ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5156/2023

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2023

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași, Serviciul Inspecție Fiscală anularea Deciziei nr. 417/16.10.2019 privind soluționarea contestației formulate de A. S.R.L., obligarea pârâtei la soluționarea contestației împotriva Deciziei de impunere x/30.01.2019 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.01.2019 pentru suma de 6.068.010 RON, reprezentând 2.284,645 RON, impozit pe veniturile din alte surse și 3.783.365 RON - TVA.

Prin aceeași acțiune, reclamanta a solicitat instanței să constate caracterul netemeinic și nelegal al Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.01.2019 pentru suma de 1.040.867 RON, din care 416.219 RON reprezentând impozit pe profit și 624.648 RON TVA, anularea Deciziei de impunere nr. x/30.01.2019 privind obligațiile fiscale principale în valoare de 1.040.867 RON, din care 416.219 RON reprezentând impozit pe profit și 624.648 RON - TVA, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea modificatoare înregistrată la data de 15.07.2020, reclamanta A. S.R.L. a precizat că, sub aspectul cadrului procesual, față de reorganizarea petitului și ținând cont de cele învederate prin acțiunea formulată, solicită instanței să ia act de faptul că înțelege să se judece în contradictoriu cu Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași.

Prin cererea de chemare în judecată conexă înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscalsub nr. x/2020 la data de 22.06.2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat anularea deciziei nr. 494/16.12.2019 privind soluționarea contestațiilor împotriva deciziilor referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, obligarea pârâtei la soluționarea contestațiilor împotriva deciziilor referitoare la obligații fiscale accesorii, dar și anularea deciziei nr. x/22.04.2019 referitoare la dobânzi și penalități de întârziere, a deciziei nr. x/22.04.2019 referitoare la penalități de nedeclarare și a deciziei nr. y/10.07.2019 referitoare la obligații fiscale accesorii reprezentând penalități de nedeclarare.

Dosarul nr. x/2020 a fost conexat la dosarul nr. x/2020 prin încheierea din 07.07.2020.

Prin sentința nr. 52 din 19 aprilie 2022, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată principală și cererea de chemare în judecată conexă formulată în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte cererea de chemare în judecată principală formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrarea Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iașiși a anulat în parte Decizia de soluționare a contestațiilor nr. 417/16.10.2019 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

A obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală să soluționeze contestația administrativă formulată de A. S.R.L. împotriva deciziei de impunere nr. x/30.01.2019 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași, cu privire la suma de 6.068.010 RON, din care 2.284.645 RON, reprezentând impozit pe veniturile din alte surse și 3.783.365 RON, reprezentând TVA.

A respins în rest cererea de chemare în judecată principală ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea de chemare în judecată conexă formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrarea Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iașiși a anulat în parte Decizia de soluționare a contestațiilor nr. 494/16.12.2019 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

A obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală să soluționeze contestația administrativă formulată de A. împotriva deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. x/22.04.2019 și deciziile referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând penalități de nedeclarare nr. x/22.04.2019 și nr. y/10.07.2019 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași, cu privire la sumele de 3.632.730 RON, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere și 1.336.262 RON, reprezentând penalități de nedeclarare.

A respins în rest cererea de chemare în judecată conexă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs atât reclamanta A. S.R.L., cât și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

3.1. Recurenta-pârâtă Agenția Naționala de Administrare Fiscală invocă motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia precizează că înțelege sa critice hotărârea instanței de fond numai in ceea ce privește soluția de obligare la soluționarea pe fond a contestației referitor la suma de 6.068.010 RON (Decizia DGSC 417/2019) si respectiv 3.632.730 RON si 1.336.262 RON (Decizia DGSC 494/2019).

Susține recurenta că instanța de fond a interpretat si aplicat in mod greșit dispozițiile art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală.

Astfel, instanta de fond in mod greșit a reținut că "faptul ca inspectorii fiscali au sesizat organele de urmărire penala in legătura cu constatările efectuate cu ocazia inspecției fiscale cu privire la existenta indiciilor săvârșirii unei infracțiuni nu este suficient pentru suspendarea soluționării contestației, daca nu sunt reliefate elemente concrete din care sa rezulte ca infracțiunea este in legătura cu mijloacele de proba privind stabilirea bazei de impozitare".

Mai mult decât atât, motivarea instanței de fond conform căreia "nu rezulta din cuprinsul considerentelor deciziei de suspendare a soluționării contestației motivele pentru care rezultatul cercetărilor penale este de natura a avea o înrâurire hotărâtoare in ceea ce privește soluționarea contestației" nu poate fi reținuta in soluționarea favorabila a cauzei.

Susține recurenta că prin apărările formulate a arătat ca organul de soluționare a contestației poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei, atunci când, în speță, există indicii cu privire la săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă, iar aceasta interdependență constă în faptul că, în urma verificărilor efectuate, organele de inspecție fiscală au stabilit că, în speță, se pune problema că operațiunile economice derulate de A. S.R.L. sunt fictive, cu scopul sustragerii de la plata datoriilor la bugetul de stat.

