ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 942/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 07.03.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Piatra Neamț prin Primar - Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001, B., în calitate de fost primar al Municipiului Neamț în perioada ce face obiectul litigiului și ANRP - Comisia Naționala pentru Compensarea Imobilelor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 1.682.512 RON reprezentând diferența de valoare dintre despăgubirile acordate reclamantei de către CNCI prin Decizia de Validare parțială nr. 5579/30.09.2015, respectiv 1.447.087 puncte și valoarea de circulație a terenului revendicat, respectiv 3.129.599 RON, calculată prin raportul de expertiză evaluatoare extrajudiciară nr. x/15.01.2014, întocmit de către S.C. C. S.R.L.. În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1349 C. civ., art. 1357 și urm. C. civ., art. 1381 și urm. C. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 65/16.01.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Piatra Neamț prin Primar - Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001, B. și ANRP-Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia nr. 830 din 24 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, îndreptată prin încheierea din 30 iulie 2019, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2017, a fost respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 65 din 16 ianuarie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul Piatra Neamț, prin primar - Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001, B. și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor .

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A., invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor exprese și imperative prevăzute în art. 25, alin. (1) și pct. 9 al art. 10 din Legea nr. 10/2001. Se arată că primul text invocat impunea obligația unităților deținătoare de a soluționa notificarea într-un termen de 60 de zile de la primirea notificării, iar cel de-al doilea temei de drept se referă la evaluarea imobilelor ce fac obiectul legii speciale la nivelul standardelor internaționale de evaluare, fiind vorba în concret de valoarea de piață de la momentul soluționări notificării, dar nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au ținut cont de acestea. Comisia Locala Piatra Neamț a depășit cu mult un termen rezonabil în care ar fi putut soluționa notificarea reclamantei în sens favorabil, pârâta neinvocând în concret prin întâmpinare care este motivul pentru care în perioada 2001-2005 nu a întreprins niciun demers în acest sens, nesolicitând completarea dosarului notificării cu noi înscrisuri, fiind necesară intervenția instanței de judecată pentru a se constata calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri compensatorii. De abia în anul 2008, pârâta a solicitat noi acte în completarea dosarului, ceea ce demonstrează că până la acel moment nu a verificat înscrisurile depuse în anul 2001, o dovada în plus pentru reaua sa credință, iar prin Decizia emisă de către pârâtă în anul 2009, prin care reclamantei i se acordau masuri compensatorii în cote părți, decizie desființată ulterior de către instanțele de judecată, Comisia locală nu a observat după 8 ani care este situația juridică reală a solicitantei. Deși în anul 2010 pârâta, sub conducerea copârâtului persoană fizică, a emis dispoziție, tot în executarea unei hotărâri judecătorești, prin care se acordau măsuri reparatorii pentru cele două terenuri aflate pe raza municipiului Piatra Neamț, ulterior, în fața ANRP, reclamanta a renunțat la despăgubiri pentru cel de-al doilea teren deoarece acest teren nu a putut fi identificat în concret din înscrisurile dosarului notificării reclamantei, ceea ce reprezintă, în opinia recurentei o neglijență gravă din partea comisiei locale, atunci când a dispus acordarea de despăgubiri fără a cerceta temeinic documentația anexată notificării. Se apreciază, de asemenea, că hotărârea pronunțată în apel s-a făcut cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1357 alin. (1), din vechiul C. civ., în ceea ce privește inexistența oricărei forme de vinovăție în exercitarea prerogativelor legale de către pârâți, întrucât, potrivit acestui text, chiar existența unei culpe ușoare poate să conducă la atragerea răspunderii civile delictuale. În acest context, este greu de înțeles de ce o instanță de judecată apreciază că nu există nici măcar o formă ușoară de culpă în atitudinea unor instituții care încalcă legea prin nerespectarea prevederilor ei și care tratează cu ușurință și punerea în executare cu celeritate a numeroaselor hotărâri judecătorești pronunțate în cauză. Susține recurenta că faptul că a obținut despăgubiri în anul 2015, adică la mai bine de 14 ani de la data depunerii notificării, sub auspiciile unei legi mai puțin favorabile, în loc de 60 de zile, cum dispunea legea inițial, constituie o culpă evidentă în modul cum copârâții au înțeles să pună în aplicare prevederile legale, acesția fiind vinovați de crearea unui prejudiciu reclamantei, instanța supremă având datoria de a clarifica această chestiune și de a lămuri aspecte care țin nu doar de legalitate dar, mai ales, de moralitate.

