ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1251/2020

Ședința publică din data de 24 iunie 2020

asupra cauzei de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 28 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea pârâtei la achitarea sumei de 256.428 RON, cu titlu de despăgubiri, stabilită prin hotărârea nr. 159 din 15 februarie 2007, emisă de Comisia Județeană Constanța, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data plății efective.

Prin încheierea nr. 16 din 29 ianuarie 2019, Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 200 alin. (2) C. proc. civ., a dispus trimiterea dosarului, la secția I civilă a aceluiași tribunal, spre competentă soluționare.

Tribunalul Constanța, secția I civilă, prin sentința nr. 1103 din 24 aprilie 2019, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive. A respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin decizia nr. 130/C din 7 noiembrie 2019, prin care s-a respins apelul reclamantei împotriva sentinței tribunalului, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., apreciind că hotărârea pronunțată de instanța de apel, care consacră soluția primei instanțe, este criticabilă sub aspectul legalității și temeiniciei, în condițiile în care, în realitate, conform probatoriului de la dosar, rezultă indubitabil, că intimata - pârâtă are calitate procesuală pasivă.

A reiterat faptul că prin cererea înregistrată la Instituția Prefectului Județului Constanța cu nr. x din 5 noiembrie 2003 a solicitat acordarea de despăgubiri pentru proprietățile pe care le-au deținut autorii săi, B. și C., în comuna județul Hotin, Basarabia, actualmente Republica Moldova.

A arătat că prin hotărârea nr. 159 din 15 februarie 2007, apreciată ca temeinică și legală, Comisia Județeană Constanța a admis cererea formulată și a dispus acordarea unor compensații în sumă de 256.428 RON, calculate în conformitate cu anexa hotărârii, potrivit Legii nr. 290/2003.

A apreciat că au fost interpretate, în mod corect, atât prevederile Legii nr. 290/2003, cât și ale Hotărârii Guvernului nr. 1120/2006 privind aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, stabilindu-se calitatea de beneficiar și compensațiile bănești pe care urmează sa le primească, în conformitate cu cele două acte normative.

Ulterior, Comisia Județeană Constanța pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a emis hotărârea nr. 409 din 17 martie 2011, prin care a revocat hotărârea nr. 159/2007 a aceluiași emitent și, în consecință, a respins cererea nr. x/2003, înregistrată la Instituția Prefectului Județului Constanța, la data de 5 noiembrie 2003.

Cele două motive invocate au fost legate de faptul că nu s-a făcut dovada refugiului autorilor săi, cu acte certificate de autorități, în sensul art. 2 alin. (4) și (5) din Hotărârea Guvernului nr. 120/2006, precum și a faptului că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor solicitate a fi despăgubite.

A precizat că împotriva hotărârii nr. 409/2011 a formulat, în termen legal, contestația nr. 3415/16 mai 2011, soluționată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin decizia nr. 693 din 2 iulie 2014, soluția fiind aceea de respingere a contestației formulate.

A apreciat că decizia nr. 693/2014 este netemeinică și nelegală, reflectând o interpretare eronată a probelor de la dosar, chiar în condițiile în care această hotărâre se coroborează cu înscrisurile depuse ca acte doveditoare în acel moment.

A precizat că în cuprinsul hotărârii apelate, instanța de fond a reținut faptul că reclamanta a solicitat exclusiv obligarea pârâtei la plata despăgubirilor stabilite prin hotărârea nr. 159/2007, însă, în realitate, arătând că respectiva hotărâre este temeinică și legală, a solicitat ca aceasta să fie menținută de către instanță, urmând ca aceeași instanță să desființeze decizia nr. 693/2014.

Prima instanță a procedat la analizarea cu prioritate a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepție pe care a găsit-o întemeiată, soluție criticabilă având în vedere că în calitate de reclamantă a declanșat procedura judiciară și și-a îndeplinit obligația de a-și justifica calitatea procesuală activă, precum și calitatea procesuală pasivă a pârâtei, această obligație avându-și izvorul în art. 194 din cod. A arătat, de asemenea, că potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și respectiv al obligației ce formează obiectul conținutului raportului juridic de drept material dedus judecății. Prin urmare, calitatea de reclamant într-un anumit proces aparține numai persoanei care pretinde că i-a fost încălcat un drept al său, iar calitatea de pârât, numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut acel drept.

În cauză, cererea de chemare în judecată are ca obiect final obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata directă către reclamantă a despăgubirilor stabilite prin hotărârea nr. 159/2007, emisă de Comisia Județeană Constanța pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Recurenta a susținut că pârâta a învederat eronat primei instanțe faptul că sub imperiul noii legislații aplicabile în cauză, sarcina plății revine în mod exclusiv Ministerului Finanțelor Publice.

