Codul de procedură fiscală. In acest context, hotărârea este data cu interpretarea greșita a dispozițiilor art. 236 alin. (9) lit. a) Codul de procedură fiscală, instanța de fond ignorând neindeplinirea obligației legale a terțului poprit. In consecința, pornind de la dispozițiile explicite ale art. 25 alin. (1) lit. b) Codul de procedură fiscală, se arată ca, fiind tranșat aspectul existentei calității terțului de debitor al debitorului urmărit din faza înființării popririi (poprire valabila, care produce efecte juridice, necontestata, nefiind anulata de vreo instanța de judecata si care nu face obiectul prezentei cauze, astfel de aspecte fiind obligatoriu a fi tranșate pe calea contestației la executare in contradictoriu si cu debitorul urmărit, coparticiparea procesuala pasiva fiind obligatorie), fara echivoc, condițiile legale pentru atragerea răspunderii solidare in speța sunt îndeplinite in cauza, astfel: - nerespectarea dispozițiilor art. 236 alin. (9) lit. a) Codul de procedură fiscală, aplicabile in speța raportat la calitatea de persoana juridica privata a terțului poprit si la natura relațiilor ce au născut obligații de plata intre cele doua parti, respectiv relații contractuale; - sustragerea terțului poprit de la indisponibilizare, respectiv stingerea de către terțul poprit a sumei datorate debitorului urmărit, după infiintarea popririi, in prejudiciul creditorului fiscal căruia trebuia sa-i vireze suma. « Condiția validității obligației la momentul atragerii răspunderii solidare, in speța, in situația reclamantei, la data de 21.11.2016 » la care face referire instanța de fond in baza celor reținute de Înalta Curte prin decizia nr. 5815/2020 poate avea in vedere doar împrejurarea ca terțul poprit nu a virat de îndată organului fiscal sumele datorate debitorului urmărit, ci a invocat stingerea datoriei către debitorul urmărit, in dauna creditorului. In acest context, înalta Curte a dispus analiza documentelor de care intelege reclamanta sa se folosească in dovedirea compensării pe care a invocat-o cu prilejul audierii derulata potrivit art. 9 Codul de procedură fiscală in cadrul procedurii de atragere a răspunderii solidare. Atât expertul, cat si instanța de fond procedează la incalcarea prevederilor O.U.G. nr. 77/1999 privind unele masuri pentru prevenirea incapacității de plata, in forma acualizata in anul 2016, ale H.G. nr. 685/1999 de aprobare a Normelor Metodologice privind monitorizarea datoriilor nerambursabile la scadenta ale contribuabililor persoane juridice, in vigoare in anul 2016 si ale Normei din 23 august 1999 privind monitorizarea datoriilor nerambursate la scadenta ale contribuabililor, persoane juridice, în vederea diminuării blocajului financiar și a pierderilor din economie, in vigoare in anul 2016, in sensul art. 488 pct. 8 Codul de procedură fiscală, retinandu-se in mod nelegal, cu incalcarea prevederilor legale antementionate, faptul ca "sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru a opera compensația legala, in virtutea legii, compensația operand de plin drept". Pornind de la cuantumul sumei ce face obiectul procesului-verbal de compensare nr. x/30.04.2016 (peste 10.000 RON) si de la data scadentei acestei sume (anul 2015, deci peste 30 de zile), coroborând O.U.G. nr. 77/1999 cu H.G. nr. 685/1999 si Norma din 23 august 1999, compensarea invocata de reclamanta este un caz special in sensul art. 3 din H.G. nr. 685/1999, in care compensarea se face pentru sume mai mari de 10.000 RON și a căror scadență a fost depășită cu mai mult de 30 de zile. Potrivit art. 3 din H.G. nr. 685/1999, pentru facturi cu valori mai mari de 10.000 RON, compensarea datoriilor neplătite la termenele scadente se va realiza numai în conformitate cu prevederile regulamentului de compensare aprobat prin aceasta hotărâre. Așadar, în situația în care facturile care intră în procesul de compensare sunt mai mari de 10.000 RON și au depășit 30 de zile de la scadență, asemeni prezentei cauze, operațiunea de compensare se poate efectua numai în cadru instituțional - la Institutul de Management și Informatică, potrivit O.U.G. nr. 77/1999 și Regulamentului de compensare a datoriilor nerambursate la scadență ale contribuabililor, persoane juridice, aprobat prin H.G. nr. 685/1999. In speța, nu s-a făcut dovada efectuării operațiunii de compensare cu respectarea prevederilor legale, astfel incat este nelegala susținerea ca sunt indeplinite condițiile legale pentru a opera compensarea. Prin actele normative antementionate, legiuitorul prevede