Apărările formulate în cauză: Municipiul Piatra Neamț - Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Cu toate că instanța de apel a cenzurat unul din considerentele pe care și-a fundamentat instanța de fond respingerea acțiunii, respectiv existența/inexistența unei fapte ilicite, în acord cu ceea ce a statuat Tribunalul București, Curtea a reținut că în cauză lipsește culpa ca și condiție esențială de existență a răspunderii delictuale, circumstanțele în care s-a desfășurat activitatea autorităților administrative chemate să soluționeze notificările persoanelor îndreptățite formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 conferind un caracter scuzabil nerespectării termenului de 60 de zile prevăzut de lege. Susține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare atât a prevederilor art. 10 și 25 din Legea nr. 10/2001, cât și a celor din C. civ. (1357 și urm.), argumentând în mod corect caracterul scuzabil al nesoluționării de către pîrîți a cererilor reclamantei în termenul prevăzut de lege. Cu referire la pretinsa culpă în activitatea de soluționare a notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001, presupusa tergiversare a soluționării cererilor reclamantei nu a existat, întârzierea fiind rezultatul aplicării procedurilor stabilite de lege, care reclamă o analiză temeinică a documentației depuse, a soluționării în instanță a litigiilor determinate de această activitate, precum și rezultatul culpei reclamantei înseși și a autorului acesteia, care nu și-au îndeplinit într-un termen optim obligațiile corelative de completare a dosarului de restituire. În acest sens a amintit că în considerentele sentinței civile nr. 3273 BIS din 10.06.2010 pronunțată de Judecătoria Piatra Neamț, în dosarul nr. x/2009, prin care s-a respins acțiunea introdusă în contradictoriu cu Municipiul Piatra Neamț, având ca obiect solicitarea recurentei reclamante din prezenta cauză de obligare a Municipiului la plata de daune interese pentru nerespectarea sentinței civile nr. 624/C/30.09.2005, s-a constatat, cu putere de lucru judecat, că: "executarea sentinței civile nr. 624/C/30.09.2005 pronunțată de Tribunalul Neamț a fost întârziată nu din culpa pârâtului, care nu a atacat sentința nr. 624/C/30.09.2005, ci din cea a reclamantului, care s-a arătat nemulțumit de hotărârea primei instanțe. Așa încât, pană când situația juridică consfințită în această sentință nu rămânea în vigoare cu putere de lucru judecat este greu de imputat vreo culpă în executarea sa pârâtului. Din multitudinea de adrese efectuate de pârât în perioada 03.10.2007 -14.10.2008 mai rezultă ca nici acesta nu a stat în pasivitate, așteptând relațiile solicitate de la reclamantă, ci a efectuat o serie de demersuri la alte instituții publice, deși nu-i incumbau, pentru a putea soluționa pe fond notificările în discuție. (...) Instanța apreciază că nu se poate retine culpa autorității locale în soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, așa încât va respinge acțiunea ca nefondată". Astfel, situația de fapt este cea reținută, în mod just, de către instanța de fond, respectiv că "notificările formulate de autorul reclamantei au fost soluționate în 2005 prin respingerea cererilor, iar ulterior autoritățile locale s-au conformat hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțe cu privire la imobilul notificat." Primarul municipiului Piatra-Neamț a emis dispoziția nr. x/19.04.2010 prin care a propus acordarea de despăgubiri stabilite în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul notificat compus din teren în suprafață de 4672 mp, situat în municipiul Piatra Neamț, județul Neamț și pentru imobilul notificat compus din teren în suprafață de 340 mp, situat în municipiul Piatra Neamț, str. x, lot nr. x și care nu putea fi restituit în natură. Referitor la afirmația potrivit căreia, din culpa exclusivă a Comisiei Locale Piatra Neamț, apelanta-reclamanta a fost nevoită să renunțe la despăgubirile cuvenite pentru terenul în suprafață de 340 mp situat în Piatra Neamț, str. x, precizează că aceasta a renunțat de bună voie la aceste despăgubiri (renunțarea fiind un act unilateral), astfel încât nu-i poate fi imputat faptul că dosarul nu conținea suficiente elemente pentru identificarea amplasamentului respectivului teren, nefiind indicat nici măcar actul prin care autorul reclamantei a fost deposedat de teren. În mod similar, diferența de valoare dintre despăgubirile acordate apelantei-reclamante de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, prin Decizia de validare parțială nr. 5579/30.09.2015 și valoarea de circulație