Recurenta mai arată că, asa cum a arătat si instanței de fond, organele de inspecție fiscală au considerat că există suspiciuni că operațiunile economice derulate de A. S.R.L. sunt fictive, cu scopul sustragerii de la plata datoriilor la bugetul de stat, motiv pentru care au înaintat către DIICOT lași Sesizarea penală nr. 126200/08.02.2019, împreună cu Procesul-verbal nr. x/30.01.2019, având aceleași constatări cu cele din Decizia de impunere nr. x/30.01.2019, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 9, alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare, pentru suma de 6.068.010 RON, reprezentând impozit pe veniturile din alte surse și TVA.

Intre stabilirea obligațiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/30.01.2019 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/30.01.2019 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.

Astfel, organele de inspecție fiscală au constatat că societățile cuprinse pe întreg lanțul, respectiv A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L. sunt administrate de aceleași persoane și nu acționează independent una de alta, acest aspect rezultând din analiza contractelor încheiate, a facturilor de avans, din modul de stingere cu același bilet la ordin girat în cascadă și în aceeași zi fără circuit bancar, întorcându-se tot la emitent.

Urmare analizării documentelor, organele de inspecție fiscală au constatat că operațiunile contabile înregistrate nu exprimă o expresie a realității stării de fapt, fiind simulate tranzacții comerciale doar la nivelul scriptic.

De asemenea, din documentele prezentate echipei de inspecție fiscala a rezultat ca in perioada verificata reprezentanții societății si nu numai au ridicat sume considerabile de bani din casieria societății, cat si din banca.

Întrucât nu se poate justifica utilizarea sumelor ridicate din casieria societății si/sau din banca in folosul societății, organele de inspecție fiscală au considerat ca aceste sume retrase din societate au avut alta destinație si anume ca au fost acordate in folosul personal al asociatului societății.

Potrivit C. proc. pen., cercetarea penală reprezintă activitatea specifică desfășurată de organele de urmărire penală, având drept scop strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptașilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Orice artificiu care are drept scop esențial doar obținerea unui avantaj fiscal, operațiunea neavând conținut economic, va fi ignorat și situația anterioară artificiului respectiv va fi restabilită.(CJUE - Cauza 255/02 Halifax 6t alții).

Susținerile societății privind existența documentelor justificative pentru operațiunile desfășurate nu sunt de natură să conducă la pronunțarea unei soluții favorabile, întrucât numai organele de cercetare și urmărire penală, în cadrul competențelor de care dispun, pot stabili dacă operațiunile comerciale au fost derulate conform documentelor prezentate de societate, respectiv dacă documentele justificative evidențiate în contabilitate reflectă realitatea operațiunilor.

Recurenta invocă cele dispuse în cauza C-225/02 Halifax și alții, precum și în Decizia CEJ 419/2002 și arată că, în acord cu acestea, organele de inspecție fiscală au înaintat către DIICOT lași sesizarea penală nr. 126200/08.02.2019, împreună cu Procesul-verbal nr. x/30.01.2019, având aceleași constatări cu cele din Decizia de impunere nr. x/30.01.2019, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 9, alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare, pentru suma de 6.068.010 RON, reprezentând impozit pe veniturile din alte surse și TVA.

Invocă recurenta Decizia nr. 95/2011 și Decizia nr. 401/2016 prin care Curtea Constituțională a stabilit că adoptarea măsurii suspendării soluționării contestației fiscale este condiționată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracțiuni asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă și, respevtiv, că această măsură se referă la o situație de excepție, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă.

În opinia recurentei-pârâte, prezenta speță se circumscrie considerentelor deciziilor Curții Constituționale mai sus enunțate, ținând seama de faptul că organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice lași au transmis către DIICOT lași Sesizarea penală nr. 126200/08.02.2019, împreună cu Procesul-verbal nr. x/30.01.2019, având aceleași constatări cu cele din Decizia de impunere nr. x/30.01.2019, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 9, alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare.

Justa înțelegere a prevederilor legale mai sus invocate trimite la concluzia că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluția laturii penale a cauzei are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii.

A proceda altfel, per a contrario, ar însemna să fi ignorat cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză, în condițiile în care organele de inspecție fiscală au sesizat organele de cercetare penală în temeiul art. 132 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constatându-se indiciile săvârșirii unor infracțiuni.

Potrivit practicii ÎCCJ, decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluționarea laturii penale are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii pe cale administrativă, suspendarea soluționării având natura de a preîntâmpina derularea simultană și în pararel a două proceduri independente, administrativă și penală cu privire la aceleași fapte, ce are drept consecință emiterea unor hotărâri contradictorii (a se vedea Cauza Lungu și alți împotriva României, în care CEDO a statuat că instanțele naționale au încălcat principiul securității raporturilor juridice).

De asemenea, potrivit aceleiași practici, în aplicarea dispozițiilor art. 277 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, (echivalentul fostului art. 214 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare), derularea simultană și în paralel a 2 proceduri independente cu privire la aceleași fapte poate crea premisele încălcării principiului securității juridice, concluzie care se desprinde din Hotărârea din 21.10.2014 pronunțată de CEDO în cauza Lungu și alții împotriva României.