si sancțiuni pentru persoanele juridice care efectuează compensări speciale cu nerespectarea regulilor ce guvernează un caz special de compensare. Așadar, compensația între profesioniști trebuie sa respecte actele normative din domeniu, arătate mai sus, prin care s-a instituit un sistem formal al compensației conform căruia, în cazul restanțelor care depășesc 10 000 RON și sunt mai vechi de 30 de zile, compensarea datoriilor între doi agenți economici cu sediul în România se face prin ordin de compensare, doar pe baza unor formulare tipizate și numai prin intermediul Serviciului de Compensare, din cadrul Institutului de Management și Informatică. In lipsa respectării acestei proceduri, in mod evident compensarea este inopozabila terților si nu produce efecte juridice, hotărârea fiind astfel nelegala si data cu încălcarea prevederilor legale antementionate, fiind susceptibila de casare potrivit pct.

In ceea ce privește aprecierea instanței de fond potrivit căreia "nu are nicio relevanta faptul ca procesul-verbal de compensare a fost înregistrat in contabilitate la data de 30.04.2016", recurentele au invocat faptul că sunt încalcate prevederile Legii contabilității nr. 82/1991, in sensul ca orice omisiune de înregistrare in contabilitate se corectează la data constatării acesteia, iar nu retroactiv; înregistrarea cu intarziere in contabilitate a unei operațiuni nu conduce la modificarea retroactiva a perioadei contabile, ci operează de la data constatării erorii si înregistrării efective. Ignorarea împrejurării ca procesul-verbal de compensare este datat in ziua de 30.04.2016, dar ca acesta nu a fost inregistrat in contabilitate la data întocmirii, nu este imputabila organului fiscal si atrage inopozabilitatea acestuia. Buna-credinta se impune a guverna relațiile dintre contribuabili si organul fiscal, actele administrative emise fiind legale atâta vreme cat nu i-au fost prezentate organului fiscal documente de compensare valabile, nici de către debitorul urmărit B. - persoana juridica asa-zis compensatoare, nici de către terțul poprit A., nici cu prilejul executării silite a debitorului urmărit prin poprirrea sumelor de bani datorate de terțul A. S.A., nici după primirea si înființarea popririlor din data de 16.05.2016 si 11.07.2016, nici cu ocazia răspunsului la solicitarea organului fiscal de a prezenta documente contabile justificative cu privire la situației sumelor datorate de terț debitorului. Ambele parti, terț si debitor, intre care se dorește a fi operat compensarea datoriilor reciproce de la data de 30.04.2016, anterior înființării popririi, au comunicat organului fiscal, cu adresele nr. x/07.07.2016 (inregistrata la organul fiscal cu nr. x/08.07.2016) si nr. x/14.07.2016 (inregistrata la organul fiscal cu nr. x/18.07.2016), înscrisuri justificative din care reiese fara echivoc faptul ca suma datorata debitorului urmărit de către A. S.R.L., atât la data primirii adreselor de înființare a popririi, cat si la data de 30.06.2016, este in cuantum de 1.749.706 RON, respectiv faptul ca suma datorata debitorului de către A. S.R.L., la data de 30.06.2016, este in cuantum de 1.266.829 RON. Astfel, nici terțul poprit A. si nici B. nu au confirmat întocmirea procesului-verbal de compensare in momentul in care organul fiscal a solicitat celor doua parti sa comunice cuantumul creanțelor datorate, acestea indicând ca fiind datorate sumele anterioare încheierii procesului-verbal de compensare. In acest context, nu rezulta in mod credibil intenția debitorului si a terțului poprit de a proceda la compensarea legala a creanțelor reciproce, fiind mai mult o manifestare de voința in sens contrar, din moment ce, la peste doua luni de la data inscrisa in procesul-verbal de compensare, ambele societăți afirmau in continuare existenta valida a dreptului de creanța in limita sumelor de 1.749.706 RON (terțul poprit), respectiv 1.266.829 RON (debitorul). In mod evident compensarea prezentata organului fiscal este una artificiala, fara conținut economic susținut, fiind efectuata pentru a simula stingerea creanțelor intre cele doua parti, nerespectand legislația in materie de compensare a datoriilor intre cele doua societăți si fiind creata pentru a prejudicia creditorul fiscal si pentru a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale. Nu poate fi reținut faptul ca o compensare înregistrata in contabilitate după infiintarea popririi isi produce efecte anterior înființării popririi, fiind incalcate prevederile legale in materie. Terțul poprit este