A considerat că aspectul calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, invocată de pârâtă, nu îi este opozabil, întrucât își are izvorul într-un act normativ, Legea nr. 164/2014, emisă ulterior deciziei nr. 693/2014.

Prevalându-se în susținere de art. 15 alin. (2) din Constituția revizuită, art. 6 alin. (1) C. civ. și de principiul "tempus regit actum", a învederat că, în cauză, calitate procesuală pasivă are Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pe de o parte, datorită faptului că era competentă teritorial și material la momentul emiterii deciziei nr. 693 din 2 iulie 2014 și a celor anterioare, precum și a faptului că actele și faptele s-au produs între momentul intrării în vigoare și momentul modificării Legii nr. 290/2003.

A reiterat, de asemenea, faptul că Ministerul Finanțelor Publice, care potrivit noii legislații ar avea calitate procesuală pasivă în opinia pârâtei, nu are obligații, decât în ceea ce privește plata despăgubirilor, însă, în cuprinsul acțiunii formulate, a solicitat instanței, să se pronunțe în sensul hotărârii nr. 159/2007 și, pe cale de consecință, să desființeze hotărârea nr. 693/2014.

A învederat că și în situația în care s-ar aprecia că cea de-a doua entitate, respectiv Ministerul Finanțelor Publice ar avea calitate procesuală pasivă, aceasta nu exclude calitatea procesuală pasivă a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Din considerente de celeritate și siguranța rezolvării litigiului, în situația în care se va casa decizia și se va dispune rejudecarea acesteia în fata primei instanțe, recurenta și-a rezervat dreptul de a completa cererea, inclusiv prin chemarea în judecată ca parte a celei de-a doua entități.

În considerentele hotărârii recurate, instanța de apel a apreciat că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are calitate procesuală pasivă doar prin prisma faptului că nu are atributiuni directe de plata directă a despăgubirilor, în baza Legii nr. 290/2013, modificată, or această modificare s-a făcut în conformitate cu Legea nr. 164/2014, a cărei aplicabilitate nu este oportună în cazul de față din motivele arătate.

Pe de altă parte, acțiunea formulată a vizat și confirmarea de către instanță a temeiniciei și legalității hotărârii nr. 159/2007, emisă de Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2013, acesta fiind un alt motiv de confirmare a faptului că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților are calitate procesuală pasivă pentru acest capăt de cerere.

În contextul celor prezentate, a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat și motivat, în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 și art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei și trimiterea, spre rejudecare, către Curtea de Apel Constanța, întrucât instanța de apel a consacrat hotărârea primei instanțe, care a soluționat procesul fără a intra in iudecata fondului, admițând în mod eronat lipsa calității procesuale pasive a intimatei - pârâte Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

A solicitat, de asemenea, în temeiul art. 451 alin. (1) C. proc. civ., obligarea intimatei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu derularea prezentului proces.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin rezoluția din 4 februarie 2020, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare.

La 28 februarie 2020, a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata - pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care s-a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrare critici în dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., arătând că motivele de recurs le reiau pe cele de apel.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei din apel, prin care, în mod corect, s-a reținut aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 164/2014.

Urmare a comunicării întâmpinării, recurenta nu a depus răspuns la aceasta.

Prin rezoluția din 3 martie 2020, în baza art. 490 coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., s-a stabilit termen de judecată, cu citare părți, în ședință publică la 8 aprilie 2020, dată la care, urmare a stării de urgență, judecata cauzei a fost suspendată de drept.

Prin rezoluția din 21 mai 2020, din oficiu, s-a fixat prezentul termen de judecată, cu citare părți.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând recursul, Înalta Curte constată că este nefondat, prin prisma considerentelor ce succed:

Criticile aduse de recurentă deciziei pronunțate în apel vizează greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în condițiile în care prin acțiunea dedusă judecății nu s-a solicitat exclusiv obligarea pârâtei la plata despăgubirilor ci și desființarea deciziei nr. 693/2014 emisă de aceasta, precum și prin prisma faptului că Legea nr. 164/2014 este ulterioară respectivei decizii.

Criticile formulate nu pot fi însă primite.

Potrivit celor stipulate prin art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.

Prin urmare, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).