Având în vedere cele de mai sus, precum și faptul că prioritatea de soluționare o au organele de urmărire penală, care se vor pronunța asupra caracterului infracțional al faptelor, în conformitate cu dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., până la pronunțarea unei soluții definitive pe latură penală, Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor nu se poate investi cu soluționarea pe fond a cauzei.

Recurenta învederează ca procedura administrativă urmează a fi reluată doar în condițiile art. 277 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, respectiv la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluționare competent potrivit alin. (2), indiferent daca motivul care a determinat suspendarea a încetat sau nu.

De asemenea, pct. 10.2 din Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 3741/2015 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, organele administrative nu se pot pronunța pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluționarea laturii penale, având în vedere faptul că organele de inspecție fiscală au consioerat că pentru operațiunile înregistrate se ridică problema realității acestora, cu consecința diminuării bazei de impunere privind impozitul pe veniturile din alte surse și TVA.

In drept, recurenta invocă prevederile art. 488 pct. 8 si urm. C. proc. civ.

3.2 Recurenta-reclamantă A. S.R.L, prin recursul formulat, arată că soluția Curții de Apel Iași cu privire la obligațiile fiscale reprezentând impozit pe profit este pronunțată cu încălcarea normelor de drept material reprezentate de dispozițiile cuprinse în Anexa nr. 2 la Ordinul MFP nr. 3512/2008 cu privire la formularul cod 14-4-13/b, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă arată că împrejurarea că borderourile de achiziție nu constituie documente justificative doar în măsura în care vânzătorul produselor menționate în cuprinsul lor are calitatea de producător, astfel cum reține prima instanță, nu este o condiție prevăzută în cuprinsul Anexei nr. 2 la Ordinul MFP nr. 315/2008, astfel că normativul fiscal și contabil este respectat pe deplin de A., iar dreptul de deducere al cheltuielilor fiind aplicabil atât sub aspectul faptic cât și formal.

Mai mult decât atât, intrarea în gestiunea A. a produselor achiziționate pe baza acestor borderouri este dovedită prin bonurile de cântar (de care organul fiscal în mod nelegal nu a ținut cont, iar instanța de fond a achiesat la această opinie), faptul că acei producători dețineau sau nu terenuri în suprafețe suficiente să justifice cantitățile livrate către A. fiind un aspect exterior care nu poate influența situația fiscală a A..

De asemenea instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 11 alin. (1) din Codul fiscal, menționând faptul că "organul fiscal are posibilitatea de a nu lua în calcul o tranzacție care nu are scop economic (...), fără a impune verificarea culpei contribuabilului", înlăturând totodată Decizia CJUE pronunțată în cauzele conexate nr. 80/11 și nr. 142/11 ("Decizia Mahageben").

Or, Decizia Mahageben, deși este aplicabilă în materie de TVA, prezintă importanță și în ceea ce privește faptul că un beneficiar nu poate să fie făcut răspunzător pentru că un furnizor al său nu dispune de bunurile în cauză și nu este în măsură să le livreze, astfel:

"Articolul 167, articolul 168 litera (a), articolul 178 litera (a), articolul 220 punctul 1 și articolul 226 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză unei persoane impozabile dreptul de a deduce din valoarea taxei pe valoarea adăugată pe care o datorează valoarea taxei datorate sau achitate pentru serviciile care i-au fost furnizate pentru motivul că emitentul facturii aferente acestor servicii sau unul dintre prestatorii săi a săvârșit nereguli, fără ca această autoritate să dovedească, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabilă respectivă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârșită de emitentul menționat sau de un alt operator care intervine în amonte în lanțul de prestații.

Articolul 167, articolul 168 litera (a), articolul 178 litera (a) și articolul 273 din Directiva 2006/112 trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză dreptul de deducere pentru motivul că persoana impozabilă nu s-a asigurat că emitentul facturii aferente bunurilor pentru care se solicită exercitarea dreptului de deducere avea calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză și era în măsură să le livreze și că a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata taxei pe valoarea adăugată sau pentru motivul că persoana impozabilă respectivă nu dispune, în plus față de factura menționată, de alte documente de natură să demonstreze că împrejurările menționate sunt întrunite, deși condițiile de fond și de formă prevăzute de Directiva 2006/112 pentru exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, iar persoana impozabilă nu dispunea de indicii care să justifice presupunerea existenței unor nereguli sau a unei fraude în sfera emitentului menționat".

Pe de altă parte, Curtea de Apel Iași, deși reține faptul că "valoarea totală a cheltuielilor deduse reprezentând achiziții de struguri pe bază de borderouri, astfel cum a fost stabilită de inspectorii fiscali, este mai mare cu 70.367 RON decât cea calculată de către expertul judiciar în cauză pe baza acelorași documente", totuși înlătură concluziile expertului judiciar conform cărora se impune recalcularea impozitului pe profit, arătând că expertul judiciar nu a infirmat susținerile organului fiscal privind imposibilitatea de identificare a persoanelor menționate în aceste documente.