oprit a efectua plați sau orice alte operațiuni de stingere a obligației datorate debitorului urmărit, sub sancțiunea răspunderii pentru prejudiciul cauzat creditorului popritor căruia nu ii sunt opozabile operațiunile ulterioare înființării popririi, fiind obligat a varsă direct in mâinile creditorului popritor suma de bani datorata debitorului urmărit la data înființării popririi. Normele speciale ale Codul de procedură fiscală se coroborează cu normele de drept comun ce reglementează instituția compensației datoriilor reciproce ale terțului poprit si ale debitorului urmărit, astfel încât argumentele sentinței încalcă dispozițiile art. 1622 C. civ. Potrivit art. 1616-1623 C. civ., compensația operează de plin drept, insa doar daca sunt indeplinite mai multe condiții cumulative prevăzute de legiuitor referitoare la actele juridice ce reprezintă izvorul creanțelor, caracterul cert, lichid si exigibil al datoriilor, caracterul lor simultan si obiectul datoriilor, insa nu operează automat, ci are caracter facultativ si poate fi înlăturata atât expres, cat si tacit. Operațiunea de compensare înregistrata in contabilitate după infiintarea popririi este nelegala prin prisma faptului ca sumele datorate de terț către debitor si care au făcut obiectul compensării erau indisponibilizate la data inregistrarii operațiunii, astfel incat este aplicabil in speța art. 1622 C. civ. prin care legiuitorul protejează drepturile dobândite de către un creditor asupra sumelor datorate de un terț debitorului sau prin instituirea popririi asupra acestora, dând eficienta astfel art. 1170 C. civ. care instituie buna-credinta ce se impune a guverna relațiile dintre parti. Compensația este o plata fictiva care nu poate avea loc in cazurile in care plata nu ar putea fi realizata. Astfel, un debitor (in speța, terțul poprit) nu mai poate realiza nicio plata si nicio operațiune de natura a stinge o creanța, in speța compensarea, daca s-a realizat o poprire in mâinile lui de către un creditor (in speța, creditorul popritor) al creditorului sau (in speța, debitorul urmărit). Poprirea realizata impiedica inregistrarea compensării ulterior înființării acesteia, din culpa exclusiva a terțului poprit. Astfel, orice compensație inregistrata după infiintarea popririi asupra sumelor datorate debitorului de un terț, de natura a stinge parțial sau total aceste sume, in limita sumelor datorate de debitor creditorului popritor (obiect al popririi), nu este opozabila acestuia din urma fiind inregistrata in dauna si cu prejudicierea drepturilor dobândite de creditor asupra acestor sume prin confirmarea înființării popririi. Așadar, terțul poprit nu poate invoca o compensație inregistrata ulterior infiintarii popririi, in prejudiciul creditorului urmăritor. Sancțiunea derulării operațiunilor de compensare in dauna si cu prejudicierea organului fiscal creditor popritor este nulitatea operațiunilor, potrivit dispozițiilor art. 236 alin. (16) Codul de procedură fiscală incalcate de instanța de fond, deci inopozabilitatea lor fata de creditor si atragerea răspunderii solidare a terțului poprit cu debitorul, in limitele sumelor sustrase indisponibilizarii. O interpretare de natura celei expuse de reclamanta de asemenea ar lipsi de rațiune dispozițiile art. 236 alin. (8) si 9 Codul de procedură fiscală. Referitor la condiția de validitate a obligației la momentul atragerii răspunderii solidare, motivele instanței sunt nelegale atâta vreme cat validitatea obligației trebuie sa se reflecte asupra obligației pe care o are debitorul către bugetul de stat si nu obligația terțului către debitorul organului fiscal. Obligația terțului in condițiile legii a fost stabilita din momentul incalcarii prevederilor legale, respectiv ale art. 236 alin. (9), asa cum a arătat in motivarea privind incidența art. 488 pct. 6. Instanța de asemenea considera in mod nelegal, cu încălcarea art. 236 si art. 25 Codul de procedură fiscală ce guvernează instituția terțului poprit si a atragerii răspunderii solidare, ca organul fiscal in calitatea sa de creditor ar beneficia de o dubla executare prin încasarea sumei datorate de debitor de la terțul poprit, ducând astfel spre o imbogatire fara justa cauza. In cauza, debitorul B. nu si-a achitat sumele datorate bugetului consolidat al statului. Nu se poate vorbi despre o dublare a executării in condițiile in care suma incasata de la terțul poprit, se transfera in fisa sintetica a debitorului urmărit si se diminuează creanța datorata de acesta bugetului de stat. Decizia nr. 