a terenului revendicat, nu poate fi imputată Municipiului Piatra Neamț, întrucât evaluarea terenului s-a realizat de către un expert al A.N.R.P., iar cuantumul despăgubirii nu a fost influențat în niciun fel de către autoritatea publică locală, neexistând, astfel, vreo culpă a Municipiului Piatra Neamț în stabilirea despăgubirii acordate . Aceste aspecte vin să întărească concluzia la care a ajuns instanța de apel atunci când, în considerentele deciziei apelate, a statuat că "apelanta reclamantă nu a probat săvârșirea unei fapte ilicite culpabile de către pârâții chemați în judecată, aceștia soluționând, fiecare în cadrul competențelor lor legale, dosarele administrative privind despăgubirile pretinse de autorul reclamantei, deși cu nerespectarea unor termene rezonabile, însă în împrejurări scuzabile." Lipsind culpa ca o condiție necesară a atragerii răspunderii civile delictuale, este evident că nici critica recurentei referitoare la o pretinsă aplicare greșită a prevederilor art. 1357 și urm. C. civ. nu poate fi primită. În consecință, consideră că motivele de recurs invocate de către recurenta-reclamantă sunt nefondate, instanța de apel făcând o corectă aplicare a textelor de lege incidente în cauza pendinte, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., solicită să se respingă recursul declarat și să se mențină decizia recurată ca fiind legală și temeinică.

Procedura de filtru: Prin rezoluția din 15 octombrie 2019, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 5 martie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 830 din 24 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fost fixat termen de judecată la 19 martie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Referitor la motivul de recurs potrivit căruia instanța de apel a încălcat normele imperative prevăzute de art. 25 alin. (1) și art. 10 pct. 9 din Legea nr. 10/2001, fără să observe că s-a depășit termenul rezonabil în care ar fi trebuit să se soluționeze notificarea depusă de recurentă și nu s-a stabilit corect valoarea de piață a imobilului, de asemenea că decizia emisă în anul 2009 a fost desființată ulterior de instanțele judecătorești și că, datorită superficialității cu care au fost soluționate cererile depuse, recurenta a renunțat, în fața Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, la acordarea despăgubirilor pentru cel de-al doilea teren, întrucât acesta nu a putut fi identificat din înscrisurile anexate notificării, Înalta Curte constată că toate aceste aspecte au fost reținute de către instanța de apel. Astfel, Curtea de Apel a stabilit situația de fapt și de drept, pe baza căreia apelanta reclamantă și-a fundamentat pretenția litigioasă, identificând faptele ilicite ale pârâților chemați în judecată, și a apreciat că în mod incorect prima instanță a reținut că în cauză nu s-a probat existența unor fapte ilicite în privința pârâților chemați în judecată, entitatea învestită cu soluționarea celor două notificări, Primarul Municipiului Piatra Neamț prin Primar și autoritatea chemată a valida sau invalida propunerile de acordare a măsurilor compensatorii prin puncte în cazul imobilelor imposibil a fi restituite în natură. Deși a reținut existența faptei ilicite prin încălcarea art. 25-26 din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel a constatat că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtelor avînd în vedere că s-a apreciat că reclamanta nu a probat condiția culpei autorităților pârâte, iar în lipsa uneia dintre condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale, orice analiză cu privire la restul cerințelor devine superfluă, fiind cert că lipsa culpei, chiar în prezența unei fapte ilicite, determină imposibilitatea atragerii răspunderii civile delictuale. Raportat la această concluzie a instanței de apel urmează a fi analizat motivul de recurs potrivit căruia hotărârea pronunțată în apel s-a făcut cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1357 și următ. C. civ., în ceea ce privește inexistența oricărei forme de vinovăție cu privire la exercitarea prerogativelor legale de către pârâți, chiar existenta unei culpe ușoare care să conducă la atragerea răspunderii civile delictuale. Răspunderea delictuală este reglementată la modul general de art. 1349 C. civ., conform căruia orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. Totodată, conform alin. (3) al art. 1349 C. civ., în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului. Potrivit prevederilor art. 1357 C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă". Din cuprinsul art. 1357 