Or, așa cum rezultă din cuprinsul concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, expertul judiciar a analizat toate borderourile de achiziție verificate de organul fiscal, inclusiv identitatea celor menționați în cuprinsul acestora conform Adresei DJEP Iași nr. x/23.01.2018, concluzionând în sensul că, în realitate, cheltuiala nedeductibilă este în valoare de 479.184 RON, astfel că în mod evident se impune recalcularea impozitului pe profit datorat de A. (pagina 13 din raportul de expertiză).

Așadar, interpretând în mod eronat concluziile raportului de expertiză, instanța de fond nu a valorificat raportul de expertiză întocmit în cauză, sens în care chiar și dacă s-ar exclude borderourile incomplete, oricum organul fiscal a calculat în mod greșit impozitul pe profit datorat de A..

Referitor la nerecunoașterea deductibilității sumei de 2.067.617 RON pentru anul 2013, sume reprezentând diferența negativă dintre prețul de achiziție și prețul de vânzare al mărfurilor comercializate, instanța de fond a reținut că "efectuarea de operațiuni cu achiziția de struguri, plata unor servicii de procesare a acestora și obținerea de must, în scopul înstrăinării cantităților obținute către societăți aflate în strânsă legătură (...) nu reprezintă (...) cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri în sensul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, concluziile raportului de expertiză neputând fi însușite de către instanță".

Cu privire la cele reținute, recurenta-reclamantă arătă că instanța de fond a interpretat în mod greșit dispozițiile menționate, cheltuielile reprezentând costul mărfurilor fiind aferente unor venituri impozabile, obținute din vânzarea acestora, indiferent de cuantumul lor.

In sensul celor menționate, recurenta redă, cu titlul de exemplu, considerente ale unor hotărâri judecătorești pronunțate de Tribunalul Satu Mare și Curtea de Apel Oradea.

Mai mult decât atât, prin punctul 22 din Normele de aplicare a Codul fiscal care se referă Ia modalitatea de interpretare și aplicare a prevederilor art. 21 din Codul fiscal, se face precizarea că, în categoria cheltuielilor efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, se încadrează cheltuielile înregistrate cu realizarea și comercializarea bunurilor, prestarea serviciilor sau executarea lucrărilor, iară a se condiționa mărimea acestora în raport cu veniturile obținute.

Or, este indubitabil că scopul în care au fost efectuate aceste cheltuieli a fost acela al obținerii unui venit impozabil, atât organul fiscal, cât și instanța de fond neanalizând în integralitatea lor tranzacțiile dintre A., E. S.R.L. și D. S.R.L..

Pe de altă parte, cu privire dispozițiile art. 16 și 17 din O.G. nr. 99/2007, prima instanță a reținut că "invocarea acestor texte de lege reprezintă un argument marginal și irelevant în susținerea nedeductibilității fiscale a diferenței negative dintre prețul de achiziție și prețul de vânzare al mărfurilor comercializate", fără a-și motiva raționamentul, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (6) C. proc. civ.

Or, acest act normativ are alt obiect de reglementare, iar organele fiscale nu au justificat în ce măsură această interdicție generează efecte în planul raportului de drept fiscal, cu atât mai mult cu cât încălcarea acestor dispoziții se sancționează cel mult cu amenda contravențională.

Referitor la nedeductibilitatea cheltuielilor reprezentând penalități în valoare de 1.200.000 RON, emise în baza facturii nr. x/31.12.2014, recurenta subliniază că față de neîndeplinirea obligațiilor contractuale față de E. S.R.L. de către A., aceasta din urmă a fost penalizată conform prevederilor actului adițional nr. x, precedându-se la emiterea facturii de penalități.

Pe de altă parte, faptul că A. nu a achiziționat, până la momentul emiterii facturii de penalități, o anumită cantitate de struguri, must sau vin pentru a putea fi ulterior livrată către E. S.R.L. nu constituie motivul pentru care organul fiscal a apreciat ca fiind nedeductibilă această cheltuială, ci organul fiscal a invocat faptul că A. ar mai fi avut de încasat de la E. S.R.L. suma de 2.138.464 RON și, totuși, a acceptat factura de penalități în valoare de 1.200,000 RON.

Or, acest argument nu are legătură cu deductibilitatea fiscală a cheltuielilor A. S.R.L., respectiv cu penalitatea, deoarece decontarea și cheltuiala sunt două lucruri distincte, contabilitatea persoanelor juridice fiind o contabilitate de angajamente și nu de plăți.

Totodată, cu privire la emiterea prematură a facturii de penalități, recurenta arătă că, potrivit dispozițiilor contractuale, marfa trebuia livrată până la data de 31.12.2014, astfel că, față de nelivrarea mărfii până la data de 31.12.2014, E. S.R.L. a procedat, în mod legal și temeinic, la emiterea facturii de penalități potrivit contractului, ne fiind obligată să someze A. în vederea îndeplinirii obligațiilor contractuale într-un alt termen.