289/21.11.2016 a fost intocmita in conformitate cu prevederile legale, terțul poprit reclamant fiind in mod corect si legal tras la răspundere pentru incalcarea prevederilor art. 236 alin. (10) Codul de procedură fiscală prin pasivitatea de care a dat dovada din momentul receptionarii adreselor de instiintare a înființării popririi asupra sumelor datorate debitorului urmărit, incalcand ulterior si prevederile art. 236 alin. (9) Codul de procedură fiscală prin intocmirea procesului-verbal de compensare cu debitorul urmărit B., in dauna creditorului fiscal. Curtea de Apel București a încălcat prevederile legale in materia compensării obligațiilor apărute in urma derulării de relații comerciale intre doua persoane juridice. H.G. nr. 685/1999 descrie in mod clar si fără echivoc obligațiile agenților economici in materia compensării obligațiilor. Mai mult decât atât, procesul-verbal de compensare nu are o data certa anterioara zilei de 16.05.2016, data când au fost recepționate de către A. S.R.L. adresele nr. x/10.05.2016, pentru suma de 6.720.046 RON in raport cu debitoarea B.. Hotărârea recurata este data cu încălcarea dispozițiilor art. 278 alin. (1) C. proc. civ., referitor la data certă a înscrisurilor sub semnătură privată. (iv)În subsidiar, s-a solicitat casarea in parte a sentinței pentru incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., in sensul respingerii ca nefondate a cererii de majorare a onorariului de expert. Potrivit art. 339 alin. (2) C. proc. civ.: "La cererea motivata a experților, tinandu-se seama de lucrarea efectuata, instanța va putea majora onorariul cuvenit acestora, prin incheiere executorie, data cu citarea pârtilor, insa numai după depunerea raportului, a răspunsului la eventualele obiectiuni sau a raportului suplimentar, după caz". Așadar legiuitorul lasă la aprecierea instanței majorarea onorariului cuvenit expertului, aceasta fiind facultativa, in raport de lucrarea efectuata de expert. Insa, majorarea onorariului cuvenit expertului este condiționata de legiuitor, in mod expres si imperativ, de depunerea răspunsului la eventualele obiectiuni sau a raportului suplimentar. Or, in speța, nu au fost depuse obiectiuni la raportul de expertiza având in vedere ca instanța de judecata a refuzat comunicarea acestuia către parate. In ceea ce privește "volumul documentelor financiar contabile ce au necesitat expertizare" la care face referire instanța, recurentele au apreciat ca fiind nelegal argumentul instanței de fond având in vedere documentele supuse verificării (contractul de inchiriere nr. x/04.03.2015, actele adiționale nr. x/26.02.2015 si nr. y/30.12.2015, situația contabila a reclamantei la data de 30.04.2016, 16.05.2016, 30.06.2016) si perioada relativ scurta supusa verificării ceea ce atrage un volum redus de înscrisuri, expertiza fiind realizata in aproximativ 4 luni de zile (intre convocarea paratei DGRFP lași din 28.04.2022 si depunerea raportului la termenul din 14.09.2022). (v)De asemenea, au solicitat casarea sentinței în sensul obligării paratei Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili, organ fiscal competent cu administrarea fiscala a S.C. A. S.R.L., la restituirea către reclamanta a sumei reprezentând suma plătită nedatorata de S.C. A. S.R.L.. Cererea de restituire este formulata de reclamanta in contradictoriu cu DGAMC, organ fiscal competent teritorial si material cu administrarea fiscala a reclamantei, iar acest parat a formulat apărări cu privire la acest capăt de cerere; procedura de restituire la care ar obliga instanța este de competenta organului fiscal care administrează fiscal contribuabilul reclamant, care a derulat procedura de executare silita impotriva acestuia in baza titlului executoriu decizia nr. 289/21.11.2016, procedura in cadrul căreia a fost emisa adresa de infiintare a popririi nr. 136/SUI/23.02.2017 menționata in considerentele hotărârii si care are atribuții de a verifica daca sunt intrunite condițiile pentru a opera compensarea, potrivit motivelor reținute chiar de instanța de fond. In drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ. și ale art. 20 din Legea nr. 554/2004. I.2.2.2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea excepției inadmisibilității capătului 3 de cerere. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: (i) Soluția primei instanțe de a respinge excepția inadmisibilitatii capătului 3 din cererea introductiva, invocata de parata DGAMC prin întâmpinare si de a exonera parata de la plata/restituirea sumei de 1.266.829 RON este