În sarcina reclamantului rezidă obligația de a justifica atât calitatea procesuală activă cât și calitatea procesuală pasivă, rolul instanței constând în verificarea identității dintre cel chemat în judecată și subiectul pasiv al raportului dedus judecății sau persoana în contradictoriu cu care trebuie realizat interesul reclamantului, precum și a identității dintre cel care promovează cererea și titularul dreptului subiectiv sau cel care se prevalează de un anumit interes.

Or, în speță, calitatea procesuală pasivă a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților este susținută de recurentă prin prisma cererii deduse judecății prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la achitarea sumei cu titlu de despăgubiri stabilită prin hotărârea nr. 159 din 15 februarie 2007.

Nu pot fi primite susținerile recurentei potrivit cărora prin cererea introductivă de instanță s-ar fi solicitat și desființarea deciziei nr. 693 din 2 iulie 2014 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (prin care s-a respins contestația formulată de reclamantă împotriva hotărârii nr. 409/2011, hotărâre prin care Comisia Județeană Constanța și-a revocat hotărârea nr. 159/2007).

În opinia recurentei, aceasta decurge din faptul că, atâta timp cât învederându-se temeinicia și legalitatea hotărârii nr. 159/2007, s-ar fi avut în vedere menținerea acesteia de către instanță, care ar fi urmat să desființeze decizia nr. 693/2014.

Se observă însă, potrivit celor consemnate în încheierea din 17 aprilie 2019 a Tribunalului Constanța, că reclamanta, prin apărător, a arătat că obiectul acțiunii sale îl constituie pretenții și că nu a contestat în instanță decizia din 2014, din motive obiective.

În raport de aceste precizări ale obiectului cererii deduse judecății, în mod corect, a fost reținută de către prima instanță excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, soluție menținută de curtea de apel.

Nu pot fi astfel reținute susținerile recurentei potrivit cărora instanța de apel a apreciat că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are calitate procesuală pasivă doar prin prisma faptului că nu are atributiuni directe de plată a despăgubirilor, în baza Legii nr. 290/2013, modificată.

Dimpotrivă, se observă că instanța de apel a analizat excepția lipsei calității procesuale pasive și în funcție de obiectul cererii, precizat în mod expres de reclamantă, constatând că prima instanță și-a exercitat corect rolul activ de a solicita precizări față de respectivul obiect.

Ca atare, față de precizarea reclamantei potrivit căreia acțiunea dedusă judecății nu vizează și anularea deciziei nr. 693/2014 prin care s-a soluționat contestația formulată împotriva hotărârii nr. 409/2011 (în sensul respingerii acesteia), curtea de apel a constatat, asemenea primei instanțe, că prin cererea formulată se solicită obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata despăgubirilor stabilite prin hotărârea nr. 159 din 15 februarie 2007 emisă Comisia Județeană Constanța.

În ceea ce privește solicitarea obligării Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la plata respectivelor despăgubiri, se constată că hotărârea nr. 159 din 15 februarie 2007 a Comisiei Județene Constanța a fost revocată prin hotărârea nr. 409 din 17 martie 2011 emisă de aceeași comisie.

În aceste condiții, recurenta nu are un drept de creanță pe care să-l poată valorifica prin prezenta acțiune, de vreme ce nu a contestat decizia nr. 693/2014 prin care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a respins contestația formulată de reclamantă împotriva hotărârii nr. 409/2011 a Comisiei Județene Constanța.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentei privitoare la justificarea calității procesuale pasive a pârâtei prin prisma legilor aplicabile speței, raportat la principiul neretroactivității legii consacrat prin Constituție și C. civ.

După cum corect a reținut și curtea de apel, deși Legea nr. 164/2014 a intrat în vigoare la 18 decembrie 2014 (fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 910 din 15 decembrie 2014), fiind adoptată deci ulterior emiterii deciziei nr. 693 din 2 iulie 2014 și a celor anterioare acesteia, trebuie avute în vedere dispozițiile cuprinse la art. 3 din lege potrivit cărora respectivul act normativ se aplică și cererilor nesoluționate până la intrarea sa în vigoare sau cererilor soluționate dar pentru care nu s-a făcut plata. Totodată, așa cum rezultă din titlul Legii nr. 164/2014, acest act normativ a fost adoptat în vederea instituirii unor măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare, inclusiv a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 290/2003.

Oricum, susținerile recurentei referitoare la inaplicabilitatea Legii nr. 164/2014 sunt irelevante în condițiile în care obiectul cererii deduse judecății nu l-a constituit, așa cum s-a arătat anterior, și contestarea deciziei nr. 693/2014.

Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de reclamantă este nefondat și va fi respins în consecință, în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 130/C din 7 noiembrie 2019 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 iunie 2020, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.