Nu în ultimul rând, faptul că A. nu a achiziționat, până la momentul emiterii facturii de penalități, o anumită cantitate de struguri, must sau vin pentru a fi livrată E. S.R.L. nu este un argument care poate veni în sprijinul corectei aprecieri a organului fiscal, ci reflectă situația reală cu care se confrunta A. spre finalul anului 2014 și care a afectat relația comercială dintre A. și E. S.R.L. Astfel, apreciem că instanța de fond intervine asupra libertății de gestiune a A., făcând aprecieri care țin de activitatea economică a societății.

In concluzie, cheltuiala decurgând din factura de penalități nr. x/31.12.2014 emisă de către E. S.R.L. către A. S.R.L. este pe deplin deductibilă, soluția instanței de fond fiind neîntemeiată cu privire la acest aspect.

Pe de altă parte, referitor la pierderea fiscală aferentă anului 2014. în cuantum total de 1,252.030 RON, deși A. a criticat măsurile organului fiscal, instanța de fond nu a analizat acest aspect, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Or, atât prin contestația administrativă, cât și prin cererea de chemare în judecată (pag. 19-21 din acțiune), A. a arătat că în urma considerării nedeductibile a cheltuielilor privind penalitățile datorate prin factura nr. x/31.12.2014 emisă de către E. S.R.L., organul fiscal a procedat la diminuarea pierderii fiscale, în valoare de 1.252.030 RON, recalculând, în mod nelegal și netemeinic, profitul impozabil și impozitul pe profit la valoarea de 9.119 RON - bază de impozitare, respectiv 1.459 RON - impozit pe profit.

In continuare, în privința contestației administrative, respectiv acțiunii formulate împotriva obligațiilor fiscale reprezentând TVA. într-adevăr, valoarea obligației fiscale cu privire la care a fost soluționată contestația (ca neîntemeiată sau nemotivată) de către organul fiscal este de doar 624.648 RON, în condițiile în care pentru TVA-ul în valoare de 3.783.365 RON organul fiscal nu s-a pronunțat, suspendând în mod nelegal soluționarea contestației.

Or, cu privire la obligațiile fiscale în cuantum de 624.648 RON - TVA, instanța de fond a reținut că "prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a formulat nicio critică în privința soluției de respingere ca nemotivată", în ciuda faptului că A. a formulat critici cu privire la modalitatea de stabilire a acestor obligații fiscale (paginile 21 -28 din acțiune), fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, cu privire la suma de 560.624 RON, pentru anul 2014, aferent facturii fiscale de avans nr. x/31.12.2014, înregistrată în contabilitatea F. S.R.L., recurenta a arătat faptul că organul fiscal nu a ținut cont că. fiind tranzacții între persoane afiliate, organul fiscal ar fi trebuit să ia în considerare prețurile de transfer între societăți atât în ceea ce privește influența asupra impozitului pe profit, cât și în ceea ce privește TVA-ul.

Analiza organului fiscal în ceea ce privește TVA-ul, dar și a instanței de fond ar fi trebuit să țină cont de faptul că, în interiorul grupului de afiliați, bugetul de stat nu pierde TVA-ul în condițiile în care această taxă este neutră (ceea ce unul deduce celălalt colectează) prin urmare sesizarea organului penal așa cum este aceasta indicată în Procesul-verbal este lipsită de suport factual:

Constatarea organului fiscal privind nedeductibilitatea TVA aferentă facturilor primite de A. de la furnizorii săi pe motiv că avansul nu ar fi fost achitat este nelegală.

Conform art. 155 alin. (5) lit. I) din Codul fiscal, facturile fiscale trebuie să conțină data la care au fost livrate bunurile/prestate serviciile sau data încasării unui avans, cu excepția cazului în care factura fiscală este emisă înainte de data livrării/prestării sau încasării avansului.

Orice furnizor de bunuri/prestator de servicii ar avea obligația să colecteze taxa pe valoarea adăugată la data emiterii acestei facturi și, pe cale de consecință, beneficiarul ar avea drept de deducere la același moment în conformitate cu prevederile art. 145 alin. (1) din Codul fiscal".

Opiniei organului fiscal conform căreia "exigibilitatea TVA intervine la data la care se încasează avansul i se opune răspunsul ANAF în adresa sus - menționată, în acord cu care "potrivit art. 134 ind, 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările ulterioare, prin derogare de la prevederile alin. (1), exigibilitatea taxei intervine la data emiterii unei facturi, înainte de data la care intervine faptul generator".

Pe de altă parte, referitor la faptul că organul fiscal invocă nelegalitatea utilizării biletelor la ordin pentru decontarea avansurilor între A. și G. S.R.L., așa cum a arătat în fața instanței de fond, interpretarea organului fiscal este eronată, biletul la ordin fiind un instrument de plată între persoane juridice și, ca atare, utilizarea lui este legitimă, aserțiunea organului fiscal potrivit căreia era necesară utilizarea ordinelor de compensare este greșită.

Astfel, în relația cu G. S.R.L., biletul la ordin a fost folosit ca mijloc de plată, din acest motiv toate tranzacțiile dintre A. și furnizorii săi, inclusiv G. S.R.L. conțin TVA deductibil, instanța de fond neanalizând însă aceste aspecte.