C. civ. rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: a) existența unui prejudiciu; b) săvârșirea unei fapte ilicite; c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; d) săvârșirea cu vinovăție a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul. Pornind de la dezlegările teoretice date atât de textele legale indicate anterior menționate, cât și de doctrină și jurisprudență, instanța urmează a constata că, în speța de față, aceste condiții nu sunt întrunite în mod cumulativ, câtă vreme, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, culpa pârâților nu există și, ca atare, nu există temei pentru obligarea lor la plata sumelor solicitate de reclamantă. Astfel, Curtea de Apel București, în cadrul deciziei atacate, a reținut, raportat la conduita autorității administrative chemată a soluționa notificările persoanelor îndreptățite formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, pornind de la premisa că nerespectarea termenului legal de 60 de zile, prevăzut de art. 25-26 din Legea nr 10/2001 conduce, per se, la conturarea unei fapte ilicite, ca și nesoluționarea într-un termen rezonabil a dosarelor de despăgubire de către fosta CCSD (CNCI preluând atribuțiile în contextul Legii nr. 165/2013), că nu se poate face abstracție de numărul solicitărilor adresate entităților administrative și de complexitatea gestionării acestora, împrejurare care se configurează juridic, practic, într-o cauză ce conferă caracter scuzabil (lipsește culpa, chiar și cea mai ușoară formă) faptelor ilicite imputate pârâților, împiedicând angajarea răspunderii civile delictuale a acestora. De altfel, pentru acest motiv, al volumului de dosare și al complexității gestionării acestora, Curtea a reținut că legiuitorul, prin Legea nr. 165/2013 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 278/17.05.2013) a instituit o procedură administrativă dilatorie, acordând unităților deținătoare noi termene de până la 36 de luni (cu începere din 01.01.2014) tocmai pentru a soluționa notificările depuse, aspect analizat și acceptat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza - pilot D. și alții împotriva României sau cauza Preda și alții împotriva României. Pe cale de consecință, evaluând probatoriul administrat în cauză, în raport de parcursul administrativ al notificărilor formulate de autorul reclamantei, Curtea a apreciat că reclamanta nu a probat săvârșirea unei fapte ilicite culpabile de către pârâții chemați în judecată, aceștia soluționând, fiecare în cadrul competențelor lor legale, dosarele administrative privind despăgubirile pretinse de autorul reclamantei, deși cu nerespectarea unor termene rezonabile, însă în împrejurări scuzabile. Curtea a arătat că, deși apelanta reclamantă s-a văzut nevoită a promova diverse proceduri judiciare pentru activarea procedurilor administrative, lente din pricina volumului și complexității lor, aspecte notorii în legislația internă și recunoscute și de Curtea EDO, nefiind negat așadar disconfortul provocat acesteia, cu toate acestea în contextul de ansamblu al mecanismului acordării despăgubirilor pe temeiul legii nr. 10/2001, în cazul particular de față al apelantei reclamante, nu se poate reține culpa pârâților, cu consecința angajării răspunderii lor civile delictuale. Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 1357 alin. (1) urm., C. civ., chiar existența unei culpe ușoare poate să conducă la atragerea răspunderii civile delictuale, dar prezumția culpei în exercitarea prerogativelor legale de către pârâți este susceptibilă de a fi răsturnată, nefiind irefragrabilă. Or, așa cum s-a arătat anterior, interpretând probatoriile administrate în cauză, raportat la situația de fapt deja stabilită, instanța anterioară a apreciat că nu există nici măcar o formă ușoară de culpă în atitudinea instituțiilor pârâte. Ca atare, în mod corect instanța de apel a reținut că prezumția culpei pârâților, dată de nerespectarea dispozițiilor din legile speciale de reparație, a fost răsturnată, iar dovezile analizate de aceasta în acest scop nu pot fi verificate în recurs. Trebuie subliniat că dispozițiile art. 488 ale C. proc. civ. dispun că nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, nu și cele care vizează netemeinicia acesteia. Instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ., așa cum s-a arătat anterior. Față de considerentele mai sus arătate, nefiind incidente niciunul din motivele de recurs invocate de recurentă, încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, făcând aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză. PENTRU ACESTE MOTIVE,