Pe de altă parte, cu privire la cererea conexă, având în vedere că accesoriile urmează soarta principalului, solicită să valorifice argumentele invocate cu privire la principal și în ceea ce privește accesoriile.

Intimata Agenția Naționala de Administrare Fiscala a formulat întâmpinare la cererea de recurs formulata de A. S.R.L., solicitând respingerea acesteia ca neintemeiată.

Intimata arată că, în condițiile în care instanța de fond a admis in parte acțiunea A. S.R.L. si a dispus obligarea la soluționarea pe fond a contestației formulate referitor la suma de 6.068.010 RON si respectiv 3.632.730 RON si 1.336.262 RON, prin calea de atac a recursului se urmărește in fapt eludarea dispozițiilor art. 268, art. 273 si art. 281 alin. (2) din Codul de procedura fiscală.

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală reglementează in mod expres si imperativ procedura contestării actelor administrative fiscale, aceasta cale administrativa de atac fiind obligatorie, iar singurul act administrativ care poate fi atacat la instanța de contencios administrativ este decizia de soluționare a contestației.

Or, in condițiile in care organul de soluționare a contestației a dispus suspendarea soluționării acesteia, iar Curtea de Apel lași a obligat la soluționarea pe fond, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța nu are temei legal pentru a se pronunța direct asupra legalității actelor atacate.

Intimata DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IAȘI a formulat întâmpinare la recursul formulat de către S.C. A. S.R.L., recurs pe care-l consideră nefondat

Intimata apreciază că soluția primei instanțe de respingere a capătului de cerere referitor la suma de 1.040.867 RON (416.219 RON impozit pe profit + 624.648 RON - T.V.A.) si la suma de 308.939 RON (dobânzi si penalități de întârziere aferente debititului in suam de 1.040.867 RON), este legala si temeinica, fapt pentru care solicită respingerea recursului formulat de către S.C. A. S.R.L.

In motivarea acestei soluții de respingere a acțiunii, Curtea de Apel lași a analizat toate apărările formulate de către parti, precum si probele depuse in susținere. Totodată, instanța de fond a cercetat concluziile raportului de expertiza fiscala judiciara întocmit de expertul desemnat, pe care le-a coroborat cu documentele existente la dosarul cauzei si cu constatările inspctorilor fiscali.

Faptul ca instanța de fond cu a ținut cont de toate concluziile expertului nu constituie motiv de casare a sentinței nr. 52/19.04.2022, întrucât judecătorul are libertate de apreciere asupra probatorului administrat in cauza.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

În prezentarea raționamentului său. Înalta Curte consideră necesar a reitera mai întâi principalele elemente factuale ale cauzei.

În acest sens se rețin, în esență, următoarele:

În perioada 05.09.2017 - 30.01.2019 (ca urmare a suspendării inspecției în perioadele: 10.11.2017 - 21.05.2018; 09.08.2018 - 19.10.2018; 11.06.2018 - 09.08.2018; respectiv 19.10.2018 - 30.01.2019), Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași a desfășurat la sediul recurentei-reclamante o inspecție fiscală având ca obiect verificarea obligațiilor fiscale reprezentând taxă pe valoarea adăugată (pentru perioada 01.01.2013 -30.06.2017), impozitul pe venitul din alte surse (pentru perioada 01.01.2013 - 30.06.2017) și impozitul pe profit (pentru perioada 01.01.2013 - 31.12.2016).

În urma inspecției fiscale efectuate, AJFP Iași a emis raportul de inspecție fiscală nr. x/30.01.2019, precum și decizia de impunere nr. x/30.01.2019 prin care au fost stabilite în sarcina recurentei următoarele obligații fiscale suplimentare în valoare totală de 7.108.877 RON, din care:416.219 RON, reprezentând impozit pe profit aferent unei baze de impunere stabilită suplimentar de 3.853.399 RON;4.408.013 RON, reprezentând TVA aferentă unei baze de impunere stabilită suplimentar de 19.223.387 RON;2.284.645 RON, reprezentând impozit pe veniturile din alte surse aferent unei baze de impunere stabilită suplimentar de 14.279.034 RON.

Împotriva deciziei de impunere nr. x/30.01.2019 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/30.01.2019, recurenta-reclamantă a formulat contestație administrativ-fiscală, cu privire la care a fost emisă decizia de soluționare a contestației nr. 417/16.10.2019de către Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Prin decizia menționată, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a dispus suspendarea soluționării contestației pentru suma de 6.068.010 RON, din care 2.284.645 RON reprezentând impozit pe veniturile din alte surse și 3.783.365 RON reprezentând TVA (pct. 1 din dispozitivul deciziei), precum și respingerea ca neîntemeiată și nemotivată a contestației pentru suma de 1.040.867 RON, din care 416.219 RON impozit pe profit și 624.648 RON TVA (pct. 2 din dispozitivul deciziei).

Împotriva deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 417/2019 a formulat acțiune recurenta-reclamantă, prin care a criticat atât soluția de suspendare a soluționării contestației, cât și pe cea de respingere a contestației împotriva obligațiilor fiscale suplimentare reprezentând impozit pe profit și TVA.

Ulterior emiterii deciziei de impunere, AJFP Iași a emis decizia nr. x/22.04.2019, prin care, printre altele, au fost stabilite obligații fiscale accesorii, reprezentând:dobânzi și penalități de întârziere aferente impozitului pe profit suplimentar stabilit prin decizia de impunere nr. x/30.01.2019 - 179.176 RON, respectiv 103.001 RON;dobânzi și penalități de întârziere aferente impozitului pe veniturile din alte surse stabilit prin decizia de impunere nr. x/30.01.2019 - 765.106 RON, respectiv 419.247 RON;dobânzi și penalități de întârziere aferente TVA suplimentară stabilită prin decizia de impunere nr. x/30.01.2019 - 1.685.502 RON, respectiv 789.6237 RON.

AJFP Iași a emis și decizia nr. x/22.04.2019, prin care au fost stabilite în sarcina recurentei-reclamante penalități de nedeclarare în cuantum de 1.236.672 RON, precum și decizia nr. y/10.07.2019, prin care au fost stabilite penalități de nedeclarare în cuantum de 99.590 RON.

Împotriva celor trei decizii emise de AJFP Iași, recurenta-reclamantă a formulat contestații administrative.

Prin decizia de soluționare a contestațiilor nr. 494/16.12.2019 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor s-a dispus respingerea ca neîntemeiată și nemotivată a contestației împotriva deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. x/22.04.2019 pentru suma de 308.939 RON. S-a reținut că nu au fost aduse argumente cu privire la modul de calcul al accesoriilor sub aspectul cotelor aplicate, baza de calcul și numărul de zile pentru care au fost calculate, arătând că accesoriile vor urma soarta principalului.

Cu privire la contestația împotriva deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. x/22.04.2019 pentru suma de 3.632.730 RON, a deciziei referitoare la penalități de nedeclarare nr. x/22.04.2019 pentru suma de 1.236.672 RON, precum și împotriva decizia referitoare la penalități de nedeclarare nr. y/10.07.2019 pentru suma de 99.590 RON organul fiscal a dispus suspendarea soluționării contestațiilor, făcând referire la faptul că prin decizia nr. 417/16.10.2019 s-a dispus suspendarea soluționării contestației împotriva deciziei de impunere prin care au fost stabilite obligațiile fiscale principale.

Împotriva deciziei de soluționare a contestațiilor administrative nr. 494/2019 a formulat acțiune recurenta-reclamantă, criticând atât soluția de suspendare a soluționării contestației, cât și pe cea de respingere a restului contestației, cererea fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/2020, fiind conexată la prezenta cauză prin încheierea din 07.07.2020.

Prin sentința recurată s-a admis în parte cererea de chemare în judecată principală și a fost anulată în parte Decizia de soluționare a contestațiilor nr. 417/16.10.2019 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

A fost obligată pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală să soluționeze contestația administrativă formulată de A. S.R.L. împotriva deciziei de impunere nr. x/30.01.2019 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași, cu privire la suma de 6.068.010 RON, din care 2.284.645 RON, reprezentând impozit pe veniturile din alte surse și 3.783.365 RON, reprezentând TVA.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată conexă și.în consecință, s-a dispus anularea în parte a Deciziei de soluționare a contestațiilor nr. 494/16.12.2019 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și a obligat-o pe aceasta să soluționeze contestația administrativă formulată de A. S.R.L. împotriva deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. x/22.04.2019 și deciziile referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând penalități de nedeclarare nr. x/22.04.2019 și nr. y/10.07.2019 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași, cu privire la sumele de 3.632.730 RON, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere și 1.336.262 RON, reprezentând penalități de nedeclarare.

Această soluție a fost recurată de pârâta ANAF.

Prin sentință, prima instanță a mai dispus și respingerea în rest atât a cererii de chemare în judecată principalăe cât și a cererea conexe ca neîntemeiate.

Această soluție a fost recurată de reclamantă.

Analizând sentința recurată prin prisma actelor dosarului și a criticilor recurentelor, Înalta Curte reține următoarele:

Curte notează că se invocă motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia recurenta precizează că înțelege sa critice hotărârea instanței de fond numai in ceea ce privește soluția de obligare la soluționarea pe fond a contestației referitor la suma de 6.068.010 RON (Decizia DGSC 417/2019) si respectiv 3.632.730 RON si 1.336.262 RON (Decizia DGSC 494/2019).

Susține recurenta, în esență, că instanța de fond a interpretat si aplicat in mod greșit dispozițiile art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală.

Recursul pârâtei este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pretins încălcate de prima instanță,"(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă; [...]

(3) Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluționare competent potrivit alin. (2), indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat ori nu".

În acord cu prima instanță, Înalta Curte reține că suspendarea soluționării contestației administrative fiscale în baza art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală apare ca fiind o situație de excepție, determinată de faptul că organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală, și presupune îndeplinirea cumulativă a două condiții: sesizarea organelor în drept de către organul care a efectuat activitatea de control cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și constatarea infracțiunii ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

În ceea ce privește prima condiție, referitoare la sesizarea organelor de urmărire penală, norma legală precizează ca infracțiunea să fie în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare.

Or, în motivarea Deciziei nr. 417/16.10.2019, recurenta-pârâtă ANAF a reținut că între stabilirea obligațiilor fiscale în valoare totală de 6.068.010 RON, constatate prin raportul de inspecție fiscală nr. x/30.01.2019, care a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. x/30.01.2019 contestate, și existența elementelor constitutive infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 există o strânsă interdependență de care ar depinde soluționarea contestației pe cale administrativă, ridicându-se în esență problema realității tranzacțiilor efectuate.

Contrar criticilor recurentei-pârâte, faptul că inspectorii fiscali au sesizat organele de urmărire penală în legătură cu aspectele constatate cu ocazia inspecției fiscale cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni nu este suficient pentru suspendarea soluționării contestației, dacă nu sunt reliefate elemente concrete din care să rezulte că infracțiunea este în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, iar dezlegarea laturii penale ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

În cauză, nu rezultă din cuprinsul considerentelor deciziei de suspendare a soluționării contestației motivele pentru care rezultatul cercetărilor penale este de natură a avea o înrâurire hotărâtoare în ceea ce privește soluționarea contestației, care se analizează, conform dispozițiilor art. 276 Codul de procedură fiscală, în raport de susținerile contestatorului și de motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal contestat, cu aplicarea dispozițiilor legale situației de fapt constatate ca urmare a inspecției fiscale.

Mai mult, suspendarea soluționării contestației administrative pe o perioadă nedeterminată conduce și la o încălcare a dreptului la un proces echitabil și într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la durata suspendării soluționării contestației, în condițiile în care nu există o justificare concretă a înrâuririi hotărâtoare a constatării săvârșirii unei infracțiuni în ceea ce privește soluționarea contestației.

Astfel, de la data suspendării soluționării contestației administrative (16.10.2019), a trecut o perioadă îndelungată, împrejurare care a împiedicat valorificarea dreptului recurentei-reclamante la un proces echitabil și într-un termen rezonabil de soluționare.

Aceasta cu atât mai mult cu cât data sesizării penale este 08.02.2019, iar dosarul nr. x/2019 încă se află în lucru la IPJ Iași Serviciul de Investigare a Criminalității Economice, efectuându-se cercetări in rem.

Așa fiind, este legală soluția primei instanțe de anulare în parte a deciziei menționate, cu privire la măsura suspendării soluționării contestației, și de obligare a recurentei Agenția Națională de Administrare Fiscală la soluționarea contestației administrative formulate de A. S.R.L. împotriva deciziei de impunere nr. x/30.01.2019 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași, cu privire la suma de 6.068.010 RON, din care 2.284.645 RON, reprezentând impozit pe veniturile din alte surse și 3.783.365 RON, reprezentând TVA.

Tot astfel, Înalta Curte constată că, astfel cum a reținut și prima instanță, în ceea ce privește dispoziția din Decizia nr. 494/2019 a ANAF de suspendare a soluționării contestațiilor administrative formulate de către societate împotriva deciziei de stabilire a obligațiilor fiscale accesorii,singurul argument prezentat de recurenta-pârâtă pentru a dispune această măsură îl constituie faptul că prin Decizia nr. 417/2019 s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative având ca obiect obligațiile fiscale principale.

Cât despre susținerile recurentei - pârâte în sensul că prioritatea de soluționare o au organele de urmărire penală, iar procedura administrativă poate fi reluată doar în condițiile art. 277 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, respectiv la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluționare competent potrivit alin. (2), Înalta Curte reține că prevederile legale invocate de recurentă sunt aplicabile doar în situația unei legale suspendări a soluționării contestașiei fiscale, ceea ce în speță nu e cazul.

Contrar criticilor recurentei-pârâte, concluzile mai sus expuse nu sunt în contradicție cu coonsiderentele Deciziilor nr. 95/2011 și nr. 401/2016 ale Curții Constituționale.

Față de acestea, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate criticile recurentei-pârâte, soluția instanței de fond de anulare a Deciziilor de suspendare a soluționării contestațiilor și de obligare la soluționarea contestațiilor fiind legală.

A. S.R.L, critică soluția Curții de Apel Iași cu privire la partea din cererile de chemare în judecată respinsă ca neîntemeiată, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la obligațiile fiscale reprezentând impozit pe profit în valoare de 416.219 RON, Înalta Curte constată că, astfel cum a reținut și prima instanță, prin cererea de chemare în judecată au fost criticate trei categorii de cheltuieli considerate în urma inspecției fiscale ca nedeductibile, respectiv: valoarea achizițiilor de struguri din anul 2013 de la persoane fizice pe bază de borderouri de achiziție (700.041 RON); diferența negativă între prețul de achiziție și cel de vânzare (2.067.617 RON), precum și penalitățile în valoare de 1.200.000 RON.

În ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare reprezentând impozit pe profit contestate, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1) și alin. (4) din Legea nr. 571/2003, precum și ale pct. 12 și pct. 44 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Impozitul pe profit suplimentar a fost stabilit ca urmare a constatării de către organele de inspecție fiscală a faptului că în anul 2013 recurenta